[Phoenix07]

The darkest souls are not those which choose to exist whithin the hell of the abyss, but those which choose to move silently among us.
Anonimous

Hell is empty, all the devils are here.
William Shakespeare, The Tempest




And I looked, and behold a pale horse: and his name that sat on him was Death, and Hell followed with him.
The Bible, The Book of Revelation (6:




Umbrele Iadului


Prima Carte: Dezlănţuiţi


Capitolul 1
Pactul Suprem



1.
Briza mării adie uşor peste florile de pe terasa de lemn a căsuţei de pe plajă. Semăna oarecum cu o casă de vacanţă pentru o familie înstărită, dar pentru Jack West nu era decât un locşor binemeritat menit să te relaxeze.
Bărbatul era înalt, cu pielea puţin bronzată şi părul castaniu-negru ondulându-se până în dreptul umerilor. Avea ochii de un verde închis, strălucitori, ce examinau în amănunt tot ce era mai mult sau mai puţin interesant. Comunitatea nu ştia prea multe despre acest domn Jack, însă îşi putea da seama că este un om cam pe la 30 de ani. Nu avea vecini, iar prieteni nici atât, căci nu îl vizitase nimeni de când se mutase acolo şi nici nu ieşea în oraş, poate decât pentru cumpărături, şi alea făcute în grabă. Îl puteai vedea adesea când era frumos afară, cum îşi pregăteşte barca cu vâsle şi iese în larg, dar numai atât. Oamenii suspectau că ritualuri ascunse, sinistre sunt realizate în căsuţa de la malul mării, dar Jack nu le acorda atenţie, era învăţat cu asemenea oameni, de parcă aceleaşi persoane se mutau o dată cu el şi continuau să răspândească baliverne. De fiecare dată când ieşea pe stradă perechi de ochi îl fixau cu priviri răutăcioase, suspicioase, însă nimeni nu îi adresase vreodată vreun cuvânt.
Naivi, gândea el. Creduli?...poate prea. Se întrebase de multe ori ce s-ar întâmpla dacă ar împărtăşi oamenilor ce ştia el. Probabil că aceştia nu o să afle niciodată...sau cine ştie...


to be continued...daca va place..

[DidaJames]

next, pliz.

[Amarena]

- aduce mult cu Sandra Brown.
- nimic din descriere nu justifica presupunerile oamenilor ca la el acasa s-ar intampla ceva obscur, cu atat mai putin florile de pe terasa. Cam fortata ideea.

[Phoenix07]

Amarena, la May 22 2010, 06:26 PM, a spus:

- aduce mult cu Sandra Brown.
- nimic din descriere nu justifica presupunerile oamenilor ca la el acasa s-ar intampla ceva obscur, cu atat mai putin florile de pe terasa. Cam fortata ideea.

spui asta pentru ca nu stii ce urmeaza..

[DidaJames]

Phoenix07, la May 22 2010, 06:55 PM, a spus:

spui asta pentru ca nu stii ce urmeaza..

atunci fa ce zisei io: NEXT CHAPTER

[Phoenix07]

2.
Înainte să devin vânător, eram un medium de succes, care “intervievase” zeci de spirite, bune sau rele. “Majoritatea mediumilor admit că puterile lor metapsihice le-ar fi luate dacă le-ar folosi în afara condiţiilor stipulate de spirite, condiţii care îi fac pe mediumi să creadă că fac “bine”. De fapt, ei fac mult rău, căci întrebuinţează o putere care este demonică, şi nu divină.”

La început, am negat această frază, vroiam să cred că fac bine, că ajut oameni neputincioşi în faţa lumii spirituale, asta până într-o seară de mai, când îmi pregăteam ritualul de inducere în starea spirituală atât de cunoscută mie. Pot descrie această stare ca fiind una de imobilitate fizică şi (din punct de vedere mintal) una de pasivitate profundă; în cazul unei atmosferi oculte, acestea sunt cele două condiţii fundamentale ale stării de medium.

Această imobilizare fiziologică poate fi într-un anumit mod mai profundă decât somnul, în această stare spiritele acţionează profitând de pasivitatea în care noi, mediumii, ne putem regăsi ori de câte ori iniţiem un ritual.

