[Elia]

S-a lămurit faptul că termenul „catolic” înseamnă „înţelegând totul”, „universal în capacitate de înţelegere”, „cu desăvârşire întregul.”
Este uşor de observat cât de bine se potriveşte acest termen cu ideea şi gândul Scripturii referitoare la Biserică; Biserica este cu adevărat universală în capacitatea de înţelegere pentru că în fiecare aspect este infinită.
În timpul Noului Testament, având o înţelegere clară, acest bun cuvânt „catolic” era folosit de creştini în mod corect ca însemnând Biserica care este cu desăvârşire întregul, ca deosebită de o adunare locală ca biserica din Antiohia, Roma, şi aşa mai departe.
La vremea respectivă, termenul nu putea fi folosit în legătură cu nimic altceva; pentru că atunci Biserica care cuprinde totul în universul care este al lui Dumnezeu, şi care astfel este cu adevărat universală în capacitatea de înţelegere, este singurul lucru care a fost cunoscut sau la care s-au gândit a fi Biserica.
Aceasta este singura la care se puteau gândi atunci, pentru simplul motiv că conceperea acestei Biserici a fost în exclusivitate Creştină.
Şi a fost în exclusivitate Creştină pentru simplul motiv că a fost în esenţă prin descoperirea acelei „Taine a lui Dumnezeu” care era absolut nouă în lume, şi care putea fi cunoscută numai prin adevăratul Creştin spiritual.

Căderea

Dar chiar şi atunci „Taina Fărădelegii” lucra deja; şi apoi a venit o „cădere” de la adevărul Evangheliei, de la spiritualitate, şi de la experienţa Creştină.
Numai pretenţia exterioară,
Şi preluarea numelui de Creştin,
Şi având propriul nume scris de un om cu stiloul şi cerneală pe hârtia unei cărţi de pe pământ,
Şi o conformare exterioară la forme exterioare –
Aceasta s-a pretins a fi Creştinism.
Aceste lucruri s-au înmulţit; iar oamenii din această categorie au devenit conducători şi episcopi.
Metodele eclesiastice şi maşinăria a luat locul Spiritului Sfânt şi organizării Sale divine.

Maşinăria eclesiastică

Prin intermediul ierarhiei care a fost pusă peste biserici şi prin uzurparea şi exercitarea „stăpânirii” şi „autorităţii” asupra bisericilor, din vechile republici păgâne greceşti şi din Conciliile Amfitrionice a derivat o confederaţie eclesiastică şi un guvern.
Atunci, din locul său ceresc şi din legătura sa divină, binecuvântatul termen „Biserica” a fost înjosit şi aplicat acestei păgâne maşinării eclesiastice!
Prin cuvintele unuia dintre cei mai mari reprezentanţi ai sistemului, se afirma:
„Biserica este fondată pe episcopi, şi fiecare act al bisericii este controlat de aceste reguli.” „Sfântul” Ciprian.
A fost fondată pe aceştia. A fost ridicată de ei. A existat de la ei. Astfel că, dacă ierarhia ar înceta să mai existe, ar înceta să mai fiinţeze vreo biserică.
Când în Scripturi este afirmat în mod lămurit despre Hristos că Dumnezeu „I-a dat să fie Capul peste toate lucrurile Bisericii care este trupul Său”, este uşor de observat din cuvintele episcopului de mai sus, cât de opus a fost acest lucru nou care a fost întemeiat ca biserică.

„Unitatea” episcopală

De când acest sistem fals a fost „fondat pe episcopi” şi a fiinţat numai de la ei, este cât se poate de firesc că „unitatea” episcopiei ar trebui susţinută „de aceste reguli” ca unitate a bisericii.
Potrivit cuvintelor episcopului, este definită astfel:
„De aici trebuie să ştii că episcopul este în biserică, şi biserica în episcop; şi dacă cineva nu este cu episcopul, nu este în biserică.” Idem.
Şi prin excluderea tuturor celor care nu erau cu episcopul, ierarhia a lămurit în mod simplu că o asemenea persoană cu adevărat nu va fi „din biserică.”
Astfel, prin despotismul ierarhiei, au fost cauzate ceea ce ei au numit „erezii” şi „schisme.” Şi acest lucru apare de asemenea în cuvintele lor oficiale, astfel:
„Ereziile nu au răsărit, şi nici schismele nu au apărut din altă cauză decât aceasta – că preotul lui Dumnezeu nu a fost ascultat; … căci, dacă potrivit învăţăturii divine întreaga frăţietate s-ar supune, nimeni nu ar da naştere la nimic împotriva colegiului preoţilor; nimeni nu ar sfâşia biserica printr-o divizare a unităţii lui Hristos.” Idem.
Şi acest lucru pur omenesc, acest lucru păcătos şi anti-Creştin, a fost prezentat ca avînd aprobarea lui Dumnezeu, şi înaintea lumii a apărut ca fiind „Biserica care este trupul Său.”

