[Claudiu93]

Buna ziua. Ma numesc Claudiu si am 16 ani. Dintotdeauna am fost o persoana foarte introvertita. Nu aveam curaj sa spun ca nu vreau sa fac un anumit lucru sau sa refuz pe cineva. Credeam ca daca voi fi un om bun, voi primi si eu bine in schim dar nu a fost deloc asa. La scoala eram foarte foarte stresat inca din prima zi de clasa I. Imi era foarte frica sa nu se supere profesoara pe mine sau parintii. Primeam foarte foarte multe teme de facut si stateam pana tarziu sa le fac, uneeori pana la 12. O uram pe invatatoarea mea pentru ca ea avea mari pretentii de la mine deoarece eram cel mai bun din clasa si pentru ca ma trimitea la multe concursuri si se supara daca nu faceam bine. Celorlalti copii nu le spunea nimic,iar tatal meu m-a inscris si la un club de tenis sa fac un sport de performanta. Acolo ma simteam la fel de stresat ca si la scoala. Tata avea pretentii mari de la mine, el voia neaparat sa ies campion. Uneori venea la antrenamente sa vada cat am progresat. Mereu ma certa si imi arata cum sa lovesc, iar antrenorul ma certa si el sa arate ca vrea sa ma invete. Cand nu era tata uneori anternorul ma lovea si ma injura de fata cu alti copii si parinti, iar eu stateam si pur si simplu nu faceam nimic. Imi venea sa explodez dar niciodata nu am aratat ca sunt neumultumit. Am tacut si am indurat mereu. La concursurile de tenis de multe ori mi se intampla sa vomit inainte de un meci, chiar si pe teren. Nu am aspus asta nici parintilor nici antrenorului(care probabil mi-ar fi tras cateva palme). Colegii mei stiau dar eu incercam sa fac sa para ca nu am nimic, le spuneam ca am mancat ceva stricat sau ca am rau de masina.

Cand am terminat clasa a patra parintii m-au trimis la un liceu sa fac acolo gimnaziul pentru a avea parte de o educatie mai buna. Am intrat printre primii si m-am remarcat printre profesori. Invatam mult si atunci cand nu invatam stateam doar la calculator. Asta era toata viata mea. Nu aveam prieteni. Colegii mei ma faceau tocilar si nu voiau sa stea cu mine in banca decat la teste, dar nu am avut niciodata pe cineva cu care sa vorbesc.In clasa a 5-a am lipsit de la scoala pentru ca am avut meningita si a trebuit sa recuperez mult dupa aceea. Invatam si stateam numai in casa. In vacanta dintre a 5a si a 6a am stat aproape numai in casa pentru ca nu am avut voie sa ies afara daca e soare din cauza meningitei.

Din a 6-a aproape in fiecare weekend aveam un concurs, de cele mai multe ori la matematica si chimie. Uneori si sambata si duminica. Nu aveam nicio zi din saptamana cand sa ma odihnesc. Ma duceam la toate concursurile la care ma trimieau profesorii. Am incercat de cateva ori sa refuz dar atunci au inceput sa ma certe profesorii. Imi spuneau: "Dar ce ai altceva de facut? Decat sa te joci pe afara mai bine inveti" Mie imi venea sa tip sa le spun:"VREAU SI EU SA MA ODIHNESC. NU MAI VREAU NICIODATA LA UN CONCURS",dar am tacut si nu spuneam nimic, chiar daca in interiorul meu incepusem sa urasc pe absolut toata lumea, in special pe profesori. Inainte de concursuri aveam emotii groaznice,chiar daca aproape mereu luam remiul I sau II. O data am vomitat si in sala de concurs, iar supraveghetorii dupa ce au curatat au adus alt scaun si am ramas acolo.
Mergeam la aproape toate olimpiadele si concursurile la care mi se spunea sa merg.De cateva ori m-au certat profesorii ca nu ma duc la anumite concursuri pentru ca aveam deja alte concursuri in acea zi.Profesoara de chimie imi spunea ca matematica nu e importanta ,iar cea de matematica imi spunea sa merg la matematica, entru ca chimie nu e importanta si asta ma scotea din sarite. La cele mai multe concursuri trebuie sa platesc bani sa ma inscriu si chiar daca ieseam pe primul loc nu primeam nimic. Si asta ma supara dar nu am spus nimic. Abia acum imi dau seama ca aproape toti banii ii iau profesorii si de multe ori ii forteaza pe copii sa se inscrie. Atunci, la 12 ani am inceput sa ma masturbez ca sa ma linistesc. Altfel simteam ca as fi inebunit si ma certam cu toata familia, dar acum cred ca mai mult m-a stresat acest lucru pentru ca aveam impresia ca nu e bine. Credeam ca este un lucru groaznic si aveam remuscari foarte mari,dar macar nu mai aveam energie sa fiu suparat pe toata lumea. Nu le-am spus niciodata parintilor mei. Probabil ar fi spus ca o sa ajung in iad sau ceva asemanator.Incercau sa imi bage in cap ca am o viata foarte si ca am tot ce vreau pentru ca pot nu mor de foame si am unde sa dorm si ca nu am ce sa mai cer.

