[Mihai LEONTE]

Aduc in atentia cititorilor scrieri in proza.
Lectura placuta..

BĂIAT LA SIFONĂRIA LUI BACALU

Fălticenii anilor 1950 era un orăşel destul de modest, însă începuse să se mişte din punct de vedere industrial fiind în continuă schimbare. Se construise un combinat de prelucrare a lemnului numit simbolic a 5 a aniversare, pentru a marca 5 ani de la proclamarea republicii populare. Cooperativele meşteşugăreşti erau în plină activitate; croitorii, cizmării, ateliere de tâmplărie, sobe de teracotă, ceaprăzării. Străzile erau încă pavate cu piatră cubică. Drumul naţional 2 avea prin oraş un traseu destul de sinuos, remediat mult mai târziu.
În vara anului 1952 am fost dat la o sifonărie să ajut la distribuirea sifoanelor în oraş. Patronul sifonăriei sau şeful ei era un oarecare BACALU. Nu ştiu dacă există vreo legătură cu celebrul Andrei BACALU de la TVR? De fapt ce făceam noi la sifonărie, căci eram mai mulţi băieţi de aceeaşi vârstă 10-12 ani care mergeam cu căruţa platformă să ducem sifoanele la clienţii abonaţi. Sifonăria era pe strada Ana Ipătescu paralelă cu celebra Stradă mare din Fălticeni, dar în imediata apropiere sinagogii evreieşti, plasată în cunoscutul cartier Broscărie. Vizitiul acestui atelaj era un oarecare Iţic, care nu vorbea prea mult cu noi. Când platforma era încărcată domnul Bacalu îl striga, înhăma calul şi plecam. Eu eram preferatul lui Iţic, astfel că mă lua să distribuim sifoanele în oraş. Am cunoscut în acest fel tot oraşul, dar şi mulţi oameni din Fălticeni. Încercam să-l întreb pe Iţic, mai multe despre cum îi chema pe oameni, dar el avea o listă doar cu strada şi numărul. Care era motivaţia acestui sistem nu am aflat niciodată. La sifonărie nu aveam cine ştie ce de lucru tot timpul. Domnul Bacalu ne asigura masa şi dormitul. De dormit dormeam in podul grajdului de la cai. Fân era destul şi mai aveam nişte pături vechi pentru învelit, dar fiind vara nu prea aveam nevoie de ele, fiindcă dormeam îmbrăcaţi.
Cum eram copii ne jucam prin podul grajdului şi aşa se face că am dat peste o ladă cu mai multe pendule din acelea care aveau tamburi muzicali. De ce erau ascunse în podul grajdului şi de ce erau aşa multe aveam să aflăm de la domnul Bacalu. Noi descoperind pendulele am început să le învârtim tamburii să cânte. Melodia era însă Deşteaptă-te române. Astfel că într-o zi melodia s-a auzit prin curte şi domnul Bacalu a venit la noi în pod. Era foarte agitat şi ne-a spus să nu mai umblăm acolo. În orice caz bombănea ceva în limba vechilor evrei, pe care noi nu o înţelegeam, doar vizitiul Iţic ne-a spus că erau un fel de înjurături grele. Când unul dintre băieţi care era din oraş, a sugerat să furăm o pendulă căci găsise un client, nu am mai găsit nici urmă de pendule. Cei care plecau de la sifonărie, li se spunea să nu vorbească despre aceste pendule. Nu ni se spunea direct, ci asta le spunea părinţilor noştri, care desigur îl asigurau că noi nu vom spune nimic.
În scurt timp tata m-a luat de aici şi m-a trimis la o fermă unde pliveam în grădinile de zarzavat straturile de ceapă şi alte legume.

[Mihai LEONTE]

CE ŞTIM DESPRE BĂTRÂNEŢE?