Fraudă şi impostură

Când termenul „Biserică” a fost astfel pervertit şi prostituat de către ierarhia minţii păgâne, a fost suficient de uşor şi suficient de natural ca prin aceleaşi persoane cuvântul cel bun şi adevărat, „catolic”, să fie de asemenea furat şi pervertit în acelaşi sens orb şi păgân.
Astfel, acest cuvânt bun şi adevărat care înseamnă „cu desăvârşire întregul”, „universal în capacitate de înţelegere” şi „înţelegând totul”, a fost deturnat din locul său înalt şi legitim şi folosit în legătură cu orice chestiune legată de biserică, şi a fost aplicat în mod pervers acestui lucru rău şi anti-Creştin.
Cuvântul care semnifică „cu desăvârşire întregul” popor al lui Dumnezeu din tot universul, şi astfel cu adevărat „universal în capacitate de înţelegere” şi „înţelegând totul”,
A fost cu orbire aplicat unui lucru care nu era altceva decât un simplu cult arogant într-o mică secţiune a unei mici părţi a pământului;
A fost aplicat unui lucru care era cu neputinţă să fie ceea ce cuvântul semnifică;
Şi astfel, în acest fel aplicat, cuvântul a fost determinat să fie o contradicţie în sine.
Şi astfel a apărut aşa-numita biserică Catolică; adică, printr-o fraudă şi printr-o impostură, jefuind şi asumându-şi ca titlu un termen impropriu şi o totală contradicţie.
Căci, amintiţi-vă că Biserica cu adevărat umple cerul şi pământul, şi este cu adevărat universală în capacitatea de înţelegere pentru că ea este plinătatea Celui ce umple totul în toţi.

Grotescul

Şi totuşi, în Imperiul Roman aceasta a fost un lucru omenesc care nu avea capacitatea de a umple o provincie obişnuită a acelui imperiu, dar care era atât oarbă cât şi arogantă pentru a se da drept acea Biserică!
Nu este aceasta o dovadă de orbire spirituală, mândrie, înălţare de sine şi neruşinare, să tot susţii cu atâta nonşalanţă că eşti ceea ce umple cerul şi pământul şi este universal în capacitatea de înţelegere?
Şi totuşi, chiar asta a făcut.
Şi a continuat în aceeaşi orbire spirituală şi pe aceeaşi cale neruşinată.
Pretinzând a fi Mireasa lui Hristos, s-a implicat în relaţie ilegală şi legătură de adulter cu Statul Roman şi cu împărăţiile pământului care au urmat.
Pretinzând că este Împărăţia lui Hristos, şi astfel „nu din această lume”, „nimic de acest fel”, a devenit o împărăţie a acestei lumi, cu averi, teritoriu, guvern, diplomaţie, armată, „ca toate naţiunile” şi totuşi „diferită de toate împărăţiile.”
Pretinzând a fi reprezentarea blândului şi umilului Isus care „S-a golit pe Sine” chiar până la moarte de cruce, ea a dovedit extrema susţinere de sine şi aroganţă prin poziţionarea şi preamărirea de sine deasupra a orice este numit Dumnezeu sau care este vrednic de închinare; aşezându-se în chiar templul lui Dumnezeu şi dându-se drept Dumnezeu.
Pretinzând a fi servul servilor lui Dumnezeu, a devenit conducătorul regilor şi împăraţilor pământului; şi s-a îmbătat de absolutismul şi iresponsabilitatea puterii, ca de altfel şi de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus. Apocalipsa 17:3-6; 13:6,7.

Ridicolul

De la grotescul susţinerii că este „cu desăvârşire întregul” şi „universal în capacitate de înţelegere”, a devenit ridicolă divizându-se, şi insistând cu neruşinare că este acel lucru adevărat şi singular care este „cu desăvârşire întregul” şi „universal în capacitate de înţelegere”, una dintre diviziuni fiind Greco-catolicii, iar cealaltă fiind Romano-catolicii.

Absurdul

În anul 1534 în Anglia, ridicolul a fost redus la absurd prin smulgerea unei alte partide, aşa că a existat a treia care s-a evidenţiat şi chiar până în ziua de azi insistând cu înverşunare că ea este acel lucru adevărat şi singular care este „cu desăvârşire întregul” plinătăţii lui Dumnezeu, şi „universal în capacitate de înţelegere”.