Cand aveam 14 ani m-am imbolnavit destul de rau. Am avut bronsita cateva luni de zile. Ma simteam foarte rau si dormeam foarte greu. Aveam si cearcane foarte mari. Colegii de clasa imi spuneau ca am o fata de mort. Si profesorii stiau ca ma simteam rau dar in continuare trageau de mine sa invat si sa merg la concursuri. M-am calificat la olimpiada nationala de chimie de la Oradea. Dupa ce m-am calificat a inceput chinul. In fiecare zi stateam 5-6 ore in laboratorul de chimie facand probleme.Profesoara nu prea statea cu mine, imi spunea din ce culegeri sa lucrez si venea sa verifice cat am lucrat.In acelasi timp aveam si tezele cu subiect unic. Am luat note mari la matematica si geografie dar la romana am luat un 7,50. Parintii au fost suparati pe mine, fara sa inteleaga ca eu chiar nu mai pot sa fac fata si la olimpiade si la teze si la lectiile de zi cu zi. Chiar nu mai puteam. Imi venea sa ma sinucid si am inceput sa spun asta parintilor. Credeam ca ma vor intelege, dar in loc sa ma aline cumva, tot eu eram vinovat. Tata chiar ma jignea si imi spunea ca sunt un prost. "Ai casa si calculator si ai note bune si tu sa fii suparat... numai un bou ar putea sa fie suparat". In realitate mie nu imi pasa de toate acestea Eu nu voiam decat o viata normala. Voiam sa am si eu prieteni sau o prietena.Voiam sa ma relaxez, sa cunosc si eu alti copii sa merg in tabere,dar parintii mei spuneau:"Pai uite mergi la olimpiada, te-am trimis la tenis, ce mai vrei?" Situatia s-a inrautatit foarte tare dupa ce am discutat cu profesoara de romana despre teza mea. Am fost sfatuit sa fac o contestatie, ea spunea ca oricum nu prea se scade. Cand au venit rezultatele imi doream sa nu ma fi nascut vreodata. Mi-au sczut nota cu 1,25 puncte pana la 6,25(cel mai mult din judet). Parca nu mai stiam de mine. Nu stiam ce sa spun.Simteam ca s-a rupt ceva in mine, ca nu mai pot sa gandesc. Credeam ca am inebunit si nu o sa imi revin niciodata. As fi vrut sa imi tai capul pe loc sau sa ma impusc. Stiam ca parintii mei o sa fie suparat pentru ca erau obsedati de note. Mama cand a aflat a amutit complet cand a auzit. Pur si simplu nu a mai zis nimic. Pe mine nu m-au certat foarte tare. Mai rau s-au certat intre ei. Nu prea ascultam ce spuneau cand se certau, dar se certau destul de rau si ca si cand nu as fi avut destule pe cap m-au trimis si la meditatii la romana. Eu am incercat sa spun "nu" dar nu ma mai asculta nimeni.