Am aşezat astfel beţişoarele parfumate, lumânările şi tămâia puternic mirositoare în colţurile pentagramei “desenate” cu ceară topită pe podeaua de lemn din sufrageria casei. Am trasat apoi cerc care cuprindea fiecare colţ al formei geometrice apoi m-am aşezat turceşte în mijlocul cercului. Am rămas tăcut, cu ochii închişi, observându-mi gândurile fără să le gândesc, intrând în cele din urmă într-o stare mentală pasivă. Unii ar numio “conştienţă mărită”, eu pe de altă parte aş numio şoc. La început a fost un singur spirit, care mi-a povestit o parte din viaţa lui de apoi, era înspăimântat de modul în care eu puteam comunica cu el.

Nu mă lăsa aici! Scoate-mă de aici, plânse vocea.
Taci! Ordonă o alta, apoi râse ca un dement.

În clipa aceea am crezut că e vorba de un singur spirit care era cu două feţe, una bună şi una rea însă mai târziu mă aflam pe o potecă în...Iad. De oriunde se auzeau fie râsete nebuneşti, care îţi îngheţau corpul, fie plânsete de copil ce îţi dădeau fiori reci. Nu ajunsesem niciodată aşa departe în toate şedinţele mele, de ce de data asta era ceva special?

Nu ţin minte timpul cât şezusem pe poteca aceea, era înspăimântător să fii laolaltă cu demonii lui Lucifer. Încă nu ştiam dacă mă pot răni sau nu. Am dat să plec, să mă ridic cumva.
Rămâi unde eşti! îmi porunci o voce din neant.

[DidaJames]

oooooops incepe sa semene cu arthur connan doyle

e palpitant.

[Phoenix07]

continuare..





De ce? am întrebat cutezător.
Nu se mai auzi nimic, însă fel de fel de imagini începură să mi se deruleze pe dinaintea ochilor. Erau parcă din timpuri vechi, şi eram într-un conac vechi şi priveam scena de undeva de sus, iar jos unde se desfăşura toată acţiunea se întâmpla ceva bizar. Era un fel de dans, dar nu unul obişnuit, ci unul cu elemente satanice complexe. Apoi toţi se opriră.

Oare ştiau că sunt aici? am gândit, dar în secunda următoare mi-am dat seama că aşteptau ceva. Începură să-şi ridice braţele către cer, apoi uşile conacului se spulberară cu două bubuituri. Am rămas de-a dreptul şocat de ceea ce urmase. Demoni cu pelerine negre intrară în conac, iar când îşi dădură glugile jos am scos un icnet de groază.

Faţa lor era numai carne vie, roşie şi însângerată, iar ochii lor scânteiau ca doi cărbuni încinşi. O femeie ieşise din transă, iar când văzu bestiile începu să urle ca din gură de şarpe. Scena care urmă se terminase în mai puţin de 5 secunde. Primul demon răcni şi zbură prin cameră până la femeia chinuită de groază. Cuprinsă de spasme, femeii începură să-i apară spume la gură. Demonul rânji şi îşi dezveli colţii albi ca laptele, linse cu limba lui însângerată spumele albe, apoi muşcă lacom din gâtul femeii, lăsând-o să cadă fără suflare la picioarele sale. Îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă grotesc, apoi le făcu semn celorlalţi să înceapă. Se aplecă iarăşi asupra femeii, ciopârţind-o, rupând din ea bucăţi de carne roşie. Nu era o privelişte tocmai plăcută, dar nici nu puteam să-mi permit să ratez ceva.

Nu ţin minte cât a durat “ospăţul”, dar toţi cei din cameră erau sfârtecaţi, rămânând fără carne pe oase. Apoi, demonul care a început totul luă oasele şi le puse pe o masă de piatră pe care nu o zărisem până atunci. Când toate oasele fură puse pe masă, un foc izbucni, transformându-le cu repeziciune în cenuşă. Demonul luă cenuşa şi şi-o puse pe corpul însângerat. Un urlet veni din gâtul lui, era asemenea unui horcăit al unui animal pe moarte, apoi se termină.