Rizibilul

Şi peste toate acestea, absurdul a fost dus până la limita rizibilului prin aducerea la fiinţă, una după alta, un lung tren de culte de un număr aproape egal cu cel al zilelor anului,
Fiecare dintre ele pretinzând că este acel lucru adevărat care este plinătatea cerului şi pământului, „cu desăvârşire întregul plinătăţii lui Dumnezeu”, şi „universal în capacitate de înţelegere”,
Când este evident că –
Nici una dintre ele nu poate umple o singură ţară de pe pământ,
Multe dintre ele neputând umple un simplu Stat al Statelor Unite,
Şi multe dintre ele neputând umple o singură ţară mică!

Rivalitate stranie

Între cele mai vechi dintre acestea – Roman, Grec, şi alţii – există o mare rivalitate pentru distincţia jalnică de a fi cea mai bătrână şi originala dintre aceste lucruri groteşti şi ridicole.
Şi între toate celelalte, pe lângă acestea, există acelaşi soi şi spirit de rivalitate; fiecare ambiţioasă că este în mod evident superioară printre aceste lucruri groteşti, ridicole, absurde şi rizibile.
Dar este în natura lucrurilor de pe acest pământ că nu i se acordă mare credit persoanei care are ambiţia de a fi recunoscută ca fiind cea mai adevărată sau cea mai veche sau impostoarea originală din oraş, sau cea mai mare păcătoasă dintr-o comunitate.
Şi cu faima cunoscută de toţi ca fiind cea originală şi cea mai veche şi cea mai adevărată, se pare că este nevoie de mai mult decât măsura orbirii şi mândriei şi înălţării de sine şi neruşinării spirituale a celei originale şi celei mai bătrâne, pentru a-i stimula pe ceilalţi, şi mai ales pe cele mai tinere, la rivalitate pentru o asemenea distincţie îngrozitoare şi grotească.
Şi acum, iată Conferinţa – Mondială despre Credinţă şi Ordine care a fost propusă, debutând cu cincisprezece dintre aceste tinere, şi cu scopul de a le aduna şi pe toate celelalte, şi chiar să se alăture celei originale şi celei mai bătrâne,
Să ajungă din nou pe acelaşi teren murdar,
Şi să repete aceeaşi veche poveste a extraordinarei imposturi!
Nu este timpul ca cineva să descopere ce este Biserica cu adevărat?
Vei fi tu acela?

[Elia]

Marele istoric al Reformei, scriind despre Protestul de unde a provenit minunatul nume de „Protestant”, a spus:
„Acest protest se opune faţă de două abuzuri ale omului în materie de credinţă.
Primul este amestecul magistratului civil;
Iar al doilea, autoritatea arbitrară a bisericii.
În locul acestor abuzuri, Protestantismul aşează puterea conştiinţei deasupra magistratului;
Şi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu deasupra bisericii vizibile.”
Primul abuz în materie de credinţă aici menţionat – „amestecul magistratului civil” – a fost pe deplin discutat în perioadele ce au urmat, aşa că principiul implicat este acum în general înţeles.
Însă cel de-al doilea abuz – „autoritatea arbitrară a bisericii” – nu a fost discutat în de aproape, este foarte puţin înţeles, şi nu este deloc recunoscut în sau de nimeni din această lume, care pretinde a fi biserica.

Confesionalismul

Motivul pentru această diferenţă în discuţia acestor două mari abuzuri, este aceasta:
În timp ce toate denominaţiunile, abătându-se, au fost mereu gata să discute şi să se opună primului abuz,
Nici o denominaţiune nu a fost vreodată dornică să discute despre cel de-al doilea abuz.
Asta datorită faptului că fiecare denominaţiune când s-a abătut, a fost întotdeauna gata să exercite şi să se bucure de acel abuz.
De aceea discuţia despre acest abuz a ajuns mereu la persoane individuale care au fost denumite şi denunţate ca „eretici”, „schismatici”, „tulburători”, „revoluţionari” şi altele.
Atunci când „erezia” s-a dovedit plină de succes şi a înaintat – a dezvoltat o denominaţiune – pe de altă parte a căzut în aceeaşi veche capcană şi a exercitat acelaşi abuz, în loc de a-l discuta şi de a-l denunţa.
De aceea este întotdeauna nimerit şi mereu este timpul potrivit pentru a discuta marele abuz în materie de credinţă – autoritatea arbitrară a bisericii;
Căci nici un abuz mai mare şi mai persistent nu a lovit vreodată lumea.