In ultima saptamana ne-au chemat la alt liceu sa facem pregatire cu tot lotul pentru olimpiada de chimie. Era iarna si foarte frig,dar ma ducea tata cu masina, sa nu pierd pregatirea.Ma lua de la meditatii si ma ducea la pregatire. Norocul meu ca nu mai apucam sa merg la scoala. As fi innebunit cu siguranta. Aveam deja cateva luni buna de cand eram bolnav. Ma simteam si aratam foarte rau si tuseam in continuu. Acest lucru ma speria foarte tare dar incercam sa nu spun nimic, deoarece eram mai speriat ca as putea rata olimpiada de chimie si o sa fiu certat la scoala. Incepuse sa ma doara pieptul cand tuseam, dar pana la urma m-am dus la olimpiada. A fost foarte frig si a plouat in fiecare zi si nici in camin nu era prea cald. Nu aveam cu ce sa mergem de la camin la scolile unde se tineau probele asa ca mergeam pe jos prin ploaie. Eu voiam sa fiu mai liber, voiam sa incerc sa ma distrez si stateam si pe afara. Incercam sa socializez cu alti copii din alte orase. Dar dupa 3 zile incepusem sa tusesc foarte rau si sa am senzatii de sufocare, chiar daca luam tratament si la olimpiada. Cand am ajuns acasa parintii m-au dus direct la spital. Am facut o radiografie, mi s-a spus ca am o pneumonie mi-au dat injectii cu antibiotice si mi-au spus sa ma duc acasa pentru ca in spital mai erau putine locuri si erau multi oameni bolnavi.Dupa ce am facut tratamentul ma simteam la fel de rau si tuseam si mai rau. Eram foarte speriat si mereu le spuneam parintilor sa ma duce la doctor. Ei insa spuneau ca nu am nimic si ca sunt prea "cacacios". Perioada urmatoare a fost groaznica. Faceam meditatii la romana,profesoara de matematica ma pregatea si ea de olimpiada si terbuie sa ma pregatesc si la celelalte materii pentru ca lipsisem o saptamana de la scoala(olimpiada a fost in vacanta).Am continuat sa inghit si sa tac. Pregatirea pentru olimpiada judeteana de matematica m-a stresat mai tare decat la chimie. Era foarte greu si nu intelegeam. Eu fiind a opta faceam probleme de clasa a 10a. Lucram mult si acasa ca as pot sa inteleg. Ajunsesem intr-un timp sa vizez numai formule.Cand ma gandesc acum nu stiu cum am supotat aceste luni. M-am calificat si la olimpiada nationala de matematica. M-am simtit foarte ciudat acolo. Simteam ca m-am schimbat, ca nu mai pot sa gandesc normal. Credeam ca am inebunit. In plus aveam palmele si buzele foarte uscate. Imi curgea sange atat din palme cat si din buze cu toate ca incercam sa beau multa catmai multa apa sa nu ma deshidratez. In afara de scoala si de calculator in viata mea nu se intampla absolut nimic. Nu intram pe messenger sau pe situri de socializare, deoarece toate lumea voia ceva de la mine. Voiau sa le fac tema sau sa le repar calculatorul sau sa le explic la nu stiu ce materie, etc. Ma izolasem de lume. Am luat in semestrul 2 note foarte mari la teze si am ramas la acelasi liceu unde am facut si gimnzaiul(cel mai bun din judet). Acum cred ca asta a fost o mare greseala.

