Scris 12 October 2011 - 08:23 AM
(6)
Brusc, cu un scrâşnet ascuţit, drăguţul de şofer frânează violent, trăgând de volan spre stânga, când un cârd de raţe cu boboci ne apare în faţă din iarba sanţului, drept în faţa maşinii. Cum n-aveam pusă centura de siguranţă şi luată prin surprindere, m-am prăvălit într-o primă fază spre el, apoi, din inerţie spre parbriz lovindu-mă zdravăn chiar în frunte. Noroc că n-aveam viteză, altfel sigur se putea sfârşi mai rău. Am simţit o arsură puternică şi involuntar pipăi locul cu mâna.
Drăguţul de şofer, mormăie o înjurătură la adresa înaripatelor şi trage pe dreapta oprind.
-La dracu! spun eu de-a dreptul foc şi pară.
-V-aţi lovit rău? mă întreabă el grijuliu examinându-mi atent faţa.
-Normal! mă răstesc.
Se pune şi cotrobăie ceva prin bord, apoi pe sub scaunul său şi scoate o trusă medicală, dar în clipa următoare o aruncă înapoi aducându-şi aminte de ceva. Caută prin mânerul de la uşă şi scoate triumfător un cuţit de bucătărie cu lamă lată.
-Ăsta-i mai bun dacă nu v-aţi spart capul. Va trage şi nu lasă să se facă cucui.
Eu deja îmi pipăiau un cucui ce-mi pare cât un ou de găină.
-Poftim, puneţi-l acolo, îmi întinde el unealta de bucătărie.
Mai mult i-am smuls cuţitul din mână, presându-l încet pe lovitură.
-Îmi pare rău, face el aproape muşcându-şi buza de sus. Au apărut aşa dintr-o dată şi n-am mai avut ce face. Bine că n-am avut viteză.
-Ce naiba nu eşti atent?! Nu puteai să fi mai atent la drum? Acum voi apărea ca un rinocer!
-Inorog, mă corectează el schiţând un zâmbet şi fără să mă privească când o spune.
-Aşa! Bate-ţi joc!
-Imi cer scuze, dar...nu e în totalitate vina mea. Dacă aveaţi pusă centura nu se întâmpla aşa ceva.
Nu i-am mai răspuns.
Pornim mai departe. Imediat cum ieşim din sat, un alt indicator cu tăblia ruginită zăcea pe jumătate răsturnat în şanţ, dar cel puţin pe acesta se putea desluşi numele satului, în ciuda dungii roşii care marca sfârşitul localităţii. Drăguţul de şofer încetini şi după ce se asigură atent, coteşte la stânga pe un drum de piatră.
Maşina începe să se scuture din toate încheieturile. Scârţâia şi trosnea din toate încheieturile de ziceai că acum se desface în bucăţi. Chiar dacă drăguţul de şofer încetini şi mai mult, tot eram aruncată de colo colo, în stânga şi-n dreapta. M-am agăţat cu putere de mânerul portierei. Nici vorbă să mai pot ţine cuţitul la rană. Mă ţin cu ambele mâini de mânerul ăsta ce mişca ca un dinte slăbit şi o clipă am crezut că voi rămâne cu el în mână, smuls din uşă. Simt cum sângele îmi inundă obrajii, iar barometrul nervilor mei scade dramatic spre o mare „furtună”. Oricum, de mult îmi luasem figura mea de ziuă proastă.
Traversăm iar printr-o pădure, dar nici pe departe atât de frumoasă şi maiestuoasă precum cea dinaintea intrării în sat. Aici copacii nu formau o boltă deasura drumului, erau mult mai rari, chiar dacă erau mai înalţi şi mai înfricoşători la vedere, înconjuraţi de liane sălbatice încolăcite pe trunchiurile noduroaseiat iarba şi tufele sălbatice de pe marginea drumului erau înecate în praf şi piatră. Chiar şi aerul e mai rece aici.
Mă gândesc cu groază la faptul că poate va trebui să trec pe aici singură. Doamne, fă să nu trebuiască să circul singură pe aici. Locul este întunecat şi ziua, atunci cum o fi noaptea? Îmi alung acest gând. O fracţiune de secundă mă gândesc şi că nu e drumul cel bun şi că drăguţul de şofer m-a dus pe aici... La naiba! Devin paranoică.