Ce este acesta

Pentru a discuta despre acest lucru în mod inteligent, să înţelegem mai întâi termenii:
Autoritatea, este „dreptul de a comanda şi de a impune supunere; dreptul de a acţiona în calitatea de oficial, rang, sau relaţie.”
Arbitrar, este „nereglementat prin regulă sau lege fixă; supus voinţei sau judecăţii individuale; exercitat potrivit cu capriciul sau voinţa cuiva.”
Sinonimele cuvântului „arbitrar”, sunt: „capricios, nelimitat, iresponsabil, necontrolat, tiranic, dominant, imperios, despotic, absolut în putere.”
În primul rând, despre autoritatea însăşi: biserica pretinde a fi a lui Dumnezeu şi pretinde a purta de grijă poporului lui Dumnezeu. Atunci, ce „autoritate”, ce drept are această biserică peste poporul lui Dumnezeu pentru a „comanda şi impune supunere”?
Este seria poruncilor lui Dumnezeu lăsată neterminată în Cuvântul Său, şi are biserica „autoritatea” de a o completa?
Este revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu incompletă, şi are biserica „autoritatea” de a o perfecta?
Pe scurt: „Este Creştinismul numai al lui Dumnezeu după Cuvântul Său prin Spiritul Său?” Sau este al bisericii prin tradiţiile şi „poruncile” oamenilor?
Aceasta este echivalent cu: Este Creştinismul al lui Dumnezeu? Sau este al papalităţii?
La aceste întrebări se răspunde pe larg în Scriptură; şi într-un mod în care nu lasă nici o posibilitate pentru a greşi.

Este interzis

În acest răspuns, prima chestiune este că Domnul Isus Însuşi a interzis în mod expres orice exercitare a autorităţii de către Creştini.
Iată cuvântul: „Ştiţi că regii neamurilor exercită stăpânire asupra lor, şi cei mari exercită autoritate asupra lor.
Dar între voi să nu fie aşa.” Matei 20:25.
Acum, când autoritatea este „dreptul de a comanda şi de a forţa la supunere”, iar Hristos a interzis în mod categoric Creştinilor orice exercitare a autorităţii;
Atunci rămâne fixat de cuvântul lui Dumnezeu, că îi este interzis pentru totdeauna întregul „drept de a comanda şi de a forţa pentru supunere”; este interzisă orice şi întreaga „exercitare a autorităţii.”

Motivul

Motivul oferit pentru aceasta este tot atât de clar: „Dar între voi să nu fie aşa; ci acela care va fi mai mare între voi, să vă fie slujitor; şi acela care va fi conducător între voi, să vă fie serv;
Căci nici Fiul omului nu a venit să i se slujească, ci să slujească, şi să-Şi dea viaţa pentru răscumpărarea multora.”
Creştinii şi bisericile nu există în lume pentru a conduce, ci numai pentru a sluji;
Nu pentru a ordona, ci numai pentru a servi;
La fel cum divinul lor Domn a venit în lume nu pentru a I se sluji, ci pentru a sluji, şi aceasta până la a-Şi da chiar propria viaţă, pentru ca oamenii să fie răscumpăraţi la slăvita Libertate a copiilor lui Dumnezeu.
Adică, la slăvita Libertate a serviciului dragostei.

Numai servi

În al doilea rând: Ce „drept de a acţiona în calitatea de oficial, rang, sau relaţie” deţine vreun Creştin sau vreo biserică?
Nici unul niciodată; pentru că „oficialitatea, rangul, sau relaţia” Creştinilor şi a bisericilor este numai aceea de serv.
Iar în sfera unui serv nu există niciodată dreptul de a domni – atât timp cât rămâne pe locul şi poziţia unui serv.
Locul şi poziţia de serv este exact aceea a copiilor lui Dumnezeu şi a ucenicilor lui Hristos – atât timp cât sunt în această lume.
Este o servire liberă, şi o servire aleasă de bună voie – iubind servirea – este adevărat. Dar nu este nicidecum numai servire. „Aţi fost chemaţi la Libertate; numai să nu folosiţi Libertatea ca o ocazie pentru trup; ci prin dragoste, serviţi unul altuia.” „Prin dragoste, fiţi servi unul altuia.” Galateni 5:13. R. V.