Vara dormeam foarte greu. Abia pe la 3-4 reuseam sa adorm si ma trezeam pe la 8-9. Nu ieseam afara cu prietenii pentru ca nu aveam prieteni. Colegii mei au intrat la diferite licee si nu am mai tinut legatura. Parintii trageau de mine sa merg cu ei la plimbari sa ma scoata din casa dar eu nu voiam pentru ca imi era rusine sa nu ma intalnesc cu fostii colegi care ar fi ras cu siguranta de mine.Uneori mai ieseam cu parintii. Intr-una din notile in care nu am dormit deloc eram extrem de nervos. Tata a inceput sa ma certe si eu am dat un picior in usa si am spart-o. Tuseam in continuare si am fost la caiva doctori dar mi-au spus ca nu am nimic, ca totul e in mintea mea. A trecut repede vara dinainte de clasa a 9a si a inceput scoala. Abia asteptam sa inceapa scoala si sa cunosc si alte persoane, sa imi fac prieteni. Colegii nu erau prea vorbareti si majoritatea si ei timizi. Credeam ca la liceu e mai relaxant pentru ca multi spun ca e cea mai frumoasa parte a vietii, dar inca de la inceput profesorii ne-au spperiat foarte tare. Ne spuneau cat de important e liceul, cat de mult conteaza pentru viitorul nostru, spuneau ca trebuie sa invatam cat de mut putem in a 9a si a 10a pentru ca dupa acea sa ne concentram pe bacalaureat si spuneau ca va fi mult mai greu decat la gimnaziu. Dupa prima saptamana de liceu imi venea sa plang. Nu mai aveam ABSOLUT niciun chef de scoala si de nimic. Voiam sa ma sinucid pentru ca stiam ca fostii mei profesori o sa traga iar de mine sa merg la concursuri si olimpiade si stiam ca nu o sa am timp deloc pentru prieteni si pentru relaxare. In octombrie m-am imbolnavit foarte tare (eu nu am avut o zi in care sa nu tusesc, dar acum facusem iar pneumonie). Am fost la medicul de familie, care m-a trimis sa fac analize si apoi a spus sa ma internezin sital deoarece ea credea ca am tuberculoza, mai ales ca tuseam de aproape un an. Eram nervos pe ea pentru ca abia acum m-a trimis la analize. Am stat 10 zile in spital si m-am simtit relaxat acolo, pentru prima oara dupa mult timp, cu toate ca doctorii nu s-au ocupat de mine, iar ceilalti pacienti(tot copii) is mai bateau joc de mine.Spuneau ca sunt un cacacios, ca o sa mor virgin,ca o sa fiu un sclaav toata viata,etc. Eu incercam sa intru in vorba cu ei si sa discutam si despre altceava in afara de cat de tocilar sunt Uneori ma jucam cu ei dar imi era FOARTE frica sa nu ma imbolnavesc de atceva acolo, in special de TBC.Am stat cu frica toata perioada.Asta a fost sngurul motiv pentru care nu imi placea la spital. Daca ar f fost numai copii cu aceeasi problema acolo as fi vrut sa raman si sa nu ma mai intorc niciodata la scoala sau acasa . Am facut niste analize ORL si mi-au spus ca am probleme cu tot ce tine de ORL (amigdale, nas, faringe, laringe) si am si bronsita cronica. Dupa ce am iesit m-au trimis bineinteles la un cabinet particular, unde am fost dar concluzia a fost ca problema nu e de la plamani ci de la gat. Credeam ca toata lumea isi bate joc de mine, cu toate ca toata viata mea am incercat sa nu supar pe nimeni si sa ii multumesc pe toti fara sa ma gandesc la mine. Asta m-a adus aici. Toata iarna am continuat sa am probleme, iar parintii m-au trimis la un spital din Bucuresti unde am dat peste acelasi sictir cu care ma tratau medicii. Luam multe pastile si faceam multe injectii, iar o parte din tratament nu dorea domnul doctor sa imi spuna ce e, ca cica e medicamentul lui, etc... eram doar un cobai. A inceput sa ma doara si spatele. Am fost de doua ori la spital la Bucuresti. Nu am mai racit de atunci, dar nici nu am iesit cu prietenii. Mergeam doar la doctor si la scoala, ca si azi. M-am mai lasat de invatat. Am incepput sa ii urasc pe profesori, foarte tare si pe colegii mei. Mi-am dat seama ca celorlalti nu le pasa de ce spun profesorii, Eu sunt singuru prost care se ia dupa ei si de la mine mereu au avut cele mai mari pretentii. A trecut repede clasa a noua, si tot ce am facut a fost sa stau la calculator si sa invat din cand in cand. In fiecare zi imi venea sa plang si uneori plangeam ca nu am si eu o viata normala si ca nu am avut nicioda o prietena si credeam ca nu voi avea niciodata. In vacanta dintre a 9a si a 10a am inceput sa ies cu colegii, dar nu ieseau prea des si nu puteam sa stau mult pentru ca daca batea vantul incepea imediat sa ma doara capul. ASs fi vrut sa vina si fete, dar la mine in clasa sunt putine si oricum sunt foarte foarte timid. Din toamna am inceput iar sa racesc la plamani, iar parintii mei vor sa merg la Bucuresti dar eu nu mai vreau sa fiu cobaiul medicilor. Nu stiu ce e mai bine, sa ma otravesc cu pastile sau sa fac pneumonie o data pe luna. In plus de la pastile a inceput sa ma doara si stmomacul si chiar sa am sange in scaun. Am fost o data la un medic si mi-a spus ca am fisura anala. Mi-a dat o crema si mi-a trecut sangerarea, dar stomacul tot ma durea. Clasa a 10a a inceput la fel de prost ca a 9a. Profesorii ne streseaza foarte tare la absolut toate materiile. Avem o multime de teme de facut si carti de citit. Ni se sooune ca acum trebuie sa citim si sa invatam pentru ca nu vom mai avea timo deoarece vom fi prea ocupati cu examenele. Asta ma sperie foarte tare. Nu vreau sa dau examenele alea, nu vreau sa trec prin liceu fara sa simt altceva decat suferinta. In fiecare zi ma doare capul, gatul, tusesc si imi e frica sa nu ma imbolnavesc. Am luat nenumarate pastile pentru tuse, imunitate, pentru dureri de cap dar absolut nimic nu are efect. De cateva saptamani am inceput iar sa am sange in scaun. Spatele ma doare din ce in ce mai tare. In fiecare zi imi vine sa tip la scoala sa spun ca vreau sa ii omor pe toti. La ore mai mult de un minut nu pot sa imi pastrez atentia si incep sa imi imaginez cum ii omor pe toti cei care mi-au fost profesori. Vreau sa tip si sa ma intind pe jos. Acasa am inceput sa vorbesc singur spunandu-mi ca vreau sa mor cu voce tare. Am inceout sa vorbesc si la scoala si deja unii colegi ma considera nebun. Cred ca chiar o sa innebunesc. Nu mai stiu ce trebuie sa fac. Totul e din ce in ce mai rau. Gandul ca o sa ajung la faultate unde o sa fie mult mai rau si dupa aceea o sa ma angajez ma terorizeaza. Nu pot sa suport gandul ca toata viata nu nam facut absolut nimic pentru mine. Niciodata nu am fost fericit. Nu am facut decat ce vor ceilalti. Sunt foarte fricos, foarte timid si nu am pe nimeni cu care sa vorbesc. Parintii nu vor sa ma inteleaga. Cred ca singurul mod in care pot sa le arat cat de mult sufar este sa ma sinucid. Atunci isi vor da seama ce simteam eu. NU MAI SUPORT. Daca viata mea va continua asa nu mai vreu sa mai merg inainte. Vreau sa mor acum. Viata mea nu a insemnat altceva decat chin, suferinta si stres. Nu ii mai suport nici pe parintii mei care nu vor sa ma inteleaga, nu vor sa se puna in locul meu si ii urasc din tot sufletul pe profesorii care m-au torturat atata timp. Nici cu colegii nu pot vorbi. Majoritatea cred ca glumesc cand spun ca vreau sa ma sinucid. Va rog mult sa ma ajutati cu sun sfat sau cu o carte pe care sa o citesc. Imi e rusine sa merg si la spihologul scolii si nu stiu ce sa spun, ca sa nu ma considere nebun. In plus este una din profesoarele mele si ne streseazza si ea cu temele. Ma simt neputinios in fata vietii si mereu sunt foarte obosit. Sunt speriat ca innebunesc si am inceput sa vorbec singur sa imi spun ca vreau sa mor. Sunt mereu stresat de scoala. Dupa ce vin de la scoala nu mai pot face absolut si stau in pat mereu si de multe ori incep sa plang spunandu-mi ca nu pot face nimic pentru a ma schimba si a avea o viata normala pe care sa o traiesc pentru mine.

