Ghidul tau pe internet
Inger Noroios
Detalii
| Categorii | Cultura |
|---|---|
| Taguri | |
| Ultima actualizare | Marti 5 august 2014 |
| Vizualizari | 14345 |
Voteaza & Distribuie
Descriere
In acea zi ceata verzuie se ridica asa cum facea din totdeauna. Lingand bordurile trotuarelor, cladirile adormite si cainii vagabonzi. O zi ca oricare alta desi, intr-un mod discret, diferita. Aveam impresia ca realitatea fusese fracturata, ca lucrurile obisnuite incepusera sa se imparta clar: in bune sau rele, in mari sau mici, ori in albe si negre. Cineva parca ascunsese toate celelalte nuante din lume. De fapt, le furase si fugise cu ele in timp ce noi…dormeam.Nimeni nu mai stia care era ADEVÃRUL! Nimeni nu se intreba: „De ce asa si nu altfel!"
Si atunci, desi – intr-un fel – faceau parte de multa vreme din realitate, au aparut EI!
Dintre noi! De peste tot!
Cel care imi retinuse atentia statea cocosat deasupra unei guri de canal incalzindu-si trupul plapand in duhoarea calaie ce urca din adancuri. Din cand in cand ducea la gura o punga mica. In care am presupus ca avea Lac de Aur.
Malnutrit, cu maini scheletice in interiorul carora venele treceau asa, intr-o doara – simple speculatii anatomice – creatura masura lumea din jurul sau cu privirea incarcerata intr-un alt fel de univers, ce „pasea" pe langa al nostru, dar in sens invers.
Condamnat la o conditie ingrata - pe care nu si-o alesese singur - astepta sa treaca dintr-un tren expres in celalalt. Trebuia doar sa intuiasca momentul in care ele se apropiau suficient, permitand piulitei de la capatul unei bare de protectie sa strabata distanta ce separa cele doua linii de cale ferata.
Piulita era el.
Sincer sa fiu batranelul era diferit de ceilalti. Desi nu se deosebea cu nimic. O poza reusita, decupata dintr-un dictionar de specii disparute - candva reale si doar atunci impunand…reguli.
Pe mine ma interesau…realitatea virtuala, teoria jocurilor si muzica lui Verdi. Pe el doar Lacul de Aur din ziua in care avusese ghinionul s-o i-a de la capat. Ghinionul unui cobai de lux.
La aproape saizeci de ani stia tot. Traise tot! El chiar era un cobai. Si daca una dintre nenumitele civilizatii ale evului mediu industrial facuse experiente pe asemenea fiinte si fusese impinsa de istorie in hrubele de unde, mai demult, se tarase afara, actualii cobai de lux se judecau intre ei. Dupa legile betonului, ale promiscuitatii si ale Lacului de Aur.
Zicala-de-fier ne aminteste ca „Unui razboi atomic i-ar supravietui numai sobolanii si libarcile"
Eronat!
Supravietuitorii unei conflagratii nucleare n-ar fi decat acesti incredibili ingeri noroiosi. Fiindca o merita…Ei suportand povara indiferentei fiecaruia dintre noi. Si fiind ultimii copii ai SIDEI – zeita sifilitica sub zambetul careia am uitat sa mai iubim.
Imi vine greu sa explic de ce, dupa numai cateva zile, cand l-am revazut, parea cu cel putin zece ani mai tanar. Un matur imbatranit inainte de vreme, caruia nu-i stiam nici macar numele…Daca l-as fi intrebat, ar fi putut sa-mi spuna o marca de bere… In fiecare zi putea avea un alt nume. Aici libertatea lui ingloba libertatile catorva sute dintre noi.
Aproape o saptamana mai tarziu aveam sa aflu ca un tanar fusese violat de trei Latra in gangul de la piata Golana. Printre coloane. Printre degetele batrane ale unei cladiri in care locuiau garzile de corp ale Toneidesunci. Intelectuali fini, orbeti prin definitie.
Desi nimeni nu vazuse nimic, aflasem ca despre EL sopteau Noptile…Care povesteau cum Albastrii nu impiedicasera haita de Latra sa-si concretizeze instinctele de pradatori. Aici, in chiar centrul celui mai industrializat Mega din sud-estul Centralei Euro. Neocortexul genetimagilor.
Soaptele Noptilor cantasera despre neogheizerul paralizant pe care il pulverizasera in fata, si despre box-ul electro ce rupea coastele nefericitului. Una cate una. Refrenul murmura Intim-i-dareee…Intim-i-dareee..."
Ar mai fi putut ingaima ceva? EL doar se ruga…Pentru ei.
Stia ca sunt infectati...„cu spuma de ciuma". Vedea guri ce dezveleau dinti cariati, nasuri refuland muci grosi, verzui. Plagi supurande. Ghicea puroiul galbui cum se aduna intre degetele picioarelor. Degete paroase…protejate…putrezind inainte sa fie spalate vreodata.
Cu toate acestea, EL tacuse.
„Tacand, supravietuise."