Carnea devenea din ce în ce mai curată, mai albă, până fu acoperită cu un strat fin de piele albă. La fel făcură şi ceilalţi şi când şi ultimul demon deveni alb, se strânseră toţi în jurul mesei şi fiecare puse câte o mână pe ea zicând în cor:


“Sancte Michael Archangele, defende nos in praelio. Contra nequitiam et insidias diaboli esto praesidium. Imperet illi Deus, supplices deprecamur. Tuque princeps militiae caelestis, Satanam aliosque spiritus malignos, qui ad perditionem animarum pervagantur in mundo divina virtute in infernum detrude. Amen.”



Râseră în hohote, apoi pielea cea nouă începu să se topească, fiind apoi înlocuită de o mantie mai întunecată ca cel mai adânc abis. Am înţeles atunci că acea rugăciune era ca un fel de botez pentru demoni, iar mantia era ca un scut împotriva lucrurilor divine. Acei demoni care supravieţuiseră botezului cuceriseră invincibilitatea; în schimb, ceilalţi se evaporaseră într-un fum gros.


De fapt, prin traducere, acea rugăciune însemna:

“Sfinte Arhanghel Mihail, apără-ne în luptă; împotriva răutăţii şi a curselor diavolului fii-ne ocrotire. Ne rugăm cu umilinţă să-l certe pe el Dumnezeu; iar tu, căpetenie a oştirii cereşti, pe Satana şi pe celelalte duhuri rele, care bântuie în lume spre pieirea sufletelor, izgoneşte-le în Iad prin puterea dumnezeiască. Amin.”

[Phoenix07]

Spre mirarea mea, înainte ca scena să se disipe, am zărit numai trei demoni rămaşi din grămada care intrase la început în conac. Când scena se rearanjă mi-am dat seama că mai fusesem acolo cândva, numai că acum totul era schimbat, înafară de clădirea pe care o ştiam că era denumită “Turnul Vrajitoarelor”. Eram în Salem Village, la aşa numitul Proces al Vrăjitoarelor. Mă aflam într-o sală mare, unde tablourile fuseseră acoperite cu cearşafuri de diferite culori, iar aproape lipit de tavan era un fel de tavă. Am aşteptat. După ceva timp, nu ştiu cât trecuse, se întâmplă ceva straniu.

Oameni în pelerine negre se îndreptau spre centrul sălii, de data aceasta nu mai dansau, ci rămaseră nemişcaţi, într-un cerc perfect, de îndată ce ajunseră în mijlocul încăperii. Aceleaşi bubuituri se auziră, iar uşile se făcură ţăndări. Ceata de demoni care intră nu se aşteptase la aşa ceva. Erau înconjuraţi, căci din spate veneau alte cete de oameni în pelerine negre. Cei din sală traseră de funiile ce acopereau pânzele, dezvăluind icoanele cu toţi Sfinţii. Demonii urlară, căci orbiră pe loc.

Acum, zise un preot, iar mai mulţi traseră de o funie ce făcu ca tava din tavan să-şi lepede conţinutul direct pe demoni. Aceştia începură să se topească, carnea curgându-le de pe trup, asemeni leproşilor, apoi se transformaseră în fum.


Se pare că nu le prieşte Apa Sfinţită, constată un preot cu un zâmbet înfiripat în colţul gurii. Urmară apoi alte orăşele precum Ipswich, Andover, Charleston pentru ca în luna mai 1693 să se încheie totul de unde a plecat această vânătoare: în Salem. La câteva săptămâni după aceasta, Liderii orăşelelor în frunte cu John Wise s-au adunat în Curtea Superioară de Judecată, ei fiind de acord ca Vânătoarea Îngerilor Căzuţi să fie numită “Procesul Vrăjitoarelor Din Salem”, ei pecetluind cu sânge actul nou întocmit.

M-am întors apoi pe poteca din Iad, iar o voce vorbi clar în capul meu:

Acum ştii adevărul. Nu au fost vrăjitoare, noi am fost, demonii. Au reuşit atunci să ne închidă în Iad, dar nu peste mult timp vom reuşi să scăpăm şi atunci ne vom răzbuna cu vârf şi îndesat pe cei care ne-au bătut mişeleşte.