Va rog foarte mult sa ma ajutati.

Aceasta postare a fost editata de Claudiu93: 16 March 2010 - 09:56 AM

[stupid_me]

Buna Claudiu. Din ce citesc eu aici trag concluzia ca ai fost exploatat..sau te-ai lasat exploatat de ambitiile celor din jurul tau (parinti, profesori).
E timpul sa spui STOP. Nu mai ameninta cu sinuciderea si nici nu te mai ascunde dupa fobia ca te vei imbolnavi si mai rau. E absolt firesc sa iti traiesti viata asa cum iti doresti. Sau cel putin, sa 'mori' incercand. Parintii tai au avut o copilarie , o adolescenta si isi continua dreptul de 'autor' asupra propriilor vieti. Vrei ca ei sa fie mandrii de tine? - atunci ia-le exemplu. Fii ca tine..fii tu propriul autor al drumului tau in viata. Ai deja 16 ani si gandesti destul de matur (ca sa mai vezi si partea buna a lucrurilor). Spune-le asta la toti. Refuza sa te mai alsi exploatat. Cere motivatii reale alor ai tai atunci cand tii cer ceva..si nu uita, ca decat sa innebunesti, mai bine iti iei lumea in cap.

Exista riscul ca ai tai, daca sunt oameni extrem de ncuiati, sa nu te ia in serios nici in momentul incare ii asezi la masa si vorbesti ca si un om stapan pe propria-si viata. Si sa sara in sus cum ca nu o sa iti mai dea bani. Banueisc ca nu e cazul sa te ameninte si cu bataia. NU ceda!

Cat despre psiholog..eu nu cred ca ai nevoie de unul, dar ti-ar prinde bine sa discuti macar cu consilierul psihologic de la scoala. E gratis si daca ii pui problema cm ai facut-o si aici, te va ajuta cu siguranta. Posibil in timp sa vorbeasca si cu ai tai, pe care eu unul ii consider emotional f infantili. Nu tu ai o problema- parintii tai au. Dar, asa cum singur ai intuit, in cazul in care nu spui STOP, totta ecaestea pot degenera intr-o problema chiar pt tine.

