[PreaMultPentruVoi]

Am citit articolul "E vremea balurilor", de Constanta Vintila-Ghitulescu, o mica mostra a unei zone a istoriei pe care eu cel putin o gasesc fascinanta.
Din modul in care se imbracau oamenii, dupa cum invadau salile de baluri, ce fel de locuri frecventau, cum se afisau, ce fel de petreceri erau preferate, cum reda presa vremii toate acestea se pot afla atitea lucruri. Cred ca aceste detalii sunt cele care ne invata cu adevarat despre societatea dintr-un anume loc la o anumita data.
De exemplu faptul ca majoritatea participantilor la baluri preferau opulenta, erau foarte porniti sa afiseze toalete scumpe, cit mai scumpe, cit mai impodobite, care sa atraga atentia, poate fi baza de plecare pentru anumite concluzii. Romanul de azi, ahtiat dupa toale si gadgeturi, din acesti stramosi se trage, nu?

Mie mi-a atras atentia si felul in care se incheie articolul: cum, la un bal al Curtii Regale, s-a impus simplitatea nobila, distinctia in tinuta si nu opulenta.

Ramine de vazut daca si voua un asemenea articol va poate stirni curiozitatea.

[Tom Bishop]

Ca să nu mai deschid un topic nou-nouţ, îl folosesc pe acesta (poate fi redenumit în 'istorie de birt, cârciumă sau bodegă', după plăcerea moderatorului). Ideea postului următor a apărut când am văzut ieri pe un islaz, în timp ce mergeam către casă, o turmă de oi cu lâna neagră (şi asta nu din cauza geneticii). Bietele animale fără vină. Drept aceea, am decis să scriu aceasta:



O istorie a băii de oi


Prin '98 sau '99 zeii au orânduit participarea mea pentru prima şi ultima dată, în calitate de spectator, la o spălare şi primenire generală a oilor deţinute de câţiva săteni care locuiau prin împrejurimile casei mele (pe aceştia îi cunoşteam şi puteam fi prezent, dar pe alţii care locuiau în colonişti - o zonă a satului - nu îi cunoşteam prea bine şi nu puteam merge eu acolo ca să mă aflu în treabă). Satul avea o singură baie de oi care era structurată astfel: primul perimetru era încercuit cu un gard din piatră (sau din sârmă, după caz), iar cel de-al doilea compartiment era similar primului, cu menţiunea că pe jos se pavase cu pietriş peste care se turnase ciment; cele două compartimente erau conectate de un mic canal cu apă şi soluţie contra râiei (fig. 1).

(fig. 1)


Oile, în număr de câteva sute din câte îmi mai amintesc, erau poziţionate la intrarea primului compartiment. Erau speriate şi zbierau din toţi rărunchii, iar în momentul când o oaie ajungea la intrarea în micul canal cu apă - pe care trebuia să-l străbată înot - începea să behăie amarnic. În timpul supliciului apei, când făptura se zbătea să ajungă la liman, un sătean introducea - cu o furcă din lemn - capul oii în apa tratată, pentru ca procesul de spălare să fie complet. Într-un sfârşit, când oaia păşea pe trepte şi ajungea în ţarcul cimentat, scuturându-se uşurată, mai era ţinută captivă un timp, pentru ca lâna să i se usuce şi să nu se murdărească imediat ce ar fi ieşit în colb (fig. 2).


(fig. 2)


În prezent, au trecut peste 10 ani de când baia de oi a fost lăsată în paragină (pesemne că sătenii ori nu mai au oi, ori le spală cu furtunul; sau, după cum am văzut, le lasă nespălate):