(7)
Se pare că mi-a citit nedumerirea, căci îmi zice imediat:
-Ajungem imediat! strigă el să acopere zgomotul făcut de maşină şi drum.
-Abia aştept!
În scurt timp observ că drumul se lărgeşte vizibil, iar în faţă apare o prea frumoasă grădină cu flori multicolore străjuită de jur împrejur de un gard viu înalt de un metru format din brăduţi. Grădina e chiar pe mijloc, drumul ocolind-o. Parcă era pe post de sens giratoriu.
Nu apuc să o admir prea tare, când văd castelul. Da castelul, căci exact asta si este. Un veritabil castel vechi. Cenuşiu, degradat, dar totuşi îşi păstra ceva din aura veacurilor. Văd că distanţa dintre pădurea din care tocmai am ieşit şi castel este de aproximativ treizeci de metrii. Camuflat bine acest castel.
Castelul, sau sanatoriul, căci acesta e rolul lui acum, are o poartă mare metalică, de culoarea oţelului, ferestrele de la primele două etaje aveau zăbrele groase vopsite în alb, în schimb cele de la etajul al trei-lea, şi ultimul, nu aveau, din contră, se vedeau clar perdeluţele curate care mişcau unde geamul era deschis.Faţada nu era la fel d efrumoasă. De pe mari porţiuni căzuse tencuiala ieşind la iveală pietrle masive din care fusese făcut zidul puternic. Acoperişul, de fapt o parte din acoperiş, era în genul celui folosit la orice casă, adică ţuguiat şi acoperit cu ţiglă roşie, în schimb, în cealaltă parte, probabil acolo unde nu se ajunseră cu lucrarea, era plat şi doar izolat cu un strat de bitum, după cum se vede scurs pe perete în jos. O antenă înaltă, legată cu nişte cabluri cam slăbite, juca în bătaia vântului. Trebuie săr ecunosc că mă cam cuprinse melancolia. De la un castel ce adăpostise prinţi şi prinţese, poate chiar regi şi regine, acum ajunse un simplu şi renegat sanatoriu...de nebuni. Tragic.
Drăguţul de şofer trage maşina chiar în faţa porţii mari şi opreşte motorul. Brusc se lasă o linişte ireală. Se aude doar vântul care mângâie frunzele copacilor, iar acestea foşnesc fericite... Generos, precum un veritabil gentleman, drăguţul de şofer sare jos şi vine si-mi deschide portiera. Măgulită de această neaşteptată surpriză, cobor şi-l catadicsesc cu un zâmbet sincer.
-Nu prea se deschide din interior, zice el uşor ruşinat.
Oh, asta era. Doamne, mi-a distrus vraja... Mă uit la acest castel şi nu-mi vine să cred că am ajuns. Ce filme horror s-ar mai putea filma aici, mă trezesc vorbindu-mi.
Drăguţul de şofer, îşi aprinde cu mâini înfrigurate o ţigară şi trage cu nesaţ din ea. Observ asta cu coada ochiului, dar mă sperii îngrozitor când, fără să mă anunţe, claxonează brusc prelung.
Efectiv mi s-a oprit inima în piept. N-am fost singura care s-a speriat. Un întreg stol de păsări şi-au luat zborul ciripind nervoase şi agitate. M-am întors nervoasă la el.
-Ce naiba faci?!
-Anunţ c-am venit, ce să fac.
-Data viitoare, când ai de gând să claxonezi, măcar spune înainte.
-Atunci ţineţi-vă de ureci că sun din nou, şi claxonează aproape în acelaşi timp.
Am crezut că-l şi pocnesc, şi poate c-o şi făceam dacă uşa mare de fier nu se deschidea cu un scârţâit care-mi făcu pielea găină. În cadrul ei îşi face apariţia un tip grăsuţ, trecut de prima tinereţe, ce mergea ca o raţă pe picioarele lui scurte şi crăcănate. Aveao figură uşor comică, cu o faţă rotundă şi roşie, mai ales către vârful nasului, cu fălci mari şi cărnoase, iar în mijlocul acestora un nas mic rotund. Braţele, aşa cum le văd ieşind de sub halatul suflecat până la coate, îi erau ca niste butuci şi foarte păroase. Are pe el acest halat
8
albastru, prins cu un ac de siguranţă lângă guler şi petrecut cu un cordon legat peste mijloc. Se vede de la o poştă că halatul îi este cu două numere mai mic. Grăsuţul vine spre mine arborând un zâmbet larg ce îi scoate la iveală lipsa unuia dintre molari.