Uzurparea

De aceea nu este numai ridicol, dar şi vătămător pentru oricine care pretinde a fi Creştin sau pentru orice care pretinde a fi biserica – un slujitor – să-şi asume dreptul de a comanda sau de a exercita autoritate „în calitatea de oficial, rang, sau relaţie.”
Căci din cele „trei lucruri” din cauza cărora „pământul se cutremură”, şi din cele „patru pe care nu le poate purta”, chiar primul este „când un serv domneşte.” Proverbe 30:21,22.
Şi nu a demonstrat istoria bisericii din timpul lui Diotrefes şi până azi acest adevăr divin în cel mai agasant detaliu?
Căci, în toată istoria lumii, ce a tulburat mai mult pământul şi ce a fost mai greu de suportat pentru el decât domnia bisericii chiar până în punctul în care conducerea sa a fost impusă cu forţa?
Singura cale pe care orice pretins Creştin sau orice pretinsă biserică poate avea vreodată în această lume funcţie, rang, sau relaţie, altfel decât ca serv, este de a şi le asuma; adică, numai de a le uzurpa.
Iar acest spirit de impunere cu forţa, care este uzurpare, prin care un om sau o clică în biserică şi în numele „bisericii” a pretins sau a impus „funcţia, rangul, sau relaţia”, „pentru a comanda şi a impune supunere” prin „exercitarea autorităţii”, este spiritul lui Satan; nu al lui Hristos.
Şi de aceea guvernarea, domnia şi autoritatea bisericii a fost întotdeauna Satanică, şi a fost denunţată de Inspiraţie ca „taina fărădelegii.”

Toţi sunt egali

În al treilea rând: Sub Cuvântul lui Dumnezeu nu există o „regulă sau lege fixă” pentru „exercitarea autorităţii” de către Creştini sau de către biserică, şi nici nu este loc pentru ca aceştia să deţină „dreptul de a acţiona în calitatea de oficial, rang, sau relaţie”;
Deoarece Creştinii, şi în cadrul Bisericii lui Hristos şi a lui Dumnezeu, toţi sunt egali.
Acolo, acolo nu există stăpâni, şi nici nu este loc pentru vreunul. „Să nu vă numiţi ‚Rabbi’; căci Unul este Stăpânul vostru, chiar Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi.
Nici să nu vă numiţi ‚Stăpâni’; căci Unul este Stăpânul vostru, chiar Hristos. Ci acela care este mai mare între voi, să fie servul vostru. Şi oricine se va înălţa, va fi umilit.” Matei 23:8-12.
De aceea, „Cine eşti tu care judeci servul altuia? Pentru Stăpânul lui stă sau cade.” Romani 14:4.

Singurul Comandant

În prezenţa şi sub Cuvânt, numai singurului Hristos I-a dat Dumnezeu Comanda; ce autoritate este cu putinţă să aibă un Creştin pentru a-i comanda altuia şi pentru a elabora legi pentru altul? – Absolut nici una, indiferent de care este vorba.
Şi atunci când nici un Creştin nu are vreodată autoritatea de a comanda sau de a emite legi pentru altul, atunci ce autoritate pot avea oricât de mulţi dintre ei pentru a comanda sau a elabora legi pentru oricine?
Despre Hristos este scris: „Iată, L-am dat ca şi Conducător şi Comandant pentru popoare.” Isaia 55:4
În chestiunile de Religie şi credinţă, există numai Un singur Comandant adevărat de la Dumnezeu.
Iar El este „Capul Bisericii, care este trupul Său.”
În cap, nu în trup, nu în membre este locul inteligenţei, raţiunii, deciziei şi voinţei.
În Cap care este Hristos, nu în trup care este Biserica, este locul autorităţii, al inteligenţei, al deciziei şi al voinţei.
De aceea numai Capul, şi niciodată trupul, este Cel care „comandă şi impune supunere.”
Iar Acesta este Cel care poate acţiona mereu prin supremul „drept de a acţiona în calitatea de oficial, rang, sau relaţie.” Căci este „Dumnezeul puternic”, singurul Suveran în şi al Bisericii, şi în şi peste „toate lucrurile Bisericii.”
De aceea, „Ascultaţi-L”; şi să nu ascultaţi niciodată nici un alt glas sau cuvânt în afară de ale Sale.

Supunerea Bisericii

Pe de altă parte şi în mod logic, „Biserica este supusă lui Hristos … în totul.” Efeseni 5:24.
Atunci, Biserica este supusă, nu suverană.
Biserica este serv, nu conducător.
Ea trebuie să se supună, nu să comande.
Să se supună lui Hristos, nu să comande oamenilor.
Prin cuvântul lămurit al lui Hristos ca de altfel şi prin natura situaţiei şi relaţiei Bisericii însăşi, oricărui lucru pretins a fi sau care se pretinde a fi biserica, îi este interzis în mod categoric de a „exercita autoritate.”