Nu mai amana! Convoaca-i azi pe ai tai la o discutie. Spune-le exact ce simti si cat de mult suferi in postura de a trage ca bou in jug, desi iti doresti altceva. Atrage-le atentia daca nu cumva ei te confunda cu visele lor neimplinite si roaga-i sa privesca putin in sufletul tau si nu numai in carnetul de note de la scoala.
Aminteste-le ca esti copilul lor si atunci cand ai o problema ei trebuie sa fie cei care te ajuta nu care te acuza si te judeca.

Te astept sa imi spui cum au primit 'revolta' ta..care app, intelept ar fi sa fie pasnica.

ps: am observat ca iti ridica semne de intrebare si faptul ca te autosatisfaci. sau mai bine zis, iti creeaza remuscari.
Eu as identifica-o ca pe o forma de refulare, atat. La varsta ta e normal sa iti explorezi sexualitatea si nu faci rau la nimeni, deci nu vad de ce ar fi pacat. Excesul iti poate face rau..dar eu cred ca vinovat din acest punct de vedere te simti fata de tine, pt ca tu ti-ai dori o relatie sexuala sanatoasa (baiat-fata, sa ai o prietena)..si iti neglijezi dorinta aceasta pt ca toata energia ti-o canalizezi acolo unde te solicita cei din jur.
E cazul sa te reintorci la tine si sa ai grija de nevoile tale. Ceilalti le trateaza extrem de superficial. Ia taurul de coarne..si va fi bine intr-un fel sau altul.


Repet, Te astept sa imi spui cum au primit 'revolta' ta..care app, intelept ar fi sa fie pasnica.

[Darianna]

Zici ca nu ai facut nimic pentru tine... Ba ai facut!Ceea ce ai in cap nu iti poate lua nimeni. Nu multi tineri de varsta ta pot fi atat de coerenti in scris si foarte putini stiu sa scrie corect. Asta e doar un exemplu. Esti un baiat inteligent. Cu totii au vazut asta si au avut asteptari tot mai mari de la tine, dar au uitat ca esti si tu om, un adolescent care are nevoie si de perioade de relaxare sau de distractie, nu numai de carte, concursuri, olimpiade etc.

Cred ca ai nevoie de un psiholog, dar nu de cel de la scoala. Te va ajuta sa te cunosti mai bine. Ai nevoie si de cateva controale medicale, ai o problema cu plamanii si nu e de joaca. Stresul continuu iti ataca si sistemul imunitar si te alegi cu tot felul de probleme de sanatate.
Dar pentru a putea ajunge sa faci aceste lucruri, trebuie sa ajungi mai intai la parintii tai. Ar fi foarte crizati? Nu te-ar intelege? Daca le-ai povesti asa cum ai povestit aici, nu te-ar intelege? Sau poate chiar sa le arati ce ai scris aici...

[Diela]

Claudiu, ţi-am citit absolut toată povestea şi îmi pare foarte rău!

Probabil că acum ai impresia că toţi adulţii din jurul tău (părinţi sau profesori) nu fac altceva decât să-ţi pretindă perfecţiunea. Dar eu cred că ar fi bine să discuţi cu psihologul şcolii, să-i expui problema aşa cum ai făcut aici. Şi apoi împreună cu psihologul sau doar tu să discuţi şi cu părinţii.
Explică-le că eşti bolnav şi nu poţi continua aşa. Eşti copilul lor şi sigur te iubesc şi nu vor să te piardă pentru o nenorocită de olimpiadă. E important ca părinţii să ajungă să înţeleagă că ambiţiile lor pentru tine au ajuns să-ţi facă rău şi spune-le că ai nevoie de odihnă, de refacere.

Încearcă să-ţi găseşti prieteni care să te aprecieze şi nu doar care să-ţi ceară. Ieşiţi împreună şi aşa ai să ajungi şi să cunoşti o fată.

Gândeşte-te ce vrei tu, ce îţi place ţie să faci şi refuză restul, încearcă să spui NU. Explică-le că nu poţi face totul perfect şi că alegi să urmezi lucrurile care îţi plac, la care te pricepi cel mai bine din punctul tău de vedere, lucrurile pentru care simţi că ai talent şi atracţie. Şi apoi poţi urma o facultate care să-ţi placă şi să-ţi găseşti un servici care să-ţi placă. Da, poţi să faci lucururi care-ţi plac ţie, nu impuse de alţii.