- Dar aşa lucraţi şi voi, nu? Mişeleşte, am rostit fără să mă pot abţine.






Nu mă întrerupe când vorbesc! Răsună vocea în capul meu, gata-gata să se spargă de pereţii craniului.
Spune lumii să fie pregătite. Nici o legiune a oamenilor nu va fi destul de puternică cât să ne înfrângă. Mai spunele oamenilor că tu ai fost cheia pentru deschiderea Porţilor Infernului şi vei putea să te răzbuni pe oameni când vom Veni. Nu eşti un spirit slab, ceilalţi cu care am comunicat până acum s-au sinucis imediat după revenirea în lumea voastră, alţii au suferit de nebunie, iar în cele din urmă au murit. Dacă te vei alătura nouă, viaţă veşnică vei avea la dreapta mea şi plăceri infinite.
Un răget se auzi din depărtare. Demonul care fuse întrerupt râse sacadat.

El e Belial, primul meu fiu.
Eu sunt Belzebut, cel care a intrat în Cain, urlă un alt demon.
Eu sunt Mefistofel, cel care a intrat în Nero, zise o altă vocea.
Iar Eu sunt Belial, cel care a intrat în Iuda, zise cu mândrie demonul.
Şi Eu sunt Lucifer, împăratul Infernului şi Iadului. Vorbeşte despre noi, împărtăşeşte omenirii adevărata putere, a Întunericului, căci Întunericul va domni de acum încolo pe Pământ. Pleacă. Acum!


În clipa următoare m-am trezit pe burtă, cu nasul spre un colţ al pentagramei. Lumânările se stinseră, iar beţişoarele nu mai fumegau. M-am ridicat încet, iar când am dat să văd cât e ceasul, am constatat cu stupoare că indică ora trei fix dimineaţa.
“Nu-i a bună”, mi-am zis. Am plecat apoi în pat şi imediat ce am pus capul pe pernă am adormit buştean.
Dimineaţa veni cu repeziciune, iar în cele din urmă m-am trezit din somnul precar pe care tocmai îl avusesem.
“Ce vis” am şoptit în timp ce coboram din pat ca să îmi pregătesc micul dejun. Mergeam agale printre vrafurile de cărţi din camera supraaglomerată când m-am împiedicat de un soi de tablou. L-am ridicat şi l-am şters de praf după care am constatat că în el era reprezentat o vânătoare şi ce era mai bizar a fost când am făcut legătura cu “ritualul” meu de seara trecută şi pictură. În ea erau reprezentaţi demoni vânaţi. Am rămas ca o stană de piatră timp de câteva clipe, iar dacă intra cineva în cameră în momentul acela putea să jure că eram un mort ţinut în picioare de nişte frânghii invizibile. Am mers apoi spre sufragerie, unde am găsit rămăşiţele ritualului. A fost aşa de intens încât în locul cearei topite am găsit podeaua arsă; din momentul acela am decis să-mi închei cariera de medium.

[Phoenix07]

3.
După ce mi-am luat micul dejun am ieşit pe veranda casei de pe plajă; m-am aşezat confortabil pe scaunul din nuiele cumpărat la un târg de vechituri. Mi-am umplut apoi pipa cu tabac de cea mai bună calitate din părţile acelea şi am început să reiau şirul evenimentelor de seara trecută. Valurile se spărgeau ritmic de pontonul aflat la vreo 15 metri de casa mea, iar bubuiturile valurilor îmi aminteau de cele făcute de spargerea uşilor de către demoni.

“Ciudat” am şoptit. Până atunci nu crezusem în fantome sau demoni, dar acum trebuia să-mi şterg toate cunoştinţele spirituale despre ei şi să accept altele, mai sumbre, mai întunecate decât cel mai întunecat abis. Într-un final am decis să nu spun nimănui nimic; nu ştiam cât timp puteam să împiedic revenirea demonilor pe Pământ însă ştiam că deşi sunt singur împotriva lor, e posibil să am o şansă dacă joc un joc murdar, dar periculos. Îmi trebuia însă timp pentru pregătiri şi cercetări oculte, dintre cele mai întunecate, unde se găseau într-un singur loc, sau mai bine zis “totul stătea într-o singură persoană”, mentorul meu care m-a ajutat de nenumărate ori cu sfaturi. El era cel mai dotat om în privinţa ştiinţelor oculte şi urma să-i fac o vizită cât se putea de curând.