Arbitrar

De aceea rezultă că orice exercitare a stăpânirii sau autorităţii de către orice pretins Creştin sau de către orice pretinsă biserică asupra sau peste cuiva în chestiunile de credinţă, este în sine autoritate arbitrară.
Orice astfel de exercitare se efectuează numai prin „autoritatea” uzurpată a voinţei sau capriciului, sau a ambelor, a unor indivizi sau adunări de indivizi în biserică şi în numele „bisericii”; şi în orice aspect posibil este în exclusivitate arbitrară.
Şi întreaga istorie demonstrează că este arbitrară în toate sensurile şi înţelesurile termenului cu toate sinonimele sale.
Acestui enorm şi blasfemiator abuz „a omului în materie de credinţă,”
Libertatea Religioasă care este Creştină,
Libertatea Religioasă care este Reformă,
Şi Libertatea Religioasă care este Americană,
I se opune pentru totdeauna; mulţumim Domnului.

de Alonzo Trevier Jones

[Elia]

În timp ce nu există un asemenea lucru ca autoritatea oricărei biserici, există autoritate în Biserica lui Hristos. Această autoritate există în Biserica lui Hristos pentru că El, prin Spiritul Său divin, este în Biserica Sa. De aceea, autoritatea în Biserică este autoritatea viului Dumnezeu, în Hristos Cel viu, prin Spiritul cel viu, prin viul Cuvânt al Adevărului.
„Toată autoritatea Îmi este dată în Cer şi pe pământ. Mergeţi de aceea, şi învăţaţi pe toate naţiunile … Şi iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, chiar până la sfârşitul acestei lumi.” „În care voi sunteţi de asemenea zidiţi împreună pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Spiritul.” Astfel, şi numai astfel, există vreo autoritate chiar în Biserică. Iar această autoritate din Biserică nu va deveni niciodată, pe nici o cale, autoritatea Bisericii, ci este pentru totdeauna în exclusivitate a Celui care este şi Capul şi Viaţa Bisericii, care locuieşte în Biserică prin Spiritul Său divin, şi căruia singur Îi este dată toată autoritatea în cer şi pe pământ. Numai El este Cel care exercită această autoritate care Îi este dată numai Lui şi care Îi aparţine numai Lui. Vezi Fapte 3:12,13; 4:10; 5:3-6; 9-11; 13:2-4; 16:6-10.
De aceea, în biserică, poziţia, slujba sau locul nu conferă niciodată vreo autoritate. Domnul Isus, Creatorul tuturor lumilor, Autorul vieţi, şi Izvorul revelaţiei, când a venit în această lume, a venit numai la ai Săi; şi totuşi nu avea nici o poziţie, slujbă sau loc. El a fost ţinut la distanţă, proscris, denunţat şi alungat de cei care deţineau toate poziţiile, slujbele şi locurile în Biserica timpului Său. Fariseii, preoţii, scribii, judecătorii, ipocriţii deţineau poziţie, slujbă şi loc. Ei erau cu toţii ambiţioşi de a apuca cel mai înalt loc. Ei deţineau poziţie şi slujbă, şi puteau să stăpânească peste El, puteau să-L citeze şi să-L reclame şi să-L judece. Ei puteau face toate acestea datorită poziţiei şi slujbei din Biserică; dar unde era autoritatea de a face toate acestea? – Pur şi simplu nicăieri. Era totul numai aroganţă, uzurpare şi despotism.
De aceea a spus Isus poporului: „Scribii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise; de aceea, tot ce vă spun să faceţi, să faceţi” – pentru că, atunci când stăteau pe scaunul lui Moise, ei le citeau poporului cuvântul lui Dumnezeu pe care îl scrisese Moise. Acela era cuvântul lui Dumnezeu care avea autoritate şi care trebuie urmat indiferent de cine este rostit sau citit. Dar „să nu faceţi faptele lor; căci ei spun, dar nu fac.” Când Moise era pe scaun, exista autoritate din acel scaun; pentru că Dumnezeu era cu Moise, iar Spiritul lui Dumnezeu era în el. Dar când un fariseu sau un scrib se afla pe scaunul lui Moise în acel timp, nu exista nici o autoritate din scaun şi nici din altceva, cu excepţia cuvântului pe care omul îl citea poporului şi care, datorită ipocriziei şi ambiţiei sale egoiste, era cu totul deosebit de el.
Dar despre Isus, care nu avea nici o poziţie, slujbă sau loc, ei cu toţii „se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui.” Şi de ce? – Ah: „el îi învăţa ca Unul care avea autoritate, şi nu asemenea scribilor.” Tot ceea ce puteau vorbi scribii era împrumutat, şi toţi puteau să-şi dea seama că fusese împrumutat; era gol şi fad în ceea ce priveşte orice legătură cu vieţile sau spiritele lor. Dar când a rostit Isus chiar acele cuvinte pe care scribii şi fariseii le pronunţaseră, toţi au ştiut că ceea ce vorbea nu era împrumutat, ci venea chiar din sufletul Său; nu era gol, ci era chiar substanţa; ei ştiau că acel cuvânt trăia în El, că spiritul Său şi Spiritul Cuvântului erau una, şi că El Însuşi era expresia veritabilă a cuvântului pe care îl rostea. Când cuvântul Scripturilor era citit sau rostit de El, exista o greutate şi un înţeles în el care îl făcea să impresioneze urechile şi inimile celor care îl ascultau.
