Interviu despre raci de apă dulce, biodiversitate, World of Crayfish, inteligență artificială, jocuri științifice și libertatea de a construi o carieră în cercetare
Prof. univ. dr. Lucian Pârvulescu este fondatorul și coordonatorul platformei internaționale World of Crayfish, marcă înregistrată dedicată biodiversității și conservării racilor de apă dulce. Este, de asemenea, director și fondator al Crayfish Research Center, centrul de cercetare al Universității de Vest din Timișoara, în cadrul ICAM-UVT, și conduce doctorate la Departamentul de Biologie al Facultății de Chimie, Biologie, Geografie. Cunoscut, cu umor și admirație, drept „tatăl de rac”, Lucian Pârvulescu vorbește în acest interviu despre descoperirea racului bihorean, despre felul în care o pasiune științifică poate deveni un proiect internațional, despre folosirea inteligenței artificiale în cercetare și despre libertatea rară pe care o oferă cariera științifică.
Numele latinesc este mai complicat, dar ne obligă niște rigori internaționale sau niște convenții foarte vechi, cu care ne mândrim. În latină se numește Austropotamobius, pentru că de acolo provine, dintr-un gen, cum se numește în taxonomie. Cealaltă parte din nume, fiind binar, este cea pe care am putut eu să o atribui. Aceea este bihariensis, de la zona Bihor, Biharia.
Biharia este un pic mai extinsă decât ne-am imaginat noi că ar fi doar în zona Bihorului, dar e cel mai apropiat nume pe care l-am putut atribui în limba latină. M-am consultat cu mulți ca să fie ok. A fost o cercetare în sine, numele în sine. Am avut surpriza plăcută că Biharia este și o localitate și, dacă nu mă înșel, este și în Ungaria o localitate. Unii mi-au spus: „Vezi că racul tău nu e în Ungaria.” Da, dar este și o localitate în Bihor, chiar în zona montană, undeva pe Arieș, foarte sus în munți. Racul este cumva între zona aceasta, Biharia de câmpie și Biharia de munte.
De ce pot să mă numesc „tată de rac”? Pentru că în zoologie, când descrii o specie nouă pentru știință, adică lumea nu o consideră taxon diferit, trebuie să argumentezi. Am făcut analize moleculare, morfologice, ecologice, totul. La un moment dat, comunitatea științifică a spus: „Da, ai dreptate, trebuie să îi dai un nume.”
Numele se înregistrează într-o bancă, ZooBank, primești un ID, primești un fel de certificat de naștere. Atunci, metaforic, te numești „tată de rac”, pentru că îți apare numele după numele științific: Austropotamobius bihariensis, numele autorului descoperirii, în cazul meu, numele meu, și anul 2019. Deci da, nu am copii reali, am copii în știință. Sunt tot reali, dar nu din specia pe care o reprezint.
În știință trebuie să fii și competitiv, și internaționalizabil. Dacă stai și te bucuri doar că ți-a ieșit ție ceva în orașul tău, în Bihorul tău, și nu scoți capul în lumea largă, nu contezi. Noi suntem profesioniști. Nu facem treaba aceasta doar din pasiune. Orice lucru care te ridică mai mult decât regiunea în care te afli face parte din normalul carierei de cercetare. Cercetarea nu are granițe și tu concurezi cu toată planeta pentru o sumă de bani, pentru un premiu, pentru un grant și așa mai departe.
Evident că povestea cu racul a fost un bonus. Nu m-am născut om de știință ca să descopăr raci, nici nu m-am așteptat efectiv. Dar, din punctul de vedere al carierei mele, întotdeauna am vrut să ridic nivelul produsului științific pe care îl scot. Încet-încet, după ce am acumulat cunoștințe despre România, după ce am căutat în toate văgăunile din țară ca să știu ce mai este pe acolo, am ajuns să mă gândesc cum duc cunoașterea la un alt nivel. În zoologie, investigăm, de exemplu, distribuția unui rac: unde trăiește astăzi, unde a fost ieri, unde va fi mâine, dacă facem și o modelare.
Acestea ajung în lucrări științifice. Faci o hartă, o poză, o figură, un tabel. Ai publicat articolul și acolo a înțepenit. Nu se mai actualizează. E un produs finit. Dar a doua zi poate suferi modificări: fie o populație a dispărut, fie ai mai găsit una pe care ieri nu știai că există. Și nu mai poți schimba harta, pentru că articolul e deja publicat. Atunci am zis: online-ul este soluția. Pun online la 5 dimineața și apare acolo. Dai refresh și ți-a apărut punctul.