Aşa cum spunea şi Stupid me, tu eşti autorul vieţii tale şi viaţa poate fi frumoasă. Deşi ai trecut prin atâtea, eşti abia la începutul vieţii şi continuarea poate fi cu totul altfel, cum o vrei tu. Viaţa nu e doar impusă de alţii, o obligaţie pe care trebuie s-o ducem pe umeri până crăpăm naibii.
Viaţa e un dar - sigur că are lucruri şi părţi neplăcute pe care nu le alegem şi cu care trebuie să ne luptăm, însă pe lângă neplăceri, putem să ne-o înfrumuseţăm, să jonglăm printre probleme şi să găsim lucruri frumoase, interesante, care ne fac plăcere şi ne îmbogăţesc sufletul, oameni buni şi dragi pe care-i iubim şi care ne iubesc.

Nu te mai gândi că vrei să mori, gândeşte-te cum, pentru ce vrei să trăieşti şi fă totul să-ţi împlineşti visurile şi dorinţele! E viaţa ta, fă-o "sclava" ta şi scoate ce-i bun şi frumos în ea şi bucură-te.




Ah, să-ţi mai zic ceva:

Pe fratele meu mai mare părinţii au vrut să-l înscrie la liceu de mate-info, deşi lui îi plăcea filosofia, literatura, istoria, citea enorm cărţi care depăşeau vârsta lui.
Dar părinţii l-au înscris unde au vrut ei. Fratele meu nu-i genul cu gură mare, care să facă scandal şi să comenteze, e introvertit ca tine - s-a dus la liceu, dar la mate şi info nu şi-a dat deloc interesul, a luat note numai cât să nu scape de coringenţă. Învăţa acasă că-l întreba mama de teme, dar în clasă în faţa profesorului făcea pe prostul. În schimb la materiile care-i plăceau era eminent. După un an ai mei şi-au dat seama că nu rezolvă nimic cu el şi decât să-l forţeze şi să-i rateze admiterea mai departe cu note mici, l-au mutat la liceul unde şi-a dorit el.
Apoi s-a înscris la facultatea care a dorit-o şi acum e la master. Scrie scenarii de teatru, a studiat ce a dorit şi face ce-i place.

Cine e lângă tine să vadă ce scrii la olimpiada de chimie? Dacă nu-ţi place, fă aşa încât să nu treci de faza pe şcoală şi gata ... ai scăpat. Le spui că ai fost prea epuizat ca să dai randament, ce pot să-ţi facă?

Aceasta postare a fost editata de Diela: 16 March 2010 - 12:44 PM

[*fulgdenea*]

Diela, la Mar 16 2010, 12:40 PM, a spus:

După un an ai mei şi-au dat seama că nu rezolvă nimic cu el şi decât să-l forţeze şi să-i rateze admiterea mai departe cu note mici, l-au mutat la liceul unde şi-a dorit el.

sa stii ca ai niste parinti grozavi!
eu una cunosc sentimentul profund de "datorie", de a nu-ti dezamagi parintii si doare al naibii de tare
si incercarile de constientizare au total alte efecte decat cele scontate si adauga la suferinta si mai mult

Claudiu, chiar nu exista nici o persoana din familie, dintre profesori, medici etc in care tu sa ai incredere, sa povestesti cu ei ?
din postarea ta nu regasesc macar o persoana pe care s-o admiri si care sa insemne mult pt tine, cu care ai avea posibilitatea sa porti o discutie in care sa te simti confortabil destainuindu-te
Sunt convinsa ca psihologul liceului nu va rade de tine!!! va mai da si el teme ca asa il obliga programa scolara, sistemul de invatamant dar in cabinet e obligat sa tina secretul discutiilor avute cu elevii si ti se va parea alt om! asa zic eu

[luminos1]

claudiu, aproape mi-au dat lacrimile, ce strigat sfisietor de ajutor
cit de incuiati trebuie sa fie parintii tai sa nu te asculte,
orice parinte normal ar tebui sa-si dea seama si fara sa te plingi in mod evident ca e ceva in neregula cu tine
parerea mea e ca ai nevoie intr-adevar de un psiholog, desi, poate parintii tai ar trebui sa se duca sa invete sa fie parinti, si atunci ar disparea si problema ta, sau macar s-ar atenua
nu te mai gindi la sinucidere, e o prostie, daca vrei sa pedepsesti pe cineva prin asta oricum nu vei reusi mare lucru, asa ca, sa-ti iasa din cap prostia asta
tusea care o ai e pe sistem nervos, cind te vei linisti, o sa dispara
celelalte boli sunt tot urmare a stresului si medicamentatiei prost administrate, o sa scapi si de ele, nu esti bolnav
corpul tau a ales sa se razvrateasca in locul tau, e un semnal, un avertisment, ca trebuie sa schimbi radical ceea ce faci
si sa pui mina sa traiesti!
lasa-le incolo de olimpiade, note, si teama de ce zic parintii, o sa se obisnuiasca pina la urma
viata e frumoasa, trebuie sa iubesti, trebuie sa cresti, trebuie sa traiesti
astept, si nu numai eu, vesti de la tine
fii tare, nu te lasa prada prostiilor cu care parintii tai vor sa se laude peste tot, ce copil superdotat au, ce realizari, etc.., fii tu insuti, traieste, te rog, traieste