-Dumneavoastră sunteţi noua doamnă doctor, nu-i aşa?
-Da, cred că eu sunt...dar mă întrerupe când, cu o mină stângace îmi prinde mâna în mana lui mică şi mi-o sărută într-un gest ce s-a vrut foarte curtenitor şi civilizat.
-Bine aţi venit. Vă aşteptam!
Dau din cap zâmbind în loc de răspuns în timp ce-mi şterg mâna de turul pantalonilor. Drăguţul de sofer mă vede şi zâmbeşte pe sub mustaţă. Ii răspund cu o strâmbătură.
-Vă rog să veniţi după mine, îmi spune grăsuţul de portar. Doamna director vă aşteaptă. Mi-a lăsat vorbă ca îndată ce sosiţi să vă conduc la dânsa. Abia aşteaptă să vă cunoască. De-ţi şti ce nerăbdătoare e să vă vadă.
Mda, şi eu sunt la fel de nerăbdătoare, gândesc.
Am trecut pe sub poartă şi mă trezesc într-o curte imensă, circulară. Observ că şi aici, la ferestrele primelor două etaje sunt gratii albe. La demi-sol sunt nişte geamuri, tot cu gratii... Văd că şi o parte din curte e în construcţie, dar existau de asemenea bănci curate şi spaţii verzi bine întreţinute, cu mici rondouri cu flori, şi curate alei pietruite.
Grăsuţul de portar merge înaintea mea, jumătate întors spre mine cu mâna stângă întinsă spre mine, iar cu cealaltă întinsă spre direcţia în care înaintam. Era numai un zâmbet. Dacă n-aş fi ştiut ce urma şi dacă aş fi fost doar în vizită, cred c-aş fi râs cu poftă, dar aşa, am rămas serioasă şi mă străduiam să par plină de mine.
Îl urmez pe grăsuţ pe un culoar slab luminat. Mă uit în urmă să văd dacă drăguţul de şofer ne urmează, dar văd că nu. Mă lăsase singur cu grăsuţul de portar pe care îl urmez constinciosă printr-un labirint de coridoare reci, umede şi dubioase ale căror pereţi cuprinşi de igrasie miroseau greu. Partea de jos a coridorului era zugrăvită în alb, dar cred că cu mult timp în urmă. După ce am dat, cred, al zecelea colţ, m-am trezit în faţa unei scări. Aşa scară n-am mai văzut decât în filme. Era de piatră şi lată încât ar putea urca câte cinci persoane odată, unii lângă alţii. Treptele, nu prea înalte urcau în spirală. Aici pereţii erau vopsiţi în alb până sus la tavan şi probabil daţi cu var, căci mirosea aşa, specific. De balustradă era prinsă o plasă metalică, cu ochiuri mici ce nu lăsa să cadă nimic, nici măcar accidental. Mi-am dat seama de ce.
Am luat-o pe scări în sus tot urmândul pe specialul meu ghid. În ciuda faptului că era aşa durduliu, portărelul ăsta era tare sprinten şi urca uşor. Trebuie să recunosc că l-am urmat destul de greu, condiţia mea fizică nu era un punct forte. Iată-ne la primul etaj. Grăsuţul mi-a deschis uşa şi s-a dat elegant la o parte lăsându-mă să trec prima.
Un fapt curios. După ce am intrat, grăsuţul de portar a scos o legătură de chei şi a încuiat uşa în urma noastră.
Binenţeles, dădusem tot peste un hol, doar că acesta era mult mai curat şi bine luminat. Văd că becurile cu neon din tavan sunt protejate cu un grilaj subţire de fier, iar pe jos e gresie, sau aşa ceva, oricum totul strălucea de curăţenie.
Pereţii erau ornamentaţi cu nişte tablouri ieftine, de fapt nişte simple poze puse în ramă şi toate exprimau cam acelaşi lucru, natura. Încăperi erau de-o parte şi de alta. Uşi albe având câte un număr înscris pe ele, plus o etichetă mică metalică care explica natura fiecarei încăperi...magazie..toaleta... Ciudat, nu mai este nimeni pe acest hol.
Grăsuţul de portar se opreşte în faţa unei uşi capitonate şi mă aşteaptă să ajung lângă el. Citesc pe etichetă: - DIRECŢIUNE.
Contact
Facebook
Twitter
RSS