Am declanșat o acțiune în cercul nostru internațional. Sunt într-o asociație internațională, merg la conferințe unde ne întâlnim din doi în doi ani. Asociația este în America, dar membrii sunt internaționali. Am dat prima dată sfoară în țară, cum se spune, prin newsletter: „Domnule, pornesc un proiect, hai să facem baza aceasta de date.” Au aderat destul de mulți. Ne-am adunat vreo 90 și ceva, acum suntem peste 100.
Am făcut un format simplu, un Excel: puneți acolo coordonatele, locația unde aveți raci. Lumea e reticentă când trebuie să îți dea datele, pentru că este munca lor. Le-am spus: „Nu îmi dați date pe care nu le-ați publicat încă. Dați-mi date pe care deja le-ați publicat și pe care oricum lumea le poate găsi în articole. Dacă mi le dați și le pun pe platformă, vă pun și un link către articolul-sursă și atunci vă faceți deschiderea. Nu aveți ce pierde.”
Unii mi-au dat și date nepublicate. Am spus că accept și asta, dacă sunt de acord. Le pun cu eticheta „unpublished” și, dacă vreodată le publică, revenim și adăugăm eticheta și linkul către publicație. S-au strâns, la vremea aceea, vreo 116.000 de linii în Excel, cu informații minimaliste: locația geografică, sursa, anul, specia. Am făcut o bază de date și așa a pornit proiectul. L-am numit World of Crayfish, inspirat de nume de tipul „World of...”, cum era și jocul acela, World of Tanks.
Încă de la început m-am gândit până departe. Am zis că acest World of Crayfish va fi un hub, o platformă, nu va fi doar o bază de date în care arătăm niște hărți. Va produce mult mai mult. Din momentul acela am început discuțiile pentru a înregistra marca, iar astăzi este marcă înregistrată a Universității de Vest din Timișoara. Ne bucurăm cu asta. Ce ar putea să producă, dar încă nu produce, include și plusvaloare, adică elemente care pot fi comercializate. Dar aceasta este o discuție mult mai largă. Momentan sunt câteva lucruri mai secrete, pentru că inovează în zona aceasta și le secretizăm până devin funcționale sau măcar prototip.
Inteligența artificială ajută la conservarea biodiversității. Este deja partenerul meu. Nu pot să menționez entitatea ca un colaborator, pentru că jurnalele au standardizat asta, dar te lasă să menționezi că ai folosit instrumentul. Pentru mine, însă, este mai mult decât un simplu instrument, pentru că ajungi să colaborezi cu AI-ul.
Saltul de la platforma inițială la World of Crayfish de acum, să spunem, de acum trei luni, a fost enorm. Până în urmă cu trei luni, când nu intrase AI-ul în poveste, greu se mișca ceva în platformă. Aveam baza de date cu 116.000 de înregistrări, funcționa pe o platformă publică, putea oricine să vadă hărțile, dar eu nu puteam să mai controlez foarte mult, să modific, să fac upgrade, să schimb designul sau să inventez ceva. Trebuia să apelez la un programator. Eu insistam să facem ceva și mi se răspundea, citez: „Eu nu mă dau jos din pat pentru suma asta.” Era vorba de zeci de mii de euro.
Până acum două-trei luni mă gândeam că am nevoie de un proiect de un milion de euro ca să pot să dau jos un astfel de om din pat. Apoi am învățat să folosesc AI-ul și îmi fac singur totul. Eu nu sunt programator, dar am în cap structura, înțeleg ce înseamnă relația între date și ce trebuie să scoată din ea o astfel de platformă. De când am descoperit AI-ul, pur și simplu dialogând cu el, platforma veche arată astăzi complet altfel. Îmi permite mie, personal, să creez lucruri pe care înainte nu le puteam face.
Am fost recent în Statele Unite, la conferința internațională, în New Orleans. Inspirat de aspectul orașului, intrând într-un cazinou prima dată în viața mea, am fost doar să văd, nu am atins nimic, am ajuns la hotel și m-am uitat la site-ul meu. În platformă avem un regim de tokenuri. Arhitectura este puțin mai complicată, dar ideea este că pentru ca cineva să poată descărca date, trebuie să aibă tokenuri. Ca să poată lua date, trebuie să pună date. E un fel de win-win: platforma îți dă, dar trebuie să și pui.
