[i0an]

Prima stangacie

Orice am incercat sa scriu s/a dovedit, la recitirie, lipsit de importanta, efemer, s/a dovedit deja depasit.
Daca asta o fi noua etapa in manifestarea mea inseamna ca nu o sa mai pot scrie nimic deoarece la recitire se va dovedi rasuflat.
Singura alternativa e sa nu mai recitesc, astfel pot sa scriu orice prostioare imi trec prin minte in momentele de copilarie dinaintea maturizarii imediat urmatoare.
Traiesc copilaria maturizarii permanante asa intens si totusi asa de fara spor!
Poate data viitoare o sa fie altfel.
Adevarul ma transcede si nu am timp sa il surprind deoarece raman in urma.
As vrea sa va spun si voua: "Iata, trece adevarul, privitil, savuratil!
Nu se poate insa, decum o fac constat ca adevarul e departe, iar ceeea ce incerc eu sa va descriu nu e decat o umbra, fumul, turbulentele produse de trecerea adevarului, nu ramane decat iluzia, de fapt zis de/a dreptul, va expun minciuni.
Ma las spre asezare, poate linistea ma va limpezi in privinta asta.

[Lirio]

Îmi place modul de exprimare!

Dacă asta e prima "stângăcie",sunt curioasă cum e a doua.

[i0an]

Iata tocmai ce a sosit a doua

Aceasta a doua stangacie, ma bulverseaza total (daca mai era ceva in mine nebulversat).
A doua e in totala opozitie cu prima.
Nu sunt oare eu cel ce am spus acum cateva minute ca nu pot exprima adevarul deoarece ceea ce exprim eu e experimentul trecut al unui adevar ce cladeste deja viitorul, ca nu am cum sa/l retin si sa vi/l prezint?
Ce ma fac adevarule, ce ma fac? De ce ma contracti si ma expandezi aproape instantaneu, de ce imi schimbi frecventa rezonantei cu asemenea repeziciune?
Cum sa vin acuma si sa spun contrariul, sa spun ca, orice, este adevar, cum?
Ai mila de mine, ce esti de te traiesc, de te am si nu te aflu, de esti in a nu fi ca si/n a fi, dar si in a exista.
Necunoscut-cunoscut, nemarginire-limitare, nedefinit-conceptualizabil.
Ai dreptate, ca doar si dreptatea e din adevar, totul e posibil, altfel adevarul s/ar dezice de sine.
Nu mai cautati adevarul, acesta ce/l numim adevar e si nu e in orice.
Pai sigur ca e un paradox ceea ce spun, ca doar vorbesc de ceva ce ma depaseste si totusi e cu mine.
Cred ca retragerea de o luna de pe forum nu a fost suficienta, sau poate tocmai deaia nu mai e posibil sa scriu ceva inteligbil?
Frumoasa concluzie rezulta: totul e posibil/imposibil.
Nu ca e ca la nebuni, bietele male lampi fileaza, poate daca trec pe microprocesor o sa rulez si eu ceva decent, asimilabil, palpabil, indoctrinabil, concretizabil, in spiritul turmelor.
Cu cat ma las mai mult sa scriu cu atat derapez mai tare, o fi de la renel, radet, apa nova sau altele deastea?
Poate de la salubrizarea?
Nu stiu de unde mi se trage dar nu ma responsabilizez ca frige.
Ce nu intelegeam eu inainte nimic din cele deja scrise, acuma e balamuc.
Au fost cei de la deratizare pe aici si au imprastiat ceva substante, de ce am luato asa pe calea asta inabordabila?
Ce chestie!
Daca si maine tot asa o tine, se cade sa iau masuri.

[Lirio]

Te intriga mult aflarea adevarului sau caracteristica lui de a nu fi absolut.

[i0an]

Habar nu am de nimic.

