[BigDefender]

(21)
-Vedeţi, e mai bine să tac, zice încet. Şi aşa nu ştiu exact ce şi cum. Mai bine să aflaţi de la alţii mai în măsură să vorbească. Dacă continuăm, vrem nu vrem, discuţia duce la detalii şi nu vreau să... înţelegeţi dumneavostră.
-Înţeleg dar nu pricep de ce atâta secret. La urma urmei, un om bolnav se poate să mai şi moară, din păcate.
-S-a sinucis... S-a aruncat de aici de pe scările astea, zice Magda rămânând o clipă pe loc.
-Aici...?fac ca toanta privind la plasa de sârmă ce împiedică acum orice tentativă de sinucidere.
-Nu acolo, zice ea când mă vede unde mă uit. Nu s-a aruncat jos. Şi-a dat drumul pe scări aici, pus şi simplu s-a dat de-a dura pe scări şi şi-a rupt gâtul.
-Oh... Aşa ceva chiar n-am mai auzit. Înţeleg de-ar fi fost un accident, dar sinucidere... Şi chiar, cum de şi-au dat seama că e sinucidere şi nu accident? Au fost martori?
Între timp am ajuns în faţa unei uşi duble, de lemn, cu geam din sticlă mată pe care scria cu vopsea : „ Sect A”.
-Aici e sectorul „A” zice ea ignorându-mi ultima întrebare, şi îmi deschide uşa lăsându-mă să intru prima.
Binenţele, am intrat pe un hol. Era curat, luminos, chiar cald aş putea spune.Văd că saloanele sunt aici numai pe partea dreaptă, în stânga sunt ferestrele deschise, fără gratii şi cu perdeluţe înflorate la geam. Erau câţive oameni, nu-mi dau seama dacă sunt pacienţi sau cadre medicale, ori rude venite în vizită, în orice vaz, indiferent cine or fi, nu par să ne bage în seamă.
-Ăsta este cel mai liniştit sector. Aici sunt internaţi doar cei depresii uşoare şi cei care vor să mai scape de stress-ul zilnic. Cu aceştia nu avem probleme. Sunt liniştiţi, urmează un tratament lejer şi doar înainte de a pleca li se mai fac câteva analize. Responsabil aici este doamna doctor Ştefănescu, Gloria Ştefănescu. A fost la sedinţă dealtfel...se uită ea la mine dându.mid e înţeles c-am cunoscut-o deja. Acum nu sunt prea mulţi pacienţi, dar alteori nu avem niciun pat liber. Cu ăştia veţi avea de lucru destul de mult, dar este uşor cu ei, sunt înţelegători, şi zâmbeşte pe sub mustaţă.
-E interesant aici... Văd că e frumos, curat, luminos... Îmi place cum arată.
-Păi da, nu e cu nimic deosebit faţă de oricare alt spital normal. Aici e ok.
Mă aplec pe geamul de lângă mine şi profit de ocazie să văd zona de la înălţime. Locul întradevăr îţi taie respiraţia prin frumuseţe. Tot acest fost castel e înconjurat de pădure şi munte. Aerul e nemaipomenit de curat, tare şi rece. Se simte un puternic miros specific de pădure. Văd şi întreaga curte. E întradevăr un loc, pe cât de frumos, pe atât de mistic.
-Doriţi să mai vedeţi ceva pe aici? mă întreabă Magda.
-Poftim? Nu...
-Coborâm?
-Da, ţi-am spus că tu eşti ghidul meu. Mă duci peste tot unde trebuie să văd.
-De acum începe aventura, zâmbeşte ea cu o uşoară amărăciune în glas.
Ieşim înapoi pe scară şi văd că încuie uşa dublă după noi. Îşi bagă apoi zornăind cheile îm buzunarul de la halat şi ridică din sprîncene.
-E mai bine aşa, totuşi, îmi zice. Apropo, să nu uit să vă dau dosarele pacienţilor cu care a lucrat doamna Olga, Dumnezeu s-o ierte. Sunt puse bine şi numai eu şi bineinţeles doamna directoare, am avut acces la ele, asta pana aţi venit dumneavoastră.
-Şti ce, îi zic în clipa când o luăm pe scări în jos. Hai să facem o înţelegere. Nu-mi place să fiu domnită atât. Spune-mi simplu Angela. Am să-ţi spun şi eu Magda, ok?!