L-am recunoscut cu greu in pustiul de zece ani care tremura pe langa Babajefuita, in coltul Antropomorfiei, unde batrana cersea Cumparatorilor eternul golut, uitat in buzunarul de la spate. Nici macar atunci n-am indraznit sa-l intreb daca exista vreo legatura intre…regresia sa biologico-pneumatica si toate miasmele realitatii pe care – parca - le adsorbea. Si, cum totul parea cel putin bizar, din acel moment, timp de doua zile, l-am urmarit de la distanta, fara a-mi face simtita prezenta.
Sau doar crezand asta.
Miasmele sapasera in carnea copilului situsuri ciudate, concave. Foamea ramasese aceeasi distinsa doamna, ce dilua solutia lumii in care EL isi cara, pe umerii mici, destinul de…catalizator. Lacul de aur ii servea drept cofactor. Dar unul esential, pentru ca-l consuma de parca ar fi vrut sa epuizeze stocurile Mega-ului.
A doua zi, in piata Golana, un Þarandemere l-a surprins pe cand incerca sa muste dintr-o fructa mare, rosie, zemoasa. Unui copil obisnuit i-ar fi ajuns pentru masa de pranz. Mere-ul insa, a vazut caramiziu in fata ochilor si a aruncat cu o greutate dupa EL…„Þi-ai dracu da antropomorfi, nu va mai starpeste Albastrii!", a strigat in urma lui, desi parea multumit ca pustiul se indeparta schiopatand.
Mere-ul ii fracturase tibia piciorului stang, dar Cumparatorii nu stiau. Zambeau ingaduitor in spatele fugii lui sincopate, bucurandu-se ca mai exista cineva care poate face…"putina dreptate in lumea taxelor astora aberante"…cum bodoganea un mos privindu-si marsupiala aproape goala.
Copilul starnise admiratia catorva Cumparatori striviti de viata grea si de salariile ridicole.
„Stia cineva cu ce pret le facuse EL o bucurie?", inganau Noptile. Poate ca nici nu-i interesa. Asa cum nici la generalele din urma cu sase anotimpuri nu-i preocupase prea mult Delirul De Trei Ori al celui ce se zbatuse inutil sa-i faca sa inteleaga ca Tonadesunci – previzibilul castigator…"le inmormantaaaaa dorintele sub cadavre de iluzii".
Pentru ei nu s-a schimbat nimic.
In spatele Acelui depozit de reziduuri, pe un teren viran de la marginea Mega-ului, copilul se opri. Dura o clipa. Apoi intra printr-o gaura. Inauntru. Unde ramase doar cinci minute. Cand iesi afara, figura parca ii lumina drumul. Catre groapa in care se lasa sa alunece…Ii era frig, il durea piciorul lovit, dar era groapa lui. Apucand o bucata de carton cretat o puse deasupra capului…"Incepuse sa ploua marunt peste sufletul unei omeniri bolnave"…soptea Noaptea.
Ramasesem la o oarecare distanta si-mi inchipuiam cum ploaia rece si unsuroasa se culcusea pe langa coastele lui rupte de efort – invelindu-i-le cu o pelicula fina…Bucatile de pamant - cu forme neregulate - care insemnau marginea gropii, se topeau si alunecau incet inspre locul unde isi gasise EL adapostul provizoriu. Al cine-mai-stie-catelea adapost dintr-o viata mult prea neinsemnata.
Imi propusesem sa nu intervin, deci n-am facut altcumva, pana spre dimineata, decat sa-i ascult tipetele - ce strapungeau intunericul – si urletele sinistre ale cainilor, care cautau cate ceva de mancare printre resturile putrezite in preajma gropilor.
Luminile ce scaldau cartierele din apropiere imi desluseau povesti banale - pe care deja le stiam. Acolo, in jurul stralucirilor, se gasea tot ceea ce ingerii noroiosi nu aveau. Tot ce le lipsea in intunericul umed adapostiti fiind de Albastrii, ori de Latra.
Micile creaturi mai norocoase visau cuvintele cantecelor de a doua zi; meseria lor ingrata, furisata printre zabrelele unei realitati indopate cu legile unor Tonedesunci, ale celor ce se lafaiau inapoia unor privilegii pe care si le oferisera singuri…„In stare sa interzica pana si atractia gravitationala, daca le-ar fi stat la indemana"…sopteau Noptile.
Inainte sa se lumineze tipetele copilului au incetat. La fel si urletul cainilor… „Pentru noaptea urmatoare vor fi mai multe gropi disponibile"…
Dupa ce valatucii verzui – incarcati cu duhori – se ridicara din pamantul fetid, copilul iesi din groapa… „Inc-o dimineata!"…fusese de acord Noaptea, iar pustiul desprinse zdreanta ce-i acoperise tibia lovita. Parca nici lui nu-i venea sa creada ce vede!... Pe mine insa, nu ma mai mira nimic. Eram doar curios sa aflu cum reusise sa fure adidasii de care tocmai se descalta. Devenisera prea mari, il incomodau, asa ca ii arunca.