Stangacia 3

Asadar nu ei ma strigau?
Chemarea era a ta?
Si totusi cand am dat curs chemarilor de fiecare data am ajuns la ei nu la tine.
Prin ei tu ma chemai, dar nu am avut limpezimea sa discern chemarea?
Chemarile lor imbraca chemarea ta adapostind pe cei ce percep acea chemare si se regasesc in haina ei, dar subtila ta chemare e si de dincolo de haine?
Oare pot sa te primesc fata catre fata?
Stiu ca asta e chemarea mea, am stiut/o mereu inlauntrul meu, dar acuma ajuns aici nu am nici un indrumator, nici un fir calauzitor, sunt pe cont propriu.
Stiu ca si asta m/a caracterizat mereu, ineditul insa imi da nesiguranta.
Da, te vreau si fie ce/o fi.
Adio dar raman cu tine!

[i0an]

4

E fascinant adevarule sa te personific, mare e tentatia, dar nu, imi e deajuns cat te/au personificat altii, eu o sa prezint fateta ta cea mereu evitata, cea greu digerabila.
Da, nu sunt perfect, stiu, stiu ca o sa ma abat de la reguli, nu prea le/am suportat, insa sunt destui cei care sustin latura/ti personificata, cred ca e potrivit sa se mai echilibreze balanta.
Stii ceva, in fond nu e nimic nou sub soarele realitatii, problema e ce frecventa are starea realitati tale, oricine ai fi tu.
Traim realitatea proprie fiecare, si ea, este dictata de ceea ce unii numesc, starile sufletesti (asta vorbind pe acest nivel ales acum, altfel nu mai e valabil).
Totul e posibil daca ai starea potrivita.
Cum sa ai starea?
Asta o cunosc in parte dar nu am dobandit starea ce da acces la legarea si dezlegarea starilor sufletesti.
Oare nu e tot potentialul in tine?
E, asa/i? Da, n/am ajuns eu p/acolo, am nimerit pe aici.
In unii oameni razbat aspecte ale puterilor, in altii aspecte intuitive, in altii trairi inalte, combinati luate cate doua, noua, 99, eh, rontai si eu.
Stii ce ma intriga de multi ani? Cum de te afli la cheremul initiatilor? De fapt nu ma mai intriga de la o vreme, am inteles ca puterile initiatice prin care se pot realiza ceea ce unii ar numi chiar minuni, sunt dotari obisnuite ale fiintei umane, cum e si inteligenta, memoria, gandirea, afectivitatea sau altele, numai ca fiind transmise selectiv din generatie in generatie, populatia olanetei a pierdut legatura cu ele si crede ca sunt de la dumnezeu manifestarile respective de "paranormalitate".
Ceva ce insa chiar ma intriga si azi e, cum oare, in ce etapa a dezvoltarii lui "homo sapiens" au fost dezvoltate puterile initiatice?
Cum, la nivelul asta de discutie explicatia e supusa nulitatii?
Sa trec pe nivelul de a/ti da constiinta de sine, sau cel al solipsismului multiplu in retea coordonata unic, ori alta forma de adevar posibil?
Si ce nu e posibil sa fi existat civilizati (disparute poate azi) care au cultivat puterile initiatice mai mult ca altele, sau altele deloc, iar urmasii primelor sa fie initiatii de azi care au ajuns fiecare si prin urmasii alesi sa formeze de/a lungul generatiilor propriile religii, culte religioase, societati secrete, comunitati spirituale, ba chiar familii in care puterile s/au transmis de la parinti la copii mereu si mereu intr/un mod stiut numai de ei?
A, deci se poate, atunci de ce ma induci in eroare? Cum, tu cu mine una esti si de fapt eu ma induc singur in eroare?
Nostim.

[i0an]

5 - Redescoperirea lui pi, calauza ce ne ajuta sa privim pana si moartea din alta perspectiva