Mi-am zis: „Stai puțin, dar unii nu au date. Sunt studenți, poate nu au încă de unde să pună.” Atunci am zis să creez niște jocuri în care poți câștiga tokenuri. Când intri, primești, să spunem, 50 de tokenuri cadou, dar poți și să le înmulțești prin jocuri. CrayCoins se cheamă ce câștigi. Le poți reconverti înapoi în tokenuri reale și îți crești volumul de tokenuri științifice. Sunt patru jocuri. Momentan funcționează trei, iar pe al patrulea îl fac când mă întorc acasă.
Sunt despre raci, pentru că trebuie să cunoști racii. În afară de unul, care este mai mult pe noroc, restul sunt pe cunoaștere. Trebuie să știi ce alegi. Unul dintre jocuri, cel mai greu, este ca „Vrei să fii milionar?”. Vor fi întrebări, inclusiv cu 50/50, cu toată povestea, iar premiul va fi consistent. Ca să răspunzi corect, ar fi bine să te uiți prin site, pe la raci, pentru că trebuie să și cunoști. Deci jocul te trimite să înveți despre raci.
Ce este important și merită spus este că toată arhitectura platformei, pe care am gândit-o împreună cu studenții mei, se bazează pe infrastructura digitală deja existentă. L-aș menționa aici pe David, studentul cu care am fost la New Orleans și care a venit acasă cu premiul pentru cea mai bună prezentare. Cu el am creat infrastructura din spate.
Platforma singură știe să își facă totul din infrastructura digitală deja existentă: să își creeze întrebările, să genereze hărți vizuale, să se actualizeze. Dacă ceva se modifică mâine, apeși un buton și îți actualizează hărțile. Dacă apar date noi, îți va genera întrebări și răspunsuri actualizate la zi. Învățarea prin joc este probabil idealul pe care orice profesor și-l dorește. Deocamdată, pe mine m-a captivat să le fac și să le joc.
Nu aș zice că există un handicap venind din România. Cel puțin în America, pe ei nu îi interesează de unde vii sau cum arăți. Îi interesează ce poți. Ce m-a bucurat foarte tare a fost felul în care David, care este masterand și va fi doctorandul meu din toamnă, a fost la prima lui ieșire la o conferință internațională, cu prezentare orală, și a luat premiul. Pe lângă premiu, oamenii l-au reținut. Acesta este cel mai important lucru: să îți știe numele. A doua oară când apari undeva, să spună: „Îl cunosc pe acesta.”
Pe mine mă știu oamenii deja. În legătură cu platforma, recunosc că am avut așteptarea ca lumea să fie deja foarte conectată acolo. Am văzut însă că doar o parte dintre oameni o știau, poate 10%, fără să le-o împing eu în față. Am trimis e-mailuri, poate au ajuns în spam, nu știu. Asta m-a adus puțin cu picioarele pe pământ. Am simțit o mică dezamăgire, dar apoi mi-am dat seama că totul trebuie să crească natural. Peste doi ani vom avea din nou o conferință și vreau să văd cum arată lucrurile atunci.
Am stat acolo și am vânat portițe, unde ar fi nevoie de ceva. Am creat deja, pe lângă jocuri, și instrumente utile: pagini, motoare de analiză, cu statistică în spate, cu modele statistice, care oferă suport statistic, nu doar niște poze. Mă aștept ca, la un moment dat, fiecare om de știință să se întâlnească cu platforma și să spună: „Stai puțin, mie chiar îmi folosește asta.”
Este o întrebare mult prea filozofică și greu de dat un răspuns satisfăcător. Eu mă număr printre aceia care, poate o să surprindă pe mulți, deși sunt biolog, cred că evoluția nu înseamnă neapărat ceva ce să ne convină nouă. Noi, omenirea, greșim aici. Ne gândim că, dacă se întâmplă ceva în evoluția planetei, încălzire globală, răcire sau orice altceva, întrebăm imediat dacă asta ne aduce prejudicii nouă. Ne este util sau nu? Gândim egocentric. Evoluția planetei nu are neapărat o treabă cu faptul că specia umană trebuie să prospere în continuare. Poate să dispară specia umană sau alte specii și să ia locul altceva.
Conservarea biodiversității, deși este subiectul meu științific, intră perfect în zona aceasta. Susțin conservarea și nu o să mă clintez niciodată. Nu e frumos să faci urât: să tai păduri, să distrugi. Dar, pe de altă parte, dacă specia umană prosperă și pentru asta își dezvoltă spații de locuit, ocupă teritorii. Dacă ar fi un castor, asta ar face și el. Nu s-ar gândi: „Stai puțin, să nu fac eu aici un baraj că stric 300 de mușuroaie de cârtițe și 25 de furnici.” Îl face, pentru că poate. Omul face altfel: zgârie-nori, asfalt, betoane, parcuri, gazon, fântâni arteziene, pentru că asta putem face, că ne duce capul.
