[VictorN]

Sal!
Am o mare curiozitate, cum reusesc actorii sa retina ce au de spus chiar daca numai au 25-40 ani?
Unele roluri au texte foarte grele, de sunt uneori greu si de citit fara greseala, dar de memorat.
Toti sunt dotati cu memorie de elefant sau au alimentatie speciala ori medicamente foarte bune pentru memorie?!
Multumesc!

[Agentu'007]

trebuie sa ai in sange chestia asta

[Ea.]

In primul rand e vorba de multa munca . Apoi sa intelegi textul . Apoi il repeti . Si e in tine dupa aia

[Al Micu']

Nu mai exista sufleori?

[echo]

Fireste ca exista sufleori. Apoi repeta textul de multe ori cum spunea si Rhini, au si memorie f buna majoritatea, in plus daca mai schimibi un cuvant sau doua imi imaginez ca nu e moarte de om.
Sufleorul oricum e pe pozitie acolo

[Ea.]

Da exista sufleori

In continuare va voi prezenta din lucrarea Metafizica teatrului de Ciprian Valcan niste directiuni ale actorului

,, [..] e nevoie de actor, de arderea acestuia, de
devotamentul lui necondiţionat. Prin actul său total, el poate să devină o sursă de
lumină. Insă nu oricine e capabil de o asemenea performanţă, fiind gata să-şi rişte pînă
şi echilibrul psihic doar pentru veridicitatea trăirii sale scenice Actorul obişnuit, pe
care Grotowski îl numeşte « actor curtezan », care îşi face doar meseria, dornic să
smulgă prin mijloace facile aplauzele publicului, se mărgineşte la un set de clişee şi
de măşti pe care le utilizează în funcţie de necesităţi, fără a se preocupa de adevărul
actului său artistic. El e asemenea unui arivist, mereu interesat de succes, însă
niciodată preocupat de fiinţa sa profundă. Aici e nevoie de un « actor sfînt », de un ascet pregătit să
sacrifice totul pentru perfecţionarea sa interioară, fără să aştepte nici un soi de răsplată
pentru faptele lui. El îşi asumă toate pericolele în numele unui ideal spiritual,
utilizîndu-şi rolul ca o trambulină graţie căreia studiază ce se ascunde sub masca sa
cotidiană cu scopul de a o sacrifica, de a o expune publicului. In acest fel « spectatorul
înţelege că acest gen de act este o invitaţie adresată lui însuşi pentru a face la fel şi
aceasta provoacă adesea împotrivire şi indignare, fiindcă eforturile noastre cotidiene tind să ascundă adevărul despre noi înşine nu numai în faţa lumii, ci şi în faţa noastră.
Incercăm să scăpăm adevărului despre noi înşine, pe cînd acolo sîntem siliţi să ne
oprim şi să ne privim mai de aproape. "



Pentru a ajunge la o asemenea performanţă, actorul nu are nevoie să adauge
noi elemente tehnice artei sale, ci trebuie să încerce să elimine toate obstacolele
concrete care ar putea să-i stavilească manifestarea. El nu acumulează, ci elimină.


Actorul ar trebui să descopere în el
însuşi o serie de gesturi şi de forme, fără să aibă nevoie să le construiască


In acest scop, el trebuie să
facă numeroase exerciţii, începînd cu cele fizice (sărituri, relaxarea muşchilor şi a
coloanei vertebrale, mima etc.), continuînd cu exerciţii plastice şi exerciţii ale măştii
faciale, fără a neglija antrenarea vocii, deblocarea rezonatorilor, pronunţia etc. Toate
acestea îl conduc pe actor la o anumită automatizare a mişcărilor, care devin fireşti,
fiind realizate fără ca el să mai fie conştient de trupul său. Pe această cale, scăpînd de
obsesia corpului, el poate să se întoarcă înspre interiorul său, devenind astfel capabil
să se descopere"

[Ea.]

Fără actori înzestraţi cu calităţi omeneşti deosebite, oricit de talentaţi ar fi ei, nu se poate menţine o atmosferă prielnică procesului de creaţie. De altfel, gogoriţa talentului întemeiat numai pe instinct şi cultivat în boemie a inceput cam rie mult să nu mai aibă crezare nici măcar printre profani. Talentul nu se poate închipui rupt de acea viaţă spirituală şi de acele preocupări inteîectuale care il formează şi îl împlinesc.
Cind i se vorbea lui Stanislavski despre exigenţa sa excesivă faţă de actor, el spunea : „Dar ce vă gîndiţi ? Vreţi ca un meschin şi un cabotin să arunce omenini gînduri şi idei care îi înalţă şi îi înnobilează pe oameni ? Vreţi să trăiţi dincolo de culise viaţa măruntă a micului burghez şi ieşind pe scenă să-l egalaţi dintr-o datâ pe Shakespeare ?


In lumea teatrală se vorbeşte întotdeauna despre pasiunea actorilor pentru
arta lor. Pasiunea este necesară procesului de creaţie in oricare dintre ramurile
&rtei şi ia, uneori, în cazul actorilor, înfăţişâri de-a dreptul patetice. Lupta pentru
cbţinerea rolurilor este cîteodată dramatică, decepţia de a nu le fi ciştigat, amarnică. Inactivitatea este de neindurat. Pină la adînci bătrineţe, actorul vrea să joace, £ă creeze. Maestrul Nottara, la 75 de ani, spunea directorului său : „Anul acesta, n-am apărut de loc pe scenă. Uit să joc."