Daca pi tinde catre infinit, cercul, sfera si orice are in componenta nr. pi, tind spre o exprimare infinita nu spre a fi cerc, sfera etc.
La fel tot ce are in componenta o constanta universala, inclusiv in fizica cuantica (daca aceasta constanta a fost rotunjita cu eleganta de oamenii de stiinta), tinde catre infinit nu catre a fi ceea ce ni s/a spus la scoala sau in carti.
Care e relevanta?
E aceea ca tocmai ce am aflat ca pana si oamenii de stiinta, nu numai oamenii de religie si spiritualitate, ne impiedica accesul la adevar.
Da, da, nici noi poate nu suntem pregatiti dar si ei au monopolizat accesul la adevar.
Rapindune infinitatea stiintifica, oamenii de stiinta tocmai ce ne/au aruncat in cunoastere oarba si in disperarea materialista a mortii, a lipsei transcendentei materiei si vietii spre necunoscut (tot ce e, are proprietatea de a fi o singularitate, un infinit in retea cu tot si toate, infinituri mai mici ce incap in infinituri mai mari la infinit).
Altfel zis pana si stiinta, nu numai ca mai are infinit de descoperit, dar minte prin egalitatea ce o stabileste intre posibilitate, probabilitate si certitudine.
Cantitatea neglijabila pe care mentalitatea colectiva predominanta a oamenilor de stiinta nu o iau in calcul, e tocmai legatura noastra cu adevarul, e transcendenta.
Nu ne da neaparat certitudinea nemuriri, dar, ne da incertitudinea dezintegrarii prin moarte.
Aka balanta revine la echilibru

Aceasta postare a fost editata de Numenume: 08 March 2011 - 10:04 AM

[i0an]

6 - Consider ca am menirea (ca fiecare om dealtfel din punctul meu de vedere) sa modelez un dumnezeu uman la suflet, liber in tot si toate, acesta e paradoxul meu.

Daca fac abstractie de o sumedenie de variante personale ale realitati mele si a lumii, ramanand la varianta actuala, in care totul e asa cum constatam zi de zi, devine limpede ca avem lumea pe care ne/am creato, in sensul ca umanitatea, beneficiaza de o realitate asa cum mentalul colectiv hotaraste, fiecare aducandune contributia in masura in care avem puterea de a o face.
Indivizii cei mai dotati supravietuiesc si dicteaza tipul de realitate al lumii noastre.
Toate ok. dar doamne doamne?
Avem un doamne doamne al speciei noastre creatie proprie a ei.
Vreau sa zic ca avem pronia pe care tot noi o impunem.
Daca e foamete, saracie si suferinta de toate felurile asa multa in lume, e pt. ca f. multi semeni, din diferite motive, nu vor sa fie altfel (culmea e ca sau gasit pana si motive spirituale ca oameni sa nu doreasca usurarea suferintei semenilor).
Vreau sa zic ca umanitatea si creat un dumnezeu dat dracului, pe care eu il reneg.
Prin urmare pe cat voi putea voi contribui la modelarea lui dumnezeu ca el sa devina mai uman si nu o bestie cu chipuri sclipitoare.

Aceasta postare a fost editata de Numenume: 08 March 2011 - 05:44 PM

[i0an]

7 - Sa nu ucidem pruncul!

Sa/ti fie necazul ce/ti vine, ca si bucuria, iar hula ce ti/e adresata, ca si lauda!
Ce masuri aveau frate, ce masuri aveau?
Asta da eliberare.
Dar eu in nimicnicia arogantei mele umflate si fara a avea fapte, indraznesc sa adaug:
Acestea zise mai sus si altele asemenea sa/ti fie, amin zic tie, dar toate sa/ti fie intru candoarea sufletului tau, geaba sunt toate realizarile de nu ramii candid ca un copil, nu ai face decat sa contribui si tu (eu sau oricine), la metamorfoza celor ce constituie "totul" spre distructiva si nu spre constructiva, spre mortificarea vietii, desi e inca vie (sa/ti fie doar etapa si nu o "mantuire").
Empatia e de fapt o lozinca daca ai permis puritati diafane a copilariei tale launtrice sa devina adult rece si tepos sau desert saharian:
De/ti canta vantul in simtire trairi inalte,
Si chiar de ai putere,
Eu, cel umil iti spun,
Ca ele sunt himere.
Apleacate in tine,
Si lasa ca sa iasa,
Sublimitatea noastra,
Naiva infantila,
Numita asa de oameni,
Ce au uitat de sine.