Ambii. Poți fi puternic doar dacă ești adaptat, altfel nu ai cum. E frumos să vorbim despre conservare și să protejăm specii pentru că ne sunt dragi. Dar dacă o specie este în declin pentru că se întâmplă o anumită problemă, nu poți ține planeta să nu se învârtă pentru că specia aceea va fi în declin. Sunt mii de specii care au apărut în evoluție în locul altora care au dispărut. Cum ar fi să iei șansa unei specii care urmează să apară, pentru că tu nu ai lăsat-o să dispară pe cealaltă? Nu e cinstit.
Dacă racul bihorean ar fi pe cale de dispariție, m-aș uita la cel din Muzeul Antipa și punct. Dar sigur, am făcut tot ce ține de partea legală. L-am băgat în toate legile. Până când i-am schimbat numele, ieșise de sub orice lege, dar acum este protejat. Mai rămâne la Uniunea Europeană să îl băgăm în directiva europeană, acolo e mai greu, pentru că regulile sunt ca specia să fie în minimum trei țări, dar vom găsi o formulă.
Vă dau un exemplu. Pe Valea Iadului, unde sunt foarte mulți raci, s-a făcut o lucrare, un pod. Era un buldozer în apă. Lumea mi-a spus să fac reclamații. Dar m-am întrebat: oamenii probabil lucrau cu avize în regulă. De ce să blochez totul. După ce s-a terminat lucrarea, racii erau perfect acolo. Sunt la fel de mulți sau mai mulți. Au câștigat pentru că sunt foarte bine adaptați și pentru că lucrarea nu a fost făcută prost.
Spune, pentru că dacă te uiți într-o apă și nu este nimic în ea, înseamnă că ceva nu e bun acolo. Nu e sustenabil habitatul. Sigur, și aici gândim din perspectiva noastră umană, că trebuie să fie cât mai divers, cât mai colorat, de parcă toți ar trebui să fim cât mai bogați sau cât mai diferit îmbrăcați. Poate sunt habitate cu un singur tip de specie și este tot natural. Dar, dacă luăm ca standard un habitat natural cu o diversitate mai mare sau cel puțin cu o piramidă trofică, ne uităm dacă apar racii. Ei sunt acolo aproape de vârful piramidei. Atunci ne formulăm concluzia că habitatul acela arată ok.
Nu îmi doresc neapărat mulți tineri în jurul meu, ci calitate. Calitate care să și persiste, nu doar să vină să își ia o diplomă.
Dacă ar fi să îi spun unui tânăr la început de drum ce face deosebită cariera în cercetare față de alta, i-aș spune că cercetarea îți oferă o deschidere totală. În orice altă meserie, te duci în fiecare zi și faci ceea ce îți cere spitalul, compania, restaurantul sau locul în care lucrezi. Este respectabil, dar presupune multă constanță.
În cercetare, care poate fi și cercetare pediatrică, de exemplu, tu stai și te gândești: „Ce anume îmi place mie să studiez?” Ideea pe care o ai nu ți-o impune nimeni. Nu îți spune nimeni ce să studiezi în cariera ta științifică. Pe aceea te concentrezi, pe aceea muncești, aceea devine viața ta, aceea devine meseria ta. Uite cum am ajuns eu să vorbesc despre raci. Exact asta îmi place mie să fac. Nu îmi impune un șef să studiez racii. Sigur că poți intra într-un grup mai mare, dar și acolo poți găsi o relație cu ceea ce te interesează.
Ai o libertate foarte mare să faci ce îți place. Îți trebuie curaj, determinare, chef de muncă și, obligatoriu, o viziune.
„Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României”
„PNRR. Finanțat de Uniunea Europeană - UrmătoareaGenerațieUE”
Website: https://mfe.gov.ro/pnrr/
Facebook: facebook.com/PNRROficial/
Prof. univ. dr. Lucian Pârvulescu este fondatorul și coordonatorul platformei internaționale World of Crayfish, marcă înregistrată dedicată biodiversității și conservării racilor de apă dulce. Este, de asemenea, director și fondator al Crayfish Research Center, centrul de cercetare al Universității de Vest din Timișoara, în cadrul ICAM-UVT, și conduce doctorate la Departamentul de Biologie al Facultății de Chimie, Biologie, Geografie. Cunoscut, cu umor și admirație, drept „tatăl de rac”, Lucian Pârvulescu vorbește în acest interviu despre descoperirea racului bihorean, despre felul în care o pasiune științifică poate deveni un proiect internațional, despre folosirea inteligenței artificiale în cercetare și despre libertatea rară pe care o oferă cariera științifică.