Această pasiune nu trebuie însă confundată cu dorinţa de a juca numai roluri principale,. cum se întimplă uneori. Foaierul de repetiţii, plin la prima lectură a unei piese, este mai puţin îndrâgit. după aceea, de către acei actori pe care nu-i mulţumeşte de ioc numărul redus de pagini al rolului. Ei devin defetişti, arată dispreţ pentru piesă şi împiedică astfei bunul mers al repetiţiilor.
Actorul cu adevărat pasionat de arta sa este întotdeauna dornic să-şi îmbogaţească mijloacele de expresie. El încurajează. prin atitudinea lui creatoare, metodele şi intenţiile regizorale. Nu le opune inerţie sau şabloane. Un actor cu adevărat mare nu este acela care s-a oprit în loc, mulţumindu-se doar să se repete. Am văzut pe maestrul Ion Manolescu în anii din urmă in Argilă şi porţelan, Fiul meu, Student în anul III şi în Regele Lear. De fiecare dată, a fost altul. Dorinţa lui de a se înnoi cu fiecare rol era vădită. Creaţiile din cele patru piese au fost de o mare putere şi originalitate. Dar am văzut, în schimb, şi tineri, talentaţi de altfel, care dupa primele succese de-abia îşi îngină rolul la repetiţie, ca să nu se obosească prea mult, şi în loc să caute noi rezolvări în fiecare rol, se mulţumesc să fructifice o micâ zesLre dobindită, reeditînd cîteva intonaţii şi atitudini din primeie două-trei piese jucate cu succes.


Spectatorii ţin minte toate comportările actorilor, păstrează în memorie toate inflexiunile lor vocale şi nu le place să le regăsească în fiecare rol.
Actorii cu adevărat mari n-au refuzat niciodată roluri de mică întindere : lon Brezeanu, pe lingă roluri principale, mai juca şi altele de mîna a cincea. N-a lâsat să se inţeleagă că s-ar discredita faţă de public, ci a căutat să scoată cit mai mult din ele şi n-a ameninţat niciodată că-şi dă demisla. Da asemenea, N. Soreanu, care juca alternativ pe inspectorul Prell din Institutorii (rol de o importanţă covîr-şitoare), iar in ziua următoare, pe un aprod cu o repifcă de trei cuvinte. Iar Cerkasov, marele actor sovietic, juca pe scena Teatrului „Tinărul spectator" rolul lui Don Quijote, iar în Prinţ şi cerşetor, pe un străjer în zale, cu viziera lăsată, stind neclintit şi mut tot timpul. Nu s-a plîns niciodată şi — după cum scrie el însuşi — a simţit că are aceeaşi răspundere faţă de spectatori.
îndemnînd pe actorii tineri să fie modeşti, Cerkasov scrie : „N-aş vrea să se creada că mi-aş îndemna colegii, mai ales pe cei tineri, să renunţe la visurile lor. Dimpotrivă, întotdeauna spun tinerilor: cutezaţi, cutezaţi, cutezaţi". Şi el adaugă: „cu condiţia da a nu vă suprapreţui posibilităţile artistice".


Un nobil principiu de etică actoricească, pe care nu vreau să-1 uit, este loialitatea artistului faţă de colegii săi, sau mai precis : faţă de parteneri.
Lipsa de cinste, în scenă, a unui actor faţă de partenerul său este una din manifestările cele mai caracteristice ale cabotinismului. Mai sînt actori care joacă de unul singur, neajutîndu-şi pattenerii, lipsindu-i de atenţia necesară, nereacţionînd la replicile lor. Realismul scenic nu poate fi obţinut fără o cinstită colaborare între parteneri pentru dobîndirea unei imagini artistice.
Despre acest fel de actori egoişti scria, la mijlocul secolului trecut, un mare actor francez, Samson, profesorul tragedienei Rachel. El spunea, în esenţă, că pe scenă talentul egc'st e prea îndrăgostit de el însuşi, ca să mai acorde vreo atenţie partenerului. Ar vrea ca spectatorul să n-aibă ochi decît numai pentru el. Aplauzele culese de altul il mihnesc.
Actorul care joacă alături de dînsul e vrednic de plîns. în loc să-1 ajute, cabotinul duce un război ascuns împotriva acestuia, îi refuză o privire care i-ar putea folosi, caută să-i fure efectele, atrage cînd nu trebuie atenţia publicului asupra lui, printr-un gest necinstit plasat. Nu este îngăduit unui actor să strice caracterul unei scene printr-un succes personal, în paguba acţiunii. Arta cere ca în anumite momente actorul să treacă mai puţin observat.


Actorul are o misiune eroică. El este unul dintre cei mai activi şi mai direcţi educatori ai maselor. Acţiunile scenice ajung, fulgerător, prin imagini artistice, în inima spectatorilor. De aici, şi prestigiul mare de care se bucură actorul în faţa maselor. Purtarea lui în viaţă este şi ea privită cu interes, faptele lui sînt comentate, ţinuta lui luată de exemplu. Actorul trebuie să ştie să stea cu demnitate în centrul acestui interes, evitind împrejurările care-l scad

sursa : Revista Teatrul 1957

[Ea.]

actiunile scenice devin reflexe

[GeorgeAndreix]

Antrenamentul zilnic al mintii

[Ea.]

asta asa e .. tu de unde stii asta?