[i0an]

Interrelaţionarea mea cu realitatea

1 - Realitatea mea este o interrelaţionare dintre mine, „cel ce sunt” cu existenţialitatea unui corp fizic (exterior si interior) si a unui psihic al gandurilor, afectelor, starilor de toate felurile.
Realitatea e un feedback (o interactivitate) dintre mine şi o stare de manifestare a unei corporalitaţi proprii (fizico-psihico-„spirituala”), în contextul unei interconectari a acesteia la randul sau, la existenţialitatea unei lumi exterioare (oameni, faună, floră, obiecte, natura terestra, natura micro si macrocosmica.
Aceasta e conştientizarea la care se cuvine sa ajung referitor la realitate, anume că eu sunt altceva decât toate astea, inclusiv că sunt altceva decât acest om care par a fi.
Relaţia mea cu ele, cu omul „fizico-psihico-spiritual”, este numai una de participare la scenariu, de experimentare a acestui gen de realitate.
Scopul unei asemenea conştientizări, este ieşirea din cercul plăcere-durere, eliberarea din ataşamente, condiţionări şi dependenţe, detaşarea de materialism şi psihism, de religiozitate şi spiritualitate etc., eliberarea din ocultismul conceptual şi de trăire cu care suntem educaţi pe diferite niveluri să ne identificăm, primirea evenimentelor mici şi mari ale interrelaţionării noastre cu realitatea, din perspectiva unei detaşări faţă de ea, o primim, participăm la realitate cu calm, relaxaţi, indiferent ce conţine informaţionalul-existenţialul acestei realităţi (pozitiv sau negativ).
Şi suferinţa, ca şi bucuria dealtfel, sunt doar scenarii ale experimentului la care ne constatăm participanţi, costumaţi fiind de fiecare data în personajul pe care îl implică rolul nostru din acel moment, din piesa de teatru de zi cu zi, sau vieţi în ansamblul ei.
2 - După ce încep să reuşesc acest gen de conştientizare, după ce lucrez suficient ca să înceapă să apară şi rezultate, adica o detaşare treptată de a mai interpreta realitatea omului şi a lumii ca fiind eu (eu fiind doar esenta de a fi şi atât, simplu, bazal, necompus, indescribtibil, ma constat ca sunt şi nimic mai mult, tot ce e mai mult e trăire de existenţialitate, de materialism, de fizico-psihic, religio-spiritualitate sau ce mai vrem noi), se cuvine să mă responsabilizez, pentru a nu ajunge un nepăsător, un nesimţit sau chiar o bestie detaşată iluzoriu de realitate.
Acum intră pe rol identificarea celor constructive şi a celor distructive, căutarea şi aplicarea iubirii cu înţelepciune, întru armonizarea mea cu realitatea la care particip (constructiva).
Suntem aşa de îndoctrinaţi de ideologia materialistă încât nu ne mai punem problema că e posibil să nu avem un corp fizico-psihic, emoţii-sentimente-trăiri superioare, gândire, memorie, senzaţii-percepţii-reprezentări, imaginaţie etc.
Deşi sunt mulţi şi cei ce cred în suflet, în spirit, totuşi ei se identifică cu iluzii, inclusiv cu cea a carnalităţi.
Nu avem certitudinea unui corp sau a unui psihic, a unui suflet sau a unui spirit etc., prin urmare nu ne vom mai identifica cu nimic din toate acestea, deoarece toate ne-au răpit simpla şi banala libertate, libertatea de „a fi”, cea care se afla inafara tuturor acestora, dar participă la ele..
Participarea noastra să fie altceva decât identificarea cu ele, deoarece ne rătăcim şi iar jucăm în carnavalul falsităţii, al măştilor de toate felurile, ce atrag suferinţa şi durerea, moartea (distructiva, şi chiar dacă şi acestea pot fi numite tot iluzii, cine e dispus oare să le experimenteze de bună voie).
Nu suntem noi desigur nici acestea (suferinţa, durerea, moartea), tot aşa cum nu suntem nici bucuria, fericirea, cum nu suntem corpul fizic, psihicul cu gandirea, trăirea şi celelalte, cum nu suntem senzatiile-percepţiile-reprezentările, ori suflet, sau spirit, noi doar ne manifestăm in acest mediu info-energo-materialo-psihico-spiritual (ce poate fi până la urmă doar o inducţie de semnal ultra complex pe care il recepţionăm), toate sunt scenarii ale realităţii la care participam ca „esenţă de a fi”.