[NikkyTm]

Bine-ai venit, Claudiu!

in ordinea numerelor de pe tricou, cam asa stau lucrurile dupa parerea mea:

-parintii tai sunt parintii tai si nimeni nu poate schimba asta. poate suna ciudat, dar sunt singurii care te iubesc neconditionat si care iti vor tot binele din lume. ( in cazul tau, felul in care o arata lasa de dorit) . ar trebui sa le dai acest mesaj sa il citeasca. lipsa comunicarii in orice relatie duce la rupturi uneori iremediabile.

-sanatatea : prin prima celor scrise mai sus, stresul, probabil si medicatia nepotrivita au contribuit la subrezirea sanatatii tale. mananca sanatos, vitaminizeaza-te, pune-te pe picioare. bea lapte de capra ca sa-ti repari plamanii . continua cu sportul (unul care-ti place, incearca ceva nou...)

-invatatura . in aceasta privinta nu te-as sfatui sa abandonezi, dupa atata munca. ar trebui sa iti stabilesti un tel despre ce vrei sa faci in viata , iar asta e decizia ta, nu a lor...hotaraste-te si mobilizeaza-te. (pretentiile ridicate datorita capacitatiilor tale intelectuale sunt perfect justificate. sunt convinsa ca unui adolescent slab sau mediocru nu i se pretinde atat) .

-dupa 18 ani, legal esti propriul tau stapan. dar... mare grija !!!

-prietenii : vad dupa mesajele de mai sus ca ti-ai facut niste sustinatori, virtuali deocamdata, insa poti consolida relatii. cat despre psiholog, nu ai nevoie de vreunul . ai nevoie de dragoste, caldura sufleteasca , intelegere. ai nevoie ca parintii tai sa fie parinti, nu profesori , nu antrenori, doar parinti.

-fetele...este normal sa te indragostesti la varsta ta. ai nevoie de spatiu, intelegere, sustinere. normal ar trebui sa iesi . atentie unde ! te poti indragosti intr-o secunda. ai atata nevoie de speranta.

in concluzie :

-esti un adolescent normal , caruia stacheta i-a fost pusa foarte sus. asta te-a maturizat foarte repede. dar nu uita : ce nu te-omoara , te-ntareste.
-treci mai departe, sterge tot ce-a fost si incepe o alta viata, una in care te exprimi liber parintilor, dascalilor, cum ca ai limite , dorinte sau pur si simplu ai nevoie de odihna.
-ca sa iti revii sufleteste, vei avea nevoie mai tarziu de cineva care sa aduca multa culoare in viata ta conturata pana acum in nuante de gri...

ITI DORESC MULT SUCCES!!!

[*fulgdenea*]

mi-a placut concluzia
numai sa aiba curajul sa o aplice

[CavalerulJedi]

Claudiu93, la Mar 16 2010, 09:55 AM, a spus:

Va rog foarte mult sa ma ajutati.

De ajutat nu te poate ajuta nimeni altcineva decat tot tu.
Ce putem face noi este sa-ti dam idei si sa-ti oferim sustinerea noastra pe cat putem.

Sfatul meu este sa incerci sa-ti intelegi mai bine nevoile tale.
Crezi cumva ca starea in care ai ajuns acum este cauzata de neimplinirea unor nevoi de baza cum ar fi nevoia de joc (distractie, ras) sau nevoia de autonomie (sa-ti alegi singur visele, obiective, planurile de a le pune in practica)?

Incearca sa te distrezi mai mult, uite... mergi de exemplu joi aici:
http://lifeafterwork...d-pentru-maini/

[NikkyTm]

Elexira, la Mar 16 2010, 02:37 PM, a spus:

mi-a placut concluzia
numai sa aiba curajul sa o aplice

o, sunt sigura ca va reusi!!!

faptul ca a scris ce a scris mai sus da dovada de barbatie, nu doar de curaj. iar ca sa subliniez un lucru, (nici nu stiu Claudiu de ce ai incadrat mesajul la Psihologie, puteai mai bine sa-ti deschizi un jurnal ), cazurile patologice nu cer ajutor, ei se considera normali.