Era aproape ora două după-amiaza când mai mulţi nori gri încărcară cerul care dimineaţă promitea o zi însorită. Mi-am lăsat cartea pe care o începusem cu câteva zile în urmă şi m-am postat în spatele perdelei de la fereastra camerei. Priveam cum marea învolburată se zbătea parcă să scape de lanţurile mitologicului Poseidon. Am privit ca hipnotizat ploaia torenţială venită din senin şi trebuie să recunosc că atmosfera aceea îmi plăcea. Întotdeauna am avut o fascinaţie aparte cu privire la forţa naturii, iar o furtună întotdeauna era binevenită căci îmi alunga grijile pentru o perioadă, fapt care îl găseam foarte liniştitor. În cele din urmă m-am întors în fotoliul acoperit cu un fel de pânză cu model floral dar nu am reluat lectura, ci am ascultat vuietul vântului şi ploaia care răpăia în geam şi din când în când câte un fulger îşi arăta forţa departe pe mare. Orele puţine dormite în seara trecută în combinaţie cu vremea de afară avură un efect mai puternic decât cele mai tari somnifere, iar când m-am trezit norii dispăruseră, lăsând loc cerului senin şi unui soare portocaliu palid ce se pregătea să apună. Vroiam să mai zăbovesc în fotoliu, dar stomacul meu nu îngăduia acest lucru aşa că printr-un efort supraomenesc mi-am mutat trupul până în bucătărie.

Am gătit în grabă nişte ouă făcute ochi şi nişte şuncă prăjită pe care le-am înfulecat fără să privesc.

Acum...ce ar fi de făcut cu podeaua aceea? Sigur că nu aveam nici chef şi nici bugetul necesar pentru o renovare, aşa că am decis ca mâine dimineaţă să merg să cumpăr o carpetă pentru a acoperi dovezile unei atrocităţi pe care numai eu o ştiam.
Deşi era septembrie, nu era aşa frig, însă ploaia de după-amiază răspândi o răcoare care mă obligă să fac focul în şemineu. Mi-am luat un scaun şi mi-am pus picioarele înspre focul jucăuş care trosnea în vatră. Eram obişnuit să-mi petrec timpul singur, tocmai de aceea mi s-a părut ciudat când am auzit o bătaie în uşa de la intrare. Am aşteptat, apoi, când eram cât pe ce să dau vina pe lemnul care trosnea înconjurat de flăcări, am auzit o altă bătaie. M-am ridicat şi am văzut că acele ceasornicului de pe perete indicau ora 9:15. Nu mă vizita nimeni în timpul zilei, darămite la o oră aşa târzie. Într-un final am ajuns la uşă şi am stat şovăitor câteva clipe dacă să o deschid sau nu; am învârtit încet mânerul uşii şi am lăsat-o să se deschidă de la sine.

- Greu mai răspunzi! exclamă persoana din prag. Erai cumva într-un ritual de ala de-al tău?
- Bună seara şi ţie Annie. Nu, doar mă încălzeam în faţa focului.
- Da, bine, lasă pălăvrăgeala, nu mă inviţi înăuntru?
M-am dat din calea ei făcându-i loc să intre, urmărind-o cum îşi aşează tacticos haina de ploaie în cuier. Nu prea ştiam ce să fac şi recunosc că nu sunt chiar atât de politicos aşa că am apucat problema cu amândouă mâinile.
- Şi...cu ce ocazie pe aici?
- Aş vrea un ceai de mentă.
- Înainte de ceai vreau să-mi răspunzi la întrebare, am zis acru.
- Bine morocănosule. Am venit să te consult pentru câteva păreri despre nişte vise ce le-am avut acum câteva seri.