[BigDefender]

(22)
-Da. Oricum, ţinând cont că vom lucra împreună, e mai bine aşa, cel puţin în timpul când suntem în afara programului cu pacienţii.
-Coborâm acum?
-Da. De acum începe „aventura”, zice ea cu o mină ironic veselă.
Am coborât un etaj şi am ajuns în faţa unei uşi pe care nu scria nimic. Magda a descuiat-o şi am intrat. Aici era altfel. Chiar în stânga se găseşte o cameră mică, cu gratii la geam. Pe uşa deschisă citesc : Camera de Gardă. Înăuntru zăresc siluetele a doi băieţi pe care Magda îi salută veselă.
-Salut băieţi! Ce mai învârtiţi voi?
Unul dintre ei tocmai vroise să zică ceva, dar mă vede şi se opreşte. Acum se uitau amândoi la mine.
-Să vă fac cunoştinţă cu noua domnişoară doctor psihiatru,continuă ea
Cei doi vin în calea mea şi-mi dau mâna respectuoşi. Observ că sunt tineri şi bine făcuţi. În acest timp, Magda îmi atrage atenţi arătându-mi ceva prins pe perete.
-Uite, asta-i schema... Ăsta-i sectorul B, iar noi suntem chiar aici, pune ea degetul pe un punct de pe desen. În dreapta este zona B1, iar în stânga, zona B2. În B1 sunt pacienţii cu probleme ceva mai grave, cei cu tentative de suicid, dar totuşi nu cazuri ieşite din comun. Ceva mai multe probleme avem cu cei din B2. Aici problemele sunt de alta natură. Vei vedea la timpul respectiv.
-Trebuie să reuşim să facem ceva pentru ei.
-Suntem obligaţi..., apoi Magda se întoarce spre cei doi băieţi reluîndu-şi faţa zâmbitoare. Voi cum o mai duceţi? Ceva probleme?
-Nuu.. Nici vorbă. Au fost cuminţi. De ne făceau probleme, îi îmbrăcam mai gros, râde unul dintre cei doi.
Am ridicat din sprâncene la auzul acetei remarci cu toate că bănuiam exact la ce se referă.
-Aici, mi se adreseaza Magda întorcându-se spre mine, în B1, situaţiile sunt oarecum diferite,Uneori problemele sunt reale, altădată sperietura e mai mare. Normal că preferăm ce-a de-a doua variantă. Apropo, să-ţi spun, numerotarea saloanelor este reglementată. De exemplu în sectorul B1, fiecare salon începe de la zece, unsprăzece, doisprezece, iar în B2 începe de la douăzeci, douăzeci şi unu..şi aşa mai departe. Este foarte simplu aşa. Dacă să zicem că este o problemă undeva, se anunţă doar : „probleme în B doiprezece, sau B douăzeci şi cinci” şi aşa ştim imediat unde trebuie să mergem.
-Aha... interesant.
-La fel este şi în celelalte sectore...de fapt ai să vezi. Vom ajunge şi în sectorul C unde situaţia este puţin mai...delicată, ca să zic aşa. Acolo nu putem circula decât însoţite de către cei de la paza de acolo.
-Doamne, dar chiar aşa rău e acolo?
-Am să-ţi explic când vom ajunge acolo, zice Magda făcându-se preocupată să-şi steargă o invizibilă pată de pe halat.
-Se pare că mai sunt surprize care mă aşteaptă, nu? zic încercând să-i văd ochii.
Dar ea, se pare că cunoaşte siretlicurile căci se întoarce şi se face că priveşte pe geam.
-Sunt destule, Angela dragă, crede-mă. Poate chiar prea multe, iar uneori ne vine să lăsăm naibii totul şi să ne cărăm cât vedem cu ochii, dar n-o facem, şti de ce? Se întoarce ea acum şi mă priveşte în ochi. Pentru că avem o datorie de onoare faţă de aceşti oameni. Acetsi oameni care pentru societate nu mai înseamnă mare lucru, dar pentru noi sunt aproape totul.