Astfel, cu toate că Isus nu avea nici poziţie, nici slujbă, nici vreun loc, El avea autoritate; iar poporul a recunoscut-o. Iar scribii, fariseii, preoţii şi judecătorii care deţineau poziţie, slujbă şi loc, au recunoscut de asemenea, şi au devenit geloşi pe El, şi nu L-au putut suporta mai departe, căci îşi pierdeau locurile; „toată lumea se ia după El,” trebuie să scăpăm de El pentru a ne salva locurile noastre. „Dacă Îl lăsăm, toţi vor crede în El iar Romanii vor veni, şi ne vor răpi atât locul cât şi naţiunea noastră.”
Dar unde se găsea autoritatea lui Isus, în condiţia în care El nu avea nici poziţie, nici slujbă şi nici loc? – Se găsea exact acolo unde se găseşte întotdeauna adevărata autoritate – în adevărul pe care l-a predicat de la Dumnezeu, şi în sinceritatea şi puritatea minţii şi inimii pe care le-a primit şi cu care a predicat acel adevăr.
Întreaga autoritate adevărată şi dreaptă a vreunui om în Biserică vine la el numai în adevărul lui Dumnezeu pe care îl primeşte. Dacă ar fi fost posibil să se găsească un om în această lume care ar fi avut tot atât din adevărul lui Dumnezeu ca şi Hristos, în el l-am fi găsit pe cel care avea toată puterea în Cer şi pe pământ, pentru că avea tot adevărul în Cer şi pe pământ. Măsura adevărului pe care îl deţine un om este singura măsură a adevăratei autorităţi pe care o are, oricine ar fi acesta. Şi dacă este în cel mai înalt loc al responsabilităţii în vreo biserică din lume, dacă nu are nici un pic de adevăr, nu are nici o autoritate.
De aceea a spus Isus: „Conducătorii neamurilor exercită stăpânire asupra lor, şi ei deţin multă autoritate asupra lor. Dar între voi să nu fie aşa.” Dumnezeu nu a dat niciodată vreunui om în Biserica Sa autoritatea de a exercita autoritate. Aceasta este diferenţa dintre conducătorii acestei lumi şi conducătorii lui Dumnezeu; căci Creştinii sunt conducătorii lui Dumnezeu. Dumnezeu îi cheamă şi îi trimite pe conducătorii Săi să fie apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori, învăţători, bătrâni, diaconi, etc. El le conferă autoritate prin faptul că le oferă propriul Său adevăr şi propria Sa chemare şi încredinţare de a-l rosti, şi propria Sa prezenţă personală prin propriul Său Spirit. El îi trimite pentru a vorbi cu toată autoritatea convingerii adevărului divin, a trimiterii cereşti, şi a prezenţei Sale personale. (Fapte 18:9,10; 2 Timotei 4:1,2). Însă „exercitarea” autorităţii rămâne cu desăvârşire a Celui Cărui Îi aparţine autoritatea, şi care este întotdeauna împreună cu cel pe care îl trimite. (Ioan 8:29; 20:21,22; 3:24). Conducătorii acestei lumi stau în locurile autorităţii, dar fără adevărata autoritate, exercită autoritate. Conducătorii lui Dumnezeu, având adevărata autoritate, nu exercită niciodată autoritatea. Aceasta aparţine – iar conducătorii lui Dumnezeu sunt întotdeauna bucuroşi să o lase chiar acolo unde îi este locul – Celui Căruia Îi este dată, şi Căruia îi aparţine în exclusivitate.
Să spunem din nou că poziţia, slujba sau locul nu conferă niciodată autoritate. Autoritatea pe care un om o are deja de la Dumnezeu îl va califica pentru locul poziţiei la care îl cheamă Dumnezeu, iar dacă el nu are acea autoritate înainte de a intra în slujbă, atunci nu are nici o autoritate în slujbă. Punctul de vedere potrivit căruia locul sau slujba conferă autoritate, este cu siguranţă principiul infailibilităţii papale. Principiul Creştinismului este acela potrivit căruia Dumnezeu investeşte oamenii cu autoritate, şi fie că deţin sau nu un loc, ei au autoritate. Iar „darul unui om” întotdeauna „îi creează loc”.
Dar să nu vă numiţi „Rabi”; căci Unul este Domnul vostru, chiar Hristos; iar voi toţi sunteţi fraţi.

de Alonzo Trevier Jones

[dan-marius]

Elia, la Jan 15 2006, 04:36 PM, a spus:

Nu este timpul ca cineva să descopere ce este Biserica cu adevărat?
Vei fi tu acela?[/color]

Nu la ambele intrebari.