Vazandu-l ce face nu m-am putut abtine sa nu rad. Fusese o descarcare nervoasa, dupa o noapte rece in care am avut impresia ca majoritatea cosmarelor lumii se inghesuisera in cimitirul de gropi - pe care n-ar fi trebuit sa-l descopar niciodata… „Locul unde se stabileste echilibrul caini-ingeri pentru ziua urmatoare", am gandit cu voce tare. Si, pentru o clipa, am crezut ca m-a auzit. Fiindca si-a indreptat privirea spre locul unde ma chinuiam, chipurile, sa innod sireturile pantofilor.
Apoi s-a indepartat, incepand sa alerge spre Mega. Cu pasii mici si usori ai unui pusti de numai cinci ani.
Era ajunul Anului Nova si, peste cateva ore, primul anotimp avea sa fie recreat in mod artificial – singurul mod oficial.
Nu-l scapasem din ochi nici o clipa. Mergea pe trotuarul de vizavi cascand gura la ghirlandele de becuri atarnate de stalpii ceramici din piata Golana.
Cu pumnii mici indesati in buzunarele pantalonilor, tarsiindu-si picioarele printre Cumparatorii grabiti, il simteam minunandu-se.
Ajunsese in preajma imensului Par din fata Antropomorfiei. Cerul incarcat cu nori de ninsoare apasa atmosfera - exagerand un pic stralucirile miilor de spini, de dari si de Mos Chitrosi care atarnau de ramurile subtiri.
Beteala din lemn de trandafir furase atentia copilului ce admira feeria spectacolului.
Pomul era atat de inalt incat pustiul se dadea din ce in ce mai in spate incercand sa zareasca varful pe care trona un mic golem rosiatic. Ajunsese la marginea bordurii si se oprise. Atunci, in chiar acel moment nenorocit, o masinarie bionica de culoare gri se apropiase turbata, franase si oprise la randul ei, peste randul ei. Insa, si peste locul de unde copilul admira constructul genetimagilor; aruncandu-l pe treptele de piatra pe care pustiul nu indraznise sa le urce.
Doi Albastrii aparuti de nicaieri constatau deja faptele. Cum zarira copilul rasfirat nefiresc pe mormanul de zapada scuipara scarbiti intr-o parte…
„Ce cautai acolo, ba, nenorocitule?", l-a intrebat unul dintre ei…lovindu-l cu varful cizmei in tampla.
„Nimic!", ingaima, pierit de spaima, copilul. Firisoare subtiri de sange se prelingeau de pe tampla sparta si se adunau in gropitele obrajilor. Spaima, pentru ca nu se mai putea misca.
„Pa cine minti tu, antropomorfule?", se mai rasti Albastrul inainte sa plece. Nu uitase sa-i ofere pustiului un sut care-i dizloca acestuia clavicula stanga… Darul lui de Mos Chitros.
M-am apropiat de micul inger noroios si l-am privit. Nu plangea! Nici macar un scancet nu se auzea.
„Sa nu dai si matale in mine, nene-chel!", m-a rugat, fara sa miste buzele, atunci cand m-am lasat pe vine, langa EL.
L-am lasat sa ma priveasca un timp, neluand in seama Jignirea! Dar asteptand, la randul meu, disparitia Cumparatorilor.
„Peste doua minute pragul dintre lumi se va deschide", mi-a explicat, in timp ce eu ma gandeam la cele doua trenuri express care, vreodata, puteau opri in aceeasi statie. Cumparatorii disparusera.
„Azi este ziua ta!", am gandit atunci cand am cuibarit mainile copilului de trei ani in palmele mele. Fulgii de nea incepusera sa cada din cerul de deasupra noastra, topindu-se pe o fata mica si luminoasa. M-a mirat culoarea lor alba.
„De undeee vin?", m-au intrebat licuricii din ochii lui. N-am stiut ce sa le raspund… „N-ai stiut niciodata!", sopteau Noptile – care n-aveau sa dispara vreodata.
Uimit de tacerea mea, pruncul a privit pentru ultima oara lumea intre degetele careia fusese strivit. Incepand sa straluceasca, si-a intins membranele translucide in gerul care-mi patrunsese oasele. Luindu-si zborul catre Taramul fulgilor de nea…
M-am uitat dupa EL pana cand lacrimile mi-au inchis pleoapele. Nici eu nu mai suportam realitatea milioanelor de Cumparatori, a miilor de Albastri…
De aceea, preaonorat cititor, te conjur sa privesti cat mai repede intr-o oglinda. Dar sa privesti bine, incercand sa faci abstractie de contururile obiectelor zarite in spatele figurii dumitale. Priveste atent si, daca nu esti sigur, trece-ti mana prin par! Te implor, trece-ti mana prin par! Intalnesti vreo…nepotrivire? Si daca tot te amuzi, explica-mi (cu prima ocazie!) cum de nu sunt altceva decat un nene-chel? Unde mi-au disparut…coarnele?