1. Ați fost numit „tatăl de rac” pentru că ați descoperit o nouă specie de raci în Bihor. Cum a apărut această denumire?
Numele latinesc este mai complicat, dar ne obligă niște rigori internaționale sau niște convenții foarte vechi, cu care ne mândrim. În latină se numește Austropotamobius, pentru că de acolo provine, dintr-un gen, cum se numește în taxonomie. Cealaltă parte din nume, fiind binar, este cea pe care am putut eu să o atribui. Aceea este bihariensis, de la zona Bihor, Biharia.
Biharia este un pic mai extinsă decât ne-am imaginat noi că ar fi doar în zona Bihorului, dar e cel mai apropiat nume pe care l-am putut atribui în limba latină. M-am consultat cu mulți ca să fie ok. A fost o cercetare în sine, numele în sine. Am avut surpriza plăcută că Biharia este și o localitate și, dacă nu mă înșel, este și în Ungaria o localitate. Unii mi-au spus: „Vezi că racul tău nu e în Ungaria.” Da, dar este și o localitate în Bihor, chiar în zona montană, undeva pe Arieș, foarte sus în munți. Racul este cumva între zona aceasta, Biharia de câmpie și Biharia de munte.
De ce pot să mă numesc „tată de rac”? Pentru că în zoologie, când descrii o specie nouă pentru știință, adică lumea nu o consideră taxon diferit, trebuie să argumentezi. Am făcut analize moleculare, morfologice, ecologice, totul. La un moment dat, comunitatea științifică a spus: „Da, ai dreptate, trebuie să îi dai un nume.”
Numele se înregistrează într-o bancă, ZooBank, primești un ID, primești un fel de certificat de naștere. Atunci, metaforic, te numești „tată de rac”, pentru că îți apare numele după numele științific: Austropotamobius bihariensis, numele autorului descoperirii, în cazul meu, numele meu, și anul 2019. Deci da, nu am copii reali, am copii în știință. Sunt tot reali, dar nu din specia pe care o reprezint.
2. Cum ați reușit să transformați studiul racilor într-un proiect internațional de biodiversitate?
În știință trebuie să fii și competitiv, și internaționalizabil. Dacă stai și te bucuri doar că ți-a ieșit ție ceva în orașul tău, în Bihorul tău, și nu scoți capul în lumea largă, nu contezi. Noi suntem profesioniști. Nu facem treaba aceasta doar din pasiune. Orice lucru care te ridică mai mult decât regiunea în care te afli face parte din normalul carierei de cercetare. Cercetarea nu are granițe și tu concurezi cu toată planeta pentru o sumă de bani, pentru un premiu, pentru un grant și așa mai departe.
Evident că povestea cu racul a fost un bonus. Nu m-am născut om de știință ca să descopăr raci, nici nu m-am așteptat efectiv. Dar, din punctul de vedere al carierei mele, întotdeauna am vrut să ridic nivelul produsului științific pe care îl scot. Încet-încet, după ce am acumulat cunoștințe despre România, după ce am căutat în toate văgăunile din țară ca să știu ce mai este pe acolo, am ajuns să mă gândesc cum duc cunoașterea la un alt nivel. În zoologie, investigăm, de exemplu, distribuția unui rac: unde trăiește astăzi, unde a fost ieri, unde va fi mâine, dacă facem și o modelare.
Acestea ajung în lucrări științifice. Faci o hartă, o poză, o figură, un tabel. Ai publicat articolul și acolo a înțepenit. Nu se mai actualizează. E un produs finit. Dar a doua zi poate suferi modificări: fie o populație a dispărut, fie ai mai găsit una pe care ieri nu știai că există. Și nu mai poți schimba harta, pentru că articolul e deja publicat. Atunci am zis: online-ul este soluția. Pun online la 5 dimineața și apare acolo. Dai refresh și ți-a apărut punctul.
3. Cum a pornit, concret, platforma World of Crayfish?
Am declanșat o acțiune în cercul nostru internațional. Sunt într-o asociație internațională, merg la conferințe unde ne întâlnim din doi în doi ani. Asociația este în America, dar membrii sunt internaționali. Am dat prima dată sfoară în țară, cum se spune, prin newsletter: „Domnule, pornesc un proiect, hai să facem baza aceasta de date.” Au aderat destul de mulți. Ne-am adunat vreo 90 și ceva, acum suntem peste 100.