[Wahaha]

Biserica nu este locul al caror usi/porti iti vor fi mereu deschise. Se mai inchid bisericile, mai trebuie facuta curatenie in ele, d`eh treburi importante. Plus ca vremurile sunt periculoase, hotii bantuie, se inchid usile, un portar la poarta bisericii ar fi scump.

Aceasta postare a fost editata de Wahaha: 15 January 2006 - 05:36 PM

[dan-marius]

Pe de alta parte, autoritatea bisericii (ca institutie) in religia crestina a inceput sa se erodeze demult.

[heidy]

Desi se zice ca "portile Bisericii vor fi totdeauna deschisa celor care vor sa intre", aceasta este o irealitate. Biserica din ziua de azi nu mai reprezinta ceea ce ar fi trebuit. Este un adevar destul de sumbru.

[Dulcica]

heidy_2005, la Jan 15 2006, 05:45 PM, a spus:

Desi se zice ca "portile Bisericii vor fi totdeauna deschisa celor care vor sa intre", aceasta este o irealitate. Biserica din ziua de azi nu mai reprezinta ceea ce ar fi trebuit. Este un adevar destul de sumbru.

Biserica din ziua de azi, oamenii din ziua de azi, locurile din ziua de azi, baliverne!! . Omul a fost om dintotdeauna. Ai incercat vreodata inima unui preot care vorbeste cu duh si nu te ia prin invaluire raportat la Biblie ci la noi ca oameni (nu sunt putini). Ai intrat intr-o manastire, sa vezi ce fel te primesc acolo? Ai cerut sa fii ajutat sau ai vazut ce inseamna "usa deschisa"? E usor sa vorbesti si sa generalizezi de dragul de a fi un om suparat pe zilele de azi! Analiza zilelor noastre ar trebui sa inceapa din interior nu aruncand vorbe aiurea. O fi existand sau nu Dumnezeu, e un amanunt pe care fiecare il ia cum crede de cuviinta, dar la 9 biserici din 10 gasesti o mana intinsa pentru sufletul tau!

[heidy]

Dulcica, la Jan 15 2006, 05:51 PM, a spus:

Biserica din ziua de azi, oamenii din ziua de azi, locurile din ziua de azi, baliverne!! . Omul a fost om dintotdeauna. Ai incercat vreodata inima unui preot care vorbeste cu duh si nu te ia prin invaluire raportat la Biblie ci la noi ca oameni (nu sunt putini). Ai intrat intr-o manastire, sa vezi ce fel te primesc acolo? Ai cerut sa fii ajutat sau ai vazut ce inseamna "usa deschisa"? E usor sa vorbesti si sa generalizezi de dragul de a fi un om suparat pe zilele de azi! Analiza zilelor noastre ar trebui sa inceapa din interior nu aruncand vorbe aiurea. O fi existand sau nu Dumnezeu, e un amanunt pe care fiecare il ia cum crede de cuviinta, dar la 9 biserici din 10 gasesti o mana intinsa pentru sufletul tau!

Nu peste tot si nu toata lumea are gandirea asta. Crede-ma ca la doi pasi de mine este biserica. Si ce biserica..
Niste preoti sictiriti de viata, carora numai de tine nu le arde daca nu le "bagi ceva" in buzunar. La o statie de tramvai, alta biserica. Aceeasi atmosfera. Aceleasi caracteristici. La doua stati de tramvai, alta biserica. Oameni cumsecade, n-ai ce-i zice. Inmormantare zici? Da doamna, stiti, nu avem fonduri..Cutia milei sta pe masa. Milioane de lei care sunt donati saracilor...da, da. Saracilor preoti poate. La un moment dat doamna zice"e mai scump sa mori, decat sa traiesti". Pana acum, trei biserici din zece. Si as mai avea exemple. Dar te las in pace.

[Dulcica]

Eu cred ca tu vorbesti din auzite. si cand ziceam ajutor pentru suflet nu m-am referit la momentul cand mori Oricum biserica nu trebuie sa fie autoritara, ca nu este politie, mai degraba, daca se poate, un punct de sprijin.