Leonora Carrington

Leonora Carrington a fost ultimul pictor al curentului suprarealist de prima generatie, cand vine vorba de cei foarte cunoscuti si apreciati si a murit pe 25 mai 2011 la varsta de 94 de ani.



Artista englezoaica s-a nascut pe 6 aprilie 1917 si a fost pictorita, sculptor, scriitoare, alchimista si vizionara, dar si copilul drag al miscarii ruprarealiste din 1930. A ales sa plece departe de societatea londoneza si s-a inscris la Scoala de Arta din Chelsea, unde a fost prospera.

Leonora Carrington si-a trait viata intr-un mod la fel de suprarealist precum arta ei. Dupa ce i-a vazut munca lui Max Ernst in anul 1936, in cadrul expozitiei internationale de pictura suprarealista din Londra, artista a fost atrasa de munca si personaliteatea lui Max. L-a intalnit, mai apoi, la o petrecere, tot in Londra, in anul 1937.

Artistii s-au intors impreuna in Paris unde Ernst urma sa se depsarta de sotia sa. Cuplul s-a mutat impreuna si astfel au inceput sa se includa in inima cercului suprarealist care-i includea si pe Marcel Duchamp, Joan Miro, Man Ray, Paul Eluard si pe liderul grupului, Andre Breton, un "headmaster" al suprarealismului.



In anul 1938 au plecat din Paris si s-au stabilit in Saint Martin d'Ardeche in regiunea Provence din sudul Frantei. Noul cuplu a inceput sa colaboreze si sa-si sprijine trasaturile artistice. Cu ocazia celul de-al Doilea Razboi Mondial, Ernst a fost arestat de catre autoritati, dar a fost ajutat sa scape de catre Paul Eluard. Acesta a fost arestat din nou, cand nazistii au ocupat Franta. A scapat si de aici si a zburat in America cu ajutorul lui Peggy Guggenheim.

Leonora a fost devastata de aceste intamplari si a plecat in Spania. Aici, ajutata de parintii sai, a fost internata pentru a se reface. A fost apoi externata si o asistenta a avut grija de ea la Lisabona, dar a fugit si s-a refugiat la Ambasada Mexicului.



Cei doi nu au mai reusit sa treaca de aceasta experienta si sa aiba un trai impreuna, iar in timpul acesta, Ernst a devenit iubitul lui Peggy Guggenheim.

Leonora Carrington era deja o artista notorie cu reputatia de a fi iubita lui Max Ernst. A scapat apoi din spitalul de nebun din Spania, s-a casatorit cu un poet Mexican, apoi au navigat departe de Europa. La scurt timp, artista l-a intalnit pe Emerico Weisz, un evreu maghiar, fotograf si jurnalist, cu care Leonora s-a maritat si au avut doi copii.

De asemenea, si-a facut noi prieteni, Kati Horna si Remedios Varo, impreuna cu care forma grupul celor trei "curve europene", numite astfel de Frida Kahlo. Artista Leonora Carrington a trecut prin numeroase exiluri europene alaturi de prietenii sai din Mexic, acestea inclunzandu-l pana si pe producatorul de filme, Luis Bunuel.



Leonora i-a spus lui Bunuel, cand acesta a vizitat-o, ca seamana foarte mult cu un gardian de la spitalul de nebuni, unde artista a fost internata. Apoi, aceasta a intrat sa faca un dus, complet imbracata. Bunuel a privit-o si s-a intrebat, daca tot e suprarealist, cand se incheie totusi acest lucru?

Desi mai tarziu decat ar fi meritat, Leonora a fost privita drept una dintre cele mai imaginative artiste ale generatiei sale, fiind considerata drept o legatura importanta in cadrul miscarii suprarealiste ce ii includea, bineinteles, pe Salvador Dali, Joan Miro si Marcel Duchamp.

pictura de Leonora Carrington

Picturile sale au adus mii de dolari la casele de lictitatii. Desi miscarea suprarealista a avut de suportat niste piedici la sfarsitul anilor 1940, artista Leonora Carrington a ramas o figura vitala in lumea artei, pentru mult timp. A reprezentat o punte de legatura intre aspectele psihologice in dezvoltare ale suprarealismului si rolul femeilor drept muze, mame, zeite, dar si dusmani.



Picturile ei murale, simple si sculpturile, continuau imagini ca din vis cu animale, sibile, zeitati, toate acestea au reflectat studiul sau in domeniul alchmiei, traditiile magice mayase, budismu; si scrierile mistice ale evreilor, Cabala.



Savantul Alberto Jorge Manrique a scris despre artista in "Grove Dictionary of Art":

Anecdotele stranii, enigmatice si incarcate de un umor subtil care apar in munca sa sunt expresia unei profunde lumi interioare, o mitologiei a propriei sale povesti, care, intr-un mod terifiant, au protejat-o de banalitatea lumii exterioare.