Am făcut un format simplu, un Excel: puneți acolo coordonatele, locația unde aveți raci. Lumea e reticentă când trebuie să îți dea datele, pentru că este munca lor. Le-am spus: „Nu îmi dați date pe care nu le-ați publicat încă. Dați-mi date pe care deja le-ați publicat și pe care oricum lumea le poate găsi în articole. Dacă mi le dați și le pun pe platformă, vă pun și un link către articolul-sursă și atunci vă faceți deschiderea. Nu aveți ce pierde.”
Unii mi-au dat și date nepublicate. Am spus că accept și asta, dacă sunt de acord. Le pun cu eticheta „unpublished” și, dacă vreodată le publică, revenim și adăugăm eticheta și linkul către publicație. S-au strâns, la vremea aceea, vreo 116.000 de linii în Excel, cu informații minimaliste: locația geografică, sursa, anul, specia. Am făcut o bază de date și așa a pornit proiectul. L-am numit World of Crayfish, inspirat de nume de tipul „World of...”, cum era și jocul acela, World of Tanks.
4. De ce ați simțit nevoia să înregistrați World of Crayfish ca marcă?
Încă de la început m-am gândit până departe. Am zis că acest World of Crayfish va fi un hub, o platformă, nu va fi doar o bază de date în care arătăm niște hărți. Va produce mult mai mult. Din momentul acela am început discuțiile pentru a înregistra marca, iar astăzi este marcă înregistrată a Universității de Vest din Timișoara. Ne bucurăm cu asta. Ce ar putea să producă, dar încă nu produce, include și plusvaloare, adică elemente care pot fi comercializate. Dar aceasta este o discuție mult mai largă. Momentan sunt câteva lucruri mai secrete, pentru că inovează în zona aceasta și le secretizăm până devin funcționale sau măcar prototip.
5. Ați spus că inteligența artificială v-a ajutat mult în dezvoltarea platformei. Cum s-a întâmplat asta?
Inteligența artificială ajută la conservarea biodiversității. Este deja partenerul meu. Nu pot să menționez entitatea ca un colaborator, pentru că jurnalele au standardizat asta, dar te lasă să menționezi că ai folosit instrumentul. Pentru mine, însă, este mai mult decât un simplu instrument, pentru că ajungi să colaborezi cu AI-ul.
Saltul de la platforma inițială la World of Crayfish de acum, să spunem, de acum trei luni, a fost enorm. Până în urmă cu trei luni, când nu intrase AI-ul în poveste, greu se mișca ceva în platformă. Aveam baza de date cu 116.000 de înregistrări, funcționa pe o platformă publică, putea oricine să vadă hărțile, dar eu nu puteam să mai controlez foarte mult, să modific, să fac upgrade, să schimb designul sau să inventez ceva. Trebuia să apelez la un programator. Eu insistam să facem ceva și mi se răspundea, citez: „Eu nu mă dau jos din pat pentru suma asta.” Era vorba de zeci de mii de euro.
Până acum două-trei luni mă gândeam că am nevoie de un proiect de un milion de euro ca să pot să dau jos un astfel de om din pat. Apoi am învățat să folosesc AI-ul și îmi fac singur totul. Eu nu sunt programator, dar am în cap structura, înțeleg ce înseamnă relația între date și ce trebuie să scoată din ea o astfel de platformă. De când am descoperit AI-ul, pur și simplu dialogând cu el, platforma veche arată astăzi complet altfel. Îmi permite mie, personal, să creez lucruri pe care înainte nu le puteam face.
6. Cum a apărut ideea jocurilor de pe platformă?
Am fost recent în Statele Unite, la conferința internațională, în New Orleans. Inspirat de aspectul orașului, intrând într-un cazinou prima dată în viața mea, am fost doar să văd, nu am atins nimic, am ajuns la hotel și m-am uitat la site-ul meu. În platformă avem un regim de tokenuri. Arhitectura este puțin mai complicată, dar ideea este că pentru ca cineva să poată descărca date, trebuie să aibă tokenuri. Ca să poată lua date, trebuie să pună date. E un fel de win-win: platforma îți dă, dar trebuie să și pui.