[BigDefender]

(23)
Am rămas o clipă fără reacţie, dar m-am adunat repede.
-Te rog, Magda. Fără stări care pot duce la depresii. Nu vreau să am parte prea curând de aşa ceva.
Magda râde scurt împăciuitor.
-Hai să mergem mai departe. Ai dreptate, este timp pentru toate.
Când ajungem la scări, Magde se oprşte brusc şi se întoarce spre mine ca şi cum ar fi uitat ceva.
-Vrei să mergem cu liftul? Sectorul C este sub etajul administrativ.
Am tresărit ridicând sprâncenele şi încruntând fruntea.
-Este lift aici?
-Da, avem, doar că nu prea îl folosim. Ce zici, mergem cu liftul?
-Sincer nu. Prefer pe scări. Nu sunt moartă să folosesc lifturile, aşa în modul general vreau să zic. De fapt am şi rău de înălţime şi cât timp voi fi în putere nimeni nu mă va putea urca în vre-un avion.
-Adaug aici şi claustrofobia? face ea zâmbind şmecheră.
-Cam cinzeci la sută, îi răspund la fel de sinceră.
Coborâm. Scările aici au o culoare diferită. Sunt mai cenuşii, iar pereţii sunt mai murdari, de-altfel întreg locul e mai întunecat. Ecoul paşilor noştri are o rezonanţă sinistră. Miroase a egrasie şi a aer închis. Ne oprim în faţa unei uşi metalice, cu un geam mic zăbrelit.
-Aici nu există pardon, îmi zice Magda. Toate uşile se tin încuiate tot timpul.
-Sunt camere de supraveghere?
-Da, dar mai mult nu funcţionează... Dracu ştie de ce le-or fi adus dacă nu sunt în stare să le facă să meargă ca lumea, se indignează Magda. Am înţeles că cică n-ar fi bani pentru nişte camere mai performante, dar, asta nu e treaba mea, se scuză ea. Probabil ştii că majoritatea aparatelor mai bune pe care le avem sunt donaţii din străinătate.
-Mă gândeam că aşa o fi...
-Aşa e, îţi spun eu.
Imediat, faţa unui tip apare dincolo de uşă, apoi după câteva zornăieli tipice, uşa se deschide scârţâind.
În faţa mea văd silueta unui tip bine făcut, echipat cu baston şi staţie de emisie-recepţie prinsă la centură.
-Bună Mircea! îl salută Magda veselă. Merge treaba, merge?
-Bine aţi venit în paradis. Aţi venit în vizită? face el studiindu-mă din cap până în picioare.
-Am venit să arăt domnişoarei doctor psihiatru locul, adică noii domnişoare doctor...
-Bine aţi venit! O să aveţi ceva de lucru cu dragii noştrii chiariaşi.
-Asta voi vedea eu, îl reped puţin căci nu-mi place tonul cu tentă ironică pe care-l foloseşte. Dumneata eşti cu paza, de pacienţi mă voi ocupe eu, nu-i aşa?
Tipul se uită la mine ca picat din cer. Nu se aştepta să-l iau aşa, dar nu se dă bătut. Face un pas înapoi şi mi se adresează, dar se uită către Magda, ca şi cum ar avea un aliat în ea.
-Nu vă supraestimaţi forţele, domnişoară doctor. Până nu cunoaşteţi ce şi cum, mai bine fiţi prudentă.
-Lasă-mă pe mine să hotărăsc asta, bine?!
Tipul ridică mâinile gen: „ treaba ta”.
Magda mă prinde de mână şi aşa pornim mai departe.