Contact
Facebook
Twitter
RSS
Portretul luptătorului la tinereţe, a lui Constantin Popescu, proiectat o singură dată la TIFF, e un film cu care am dormit. Ca să văd dacă efectul durează mai mult decât trezirea de după proiecţie. Filmul este o docu-ficţiune închegată despre luptele de gherillă din munţii Făgăraş, în anii 50. Perioada coincide cu cea a instalării comunismului în România ocupată de ruşi.
Popescu face, de la stadiul de concepţie un lucru foarte greu: să transforme o poveste istorică de nişă, cum e episodul rezistenţei anticomuniste din munţi, într-o ipoteză cinematografică, într-un film care să prindă şi la public. Poate că o dată văzut la cinema, acest film va reuşi să redea demnitatea românilor, frustraţi că au fost mult prea obedienţi de-a lungul istoriei lor recente.
Ion Gavrilă Ogoranu (Constantin Diţă), zis Moşu, fost student la agronomia din Cluj ia calea munţilor împreună cu mai mulţi amici hotărâţi să lupte împotriva ocupaţiei până când americanii sau englezii vor veni cu întăriri. Gaşca de partizani e fain construită, parcă după modelul filmelor de aventuri, unul e pasionat de natură, altul e descurcăreţul grupului, altul e Stiglitz-ul lor (vezi Inglorious Basterds) -un snipper de care se tem trupele de Securitate. Ei fug. Şi se ascund. Sunt hăituiţi precum câinii, nevoiţi să se hrănească cu coajă de copaci, fără niciun sprijin pentru că orice adept sau rudă erau fie arestaţi fie chinuiţi de miliţie. Personajul lui Ogoranu, care a fost un mit umblător (walking mith…) pentru foştii deţinuţi politici, dar şi pentru Securitate care nu l-a putut prinde timp de 27 de ani , rămâne ca o umbră sub auspiciile căreia se întâmplă totul. Spre deosebire de celelalte personaje care sunt mai tipologizate, Ogoranu e mai mult…un principiu, un factor de coeziune al grupului şi o autoritate.
De altfel, comparaţia mea cu Inglorious Basterds a lui Tarantino nu e întâmplătoare. Cam despre asta e vorba şi în filmului lui Popescu, despre nişte ticăloşi fără glorie, cu deosebirea, majoră, că în epopeea românească a comandoului lucrurile narate exact aşa s-au şi petrecut.
Constantin Popescu a explicat puţin, după vizionarea filmului, că documentarea sa a durat aproape 2 ani, în care a stat în arhive, a vizionat înregistrări video şi interviuri cu personajele pe care le-a re-creat apoi. Mare parte din scenariu este, de asemenea, extrasă chiar din stenogramele securităţii şi ale miliţiei care făcea strategii să-i prindă pe “bandiţi”. Sub aceeaşi aură de religiozitate istorică, Popescu a mărturist că a visat acest proiect într-o noapte când aflat la Paris, citea cărţile lui Ogoranu, “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. “Am visat nişte bărbaţi care stăteau în ploaie, plini de noroi, murdari, care mă priveau fără să spună niciun cuvânt”, a spus regizorul. Fără să fie un film istoric, fără să exulte în patetisme, fără să cosmetizeze o bravură teatralizată, fără să cinematografizeze realitate, dar în acelaşi timp fără să contamineze cu realitate sau să banalizeze discursul şi mesajul, filmul lui Constantin Popescu (foto, mai jos la Republica, după proiecţie) poate fascina privitorul, lucru extrem de rar într-un film românesc. Poate să te lipească de ecran, în ciuda lungimii sale (163 de minute), să vrei să vezi ce se întâmplă sau cum se termină. Cât priveşte bugetul filmului, acesta a costat circa 800.000 de euro, iar familia Popescu a luat un credit de la bancă, în valoare de 200.000 de euro pe care l-a girat cu o casă. O casă ca să facă un film obsedant.
S-a spus despre Portretul luptătorului… că e o variantă est-europeană a lui Che, cu Benicio Del Toro, mai ales în ceea ce priveşte tehnica de filmat, din mână, cadre fruste în zone inaccesibile montării unor platouri de filmare de anvergură, păduri luxuriante sau zone montane copleşitoare. O altă poveste, absolut secundară în opinia mea, care a însoţit până acum filmul, refuzat la Berlinală, este aceea că ar elogia nişte anti-eroi, mulţi dintre partizanii refugiaţi în munţi fiind foşti membri în frăţiile de cruce legionare. Filmul a fost întâmpinat cu reticenţă, mai mult fundaţia Elie Wiesel s-a arătat ofuscată că un film a fost dedicat acestor bărbaţi. Problema este falsă, filmul trebuie văzut înainte să se emită astfel de valorizări, mai ales că viziunea lui Popescu este absolut detaşată şi nu simţi niciun moment că filmul e unul elogios sau incorect politic – deşi detest din suflet un asemenea concept castrat. Subiectul poate fi sintetizat la “nişte nebuni curajoşi care luptă împotriva istoriei”.
sursa
Eu astept cinematograf si/sau DVD, e preferabil. E un film cu o tematica mult prea relevanta pentru noi ca sa nu il sustin.
Nu sustin pirateria la asa filme sau daca l-as vedea tot l-as cumpara ulterior.