Mi-am zis: „Stai puțin, dar unii nu au date. Sunt studenți, poate nu au încă de unde să pună.” Atunci am zis să creez niște jocuri în care poți câștiga tokenuri. Când intri, primești, să spunem, 50 de tokenuri cadou, dar poți și să le înmulțești prin jocuri. CrayCoins se cheamă ce câștigi. Le poți reconverti înapoi în tokenuri reale și îți crești volumul de tokenuri științifice. Sunt patru jocuri. Momentan funcționează trei, iar pe al patrulea îl fac când mă întorc acasă.
7. Aceste jocuri sunt doar divertisment sau și o metodă de învățare?
Sunt despre raci, pentru că trebuie să cunoști racii. În afară de unul, care este mai mult pe noroc, restul sunt pe cunoaștere. Trebuie să știi ce alegi. Unul dintre jocuri, cel mai greu, este ca „Vrei să fii milionar?”. Vor fi întrebări, inclusiv cu 50/50, cu toată povestea, iar premiul va fi consistent. Ca să răspunzi corect, ar fi bine să te uiți prin site, pe la raci, pentru că trebuie să și cunoști. Deci jocul te trimite să înveți despre raci.
Ce este important și merită spus este că toată arhitectura platformei, pe care am gândit-o împreună cu studenții mei, se bazează pe infrastructura digitală deja existentă. L-aș menționa aici pe David, studentul cu care am fost la New Orleans și care a venit acasă cu premiul pentru cea mai bună prezentare. Cu el am creat infrastructura din spate.
Platforma singură știe să își facă totul din infrastructura digitală deja existentă: să își creeze întrebările, să genereze hărți vizuale, să se actualizeze. Dacă ceva se modifică mâine, apeși un buton și îți actualizează hărțile. Dacă apar date noi, îți va genera întrebări și răspunsuri actualizate la zi. Învățarea prin joc este probabil idealul pe care orice profesor și-l dorește. Deocamdată, pe mine m-a captivat să le fac și să le joc.
8. Cum a fost experiența din Statele Unite și cum v-ați raportat la cercetătorii internaționali?
Nu aș zice că există un handicap venind din România. Cel puțin în America, pe ei nu îi interesează de unde vii sau cum arăți. Îi interesează ce poți. Ce m-a bucurat foarte tare a fost felul în care David, care este masterand și va fi doctorandul meu din toamnă, a fost la prima lui ieșire la o conferință internațională, cu prezentare orală, și a luat premiul. Pe lângă premiu, oamenii l-au reținut. Acesta este cel mai important lucru: să îți știe numele. A doua oară când apari undeva, să spună: „Îl cunosc pe acesta.”
Pe mine mă știu oamenii deja. În legătură cu platforma, recunosc că am avut așteptarea ca lumea să fie deja foarte conectată acolo. Am văzut însă că doar o parte dintre oameni o știau, poate 10%, fără să le-o împing eu în față. Am trimis e-mailuri, poate au ajuns în spam, nu știu. Asta m-a adus puțin cu picioarele pe pământ. Am simțit o mică dezamăgire, dar apoi mi-am dat seama că totul trebuie să crească natural. Peste doi ani vom avea din nou o conferință și vreau să văd cum arată lucrurile atunci.
Am stat acolo și am vânat portițe, unde ar fi nevoie de ceva. Am creat deja, pe lângă jocuri, și instrumente utile: pagini, motoare de analiză, cu statistică în spate, cu modele statistice, care oferă suport statistic, nu doar niște poze. Mă aștept ca, la un moment dat, fiecare om de știință să se întâlnească cu platforma și să spună: „Stai puțin, mie chiar îmi folosește asta.”
9. Cercetarea biodiversității este esențială pentru sănătatea planetei și pentru continuitatea noastră?
Este o întrebare mult prea filozofică și greu de dat un răspuns satisfăcător. Eu mă număr printre aceia care, poate o să surprindă pe mulți, deși sunt biolog, cred că evoluția nu înseamnă neapărat ceva ce să ne convină nouă. Noi, omenirea, greșim aici. Ne gândim că, dacă se întâmplă ceva în evoluția planetei, încălzire globală, răcire sau orice altceva, întrebăm imediat dacă asta ne aduce prejudicii nouă. Ne este util sau nu? Gândim egocentric. Evoluția planetei nu are neapărat o treabă cu faptul că specia umană trebuie să prospere în continuare. Poate să dispară specia umană sau alte specii și să ia locul altceva.
Conservarea biodiversității, deși este subiectul meu științific, intră perfect în zona aceasta. Susțin conservarea și nu o să mă clintez niciodată. Nu e frumos să faci urât: să tai păduri, să distrugi. Dar, pe de altă parte, dacă specia umană prosperă și pentru asta își dezvoltă spații de locuit, ocupă teritorii. Dacă ar fi un castor, asta ar face și el. Nu s-ar gândi: „Stai puțin, să nu fac eu aici un baraj că stric 300 de mușuroaie de cârtițe și 25 de furnici.” Îl face, pentru că poate. Omul face altfel: zgârie-nori, asfalt, betoane, parcuri, gazon, fântâni arteziene, pentru că asta putem face, că ne duce capul.
10. Cine câștigă în viață: cel mai puternic sau cel mai bine adaptat?
Ambii. Poți fi puternic doar dacă ești adaptat, altfel nu ai cum. E frumos să vorbim despre conservare și să protejăm specii pentru că ne sunt dragi. Dar dacă o specie este în declin pentru că se întâmplă o anumită problemă, nu poți ține planeta să nu se învârtă pentru că specia aceea va fi în declin. Sunt mii de specii care au apărut în evoluție în locul altora care au dispărut. Cum ar fi să iei șansa unei specii care urmează să apară, pentru că tu nu ai lăsat-o să dispară pe cealaltă? Nu e cinstit.
Dacă racul bihorean ar fi pe cale de dispariție, m-aș uita la cel din Muzeul Antipa și punct. Dar sigur, am făcut tot ce ține de partea legală. L-am băgat în toate legile. Până când i-am schimbat numele, ieșise de sub orice lege, dar acum este protejat. Mai rămâne la Uniunea Europeană să îl băgăm în directiva europeană, acolo e mai greu, pentru că regulile sunt ca specia să fie în minimum trei țări, dar vom găsi o formulă.
Vă dau un exemplu. Pe Valea Iadului, unde sunt foarte mulți raci, s-a făcut o lucrare, un pod. Era un buldozer în apă. Lumea mi-a spus să fac reclamații. Dar m-am întrebat: oamenii probabil lucrau cu avize în regulă. De ce să blochez totul. După ce s-a terminat lucrarea, racii erau perfect acolo. Sunt la fel de mulți sau mai mulți. Au câștigat pentru că sunt foarte bine adaptați și pentru că lucrarea nu a fost făcută prost.
11. Prezența racilor într-o apă spune ceva despre sănătatea acelui habitat?
Spune, pentru că dacă te uiți într-o apă și nu este nimic în ea, înseamnă că ceva nu e bun acolo. Nu e sustenabil habitatul. Sigur, și aici gândim din perspectiva noastră umană, că trebuie să fie cât mai divers, cât mai colorat, de parcă toți ar trebui să fim cât mai bogați sau cât mai diferit îmbrăcați. Poate sunt habitate cu un singur tip de specie și este tot natural. Dar, dacă luăm ca standard un habitat natural cu o diversitate mai mare sau cel puțin cu o piramidă trofică, ne uităm dacă apar racii. Ei sunt acolo aproape de vârful piramidei. Atunci ne formulăm concluzia că habitatul acela arată ok.
12. Ce le-ați spune tinerilor care se gândesc la o carieră în cercetare?
Nu îmi doresc neapărat mulți tineri în jurul meu, ci calitate. Calitate care să și persiste, nu doar să vină să își ia o diplomă.
Dacă ar fi să îi spun unui tânăr la început de drum ce face deosebită cariera în cercetare față de alta, i-aș spune că cercetarea îți oferă o deschidere totală. În orice altă meserie, te duci în fiecare zi și faci ceea ce îți cere spitalul, compania, restaurantul sau locul în care lucrezi. Este respectabil, dar presupune multă constanță.
În cercetare, care poate fi și cercetare pediatrică, de exemplu, tu stai și te gândești: „Ce anume îmi place mie să studiez?” Ideea pe care o ai nu ți-o impune nimeni. Nu îți spune nimeni ce să studiezi în cariera ta științifică. Pe aceea te concentrezi, pe aceea muncești, aceea devine viața ta, aceea devine meseria ta. Uite cum am ajuns eu să vorbesc despre raci. Exact asta îmi place mie să fac. Nu îmi impune un șef să studiez racii. Sigur că poți intra într-un grup mai mare, dar și acolo poți găsi o relație cu ceea ce te interesează.
Ai o libertate foarte mare să faci ce îți place. Îți trebuie curaj, determinare, chef de muncă și, obligatoriu, o viziune.
„Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României”
„PNRR. Finanțat de Uniunea Europeană - UrmătoareaGenerațieUE”
Website: https://mfe.gov.ro/pnrr/
Facebook: facebook.com/PNRROficial/