În ceasul venirii noastre pe lume nu ştim ce ne va rezerva viitorul. Până la o anumită vârstă deciziile le iau părinţii pentru noi. Individul îşi poate crea o viziune asupra viitorului său de abia după ce s-a pus pe picioarele lui, adică s-a realizat cumva. Fie că a învăţat o meserie pe care o va practica toată viaţa, fie că a absolvit o facultate şi va încerca să se autodepăşească tinzând spre studii academice mult mai înalte. Totuşi se naşte întrebarea; când începe bătrâneţea?
Mergând spre ziua de mâine, cu fiecare oră care trece înaintăm spre bătrâneţe. Dacă vom conştientiza din timp ce înseamnă asta, putem ajunge spre un apogeu al bătrâneţii cât mai înalt. La problemele bătrâneţii au încercat să răspundă chiar şi anticii. Cercetările în domeniu au continuat născându-se o ştiinţă; gerontologia, devenită ramură a medicinii care se ocupă cu studiul bătrâneţii sub diversele sale aspecte biologice şi sociale. Pornindu-se pe acest drum, s-au ivit alte întrebări în medicină, astfel a apărut geriatria, care se ocupă cu studiul bolilor bătrâneţii şi ale senilităţii, cu prevenirea şi tratamentul acestor boli.
În România cel mai cunoscut gerontolog a fost Ana ASLAN, născută la Brăila în 1 ianuarie 1897 – decedată la 20 mai1988 în Bucureşti, a înfiinţat în anul 1952, PENTRU PRIMA DATĂ ÎN LUME, Institutul de Gerontologie şi Geriatrie Bucureşti ca îi poarta numele, şi pe care l-a condus până la finalul vieţii. Ana ASLAN a reuşit ca după îndelungi cercetări să prezinte lumii în 1956, medicamentul Gerovital, care printr-o administrare judicioasă şi controlată, întârzie procesul de îmbătrânire.
Chiar dacă medicina şi sociologia au atras atenţia asupra importanţei mediului; familia şi societatea care pot influenţa benefic bătrâneţea, în realitate se face foarte puţin. Viaţa individului într-un cadru familial armonios tinde spre o bătrâneţe prelungită. Persoana, mai ales la vârste înaintate are nevoie de societate. Singurătatea îl va face mai vulnerabil şi nesigur, dispus la gesturi extreme, mai ales în cazul celor bolnavi. S-au văzut destule cazuri când persoane cu situaţii materiale destul de consistente, au preferat un final neaşteptat. Instituţiile statului cât şi cele ale societăţii civile, aici menţionez şi biserica, se mişcă foarte încet în acest domeniu al protecţiei bătrânilor. Se caută profitul cu prioritate şi cu orice preţ, şi numai după aceea se gândeşte despre OM. Statul până în prezent asigură o pensie, care reprezintă o răsplată a muncii persoanei, prestată în beneficiul întregii societăţi. Dar pensia este doar o sumă de bani, mai mică sau mai mare. De aici intervin alţi factori înconjurători ce ar trebui să dea de gândit nu numai guvernanţilor, ci şi fiecăruia dintre noi, ţinându-se cont de acea solidaritate umană.
Multitudinea situaţiilor prin care persoanei vârstnice îi poate fi influenţată viaţa, într-un fel sau altul, ducând la adunarea unei sume de ani pe care o dorim cât mai mare.
Viaţa de familie este unul din factorii care pot crea longevitate. După unii cercetători căsătoria este un deziderat care duce la o viaţă mai lungă datorită apariţiei copiilor, formându-se acel lanţ de generaţii. Procentul de longevivi în rândul celibatarilor este foarte scăzut, undeva sub 2%, diferenţa de 98% fiind evidentă.

[Myzaree]

Asta nu ar trebui sa fie la creatiile userilor?

[Mihai LEONTE]

SCRISOARE CĂTRE ZEUL HERCULES

Dragule Zeu Hercules, Legendarule,
Îţi scriu această scrisoare cu mare durere în suflet după tot ce am văzut în staţiunea care îţi portă numele tău legendar; HERCULANUS.
Am fost în zilele lui septembrie 2009 în oraşul staţiune, se zice, Băile Herculane!
Am văzut peste tot poze cu tine Mărite Zeu Hercules. Ţi-am văzut statuia impunătoare din piaţa ce îţi poartă numele. Privirea ta dură m-a impresionat. Am mai trecut şi altădată pe acolo, dar acum am vrut să mă uit în ochii tăi. Zeule cât de puternic ai fost şi ce ai ajuns acum! Toţi te vând, scump să ştii! Fiindcă pe tot ce îţi apare chipul tău costă mult mai mult decât pe un lucru obişnuit, căci tu Mărite Zeu Hercules nu eşti un oarecare, nu-i aşa? Dacă cei care conduc oraşul Băile Herculane ar pune o taxă pe ,,brandul” tău, cred că ar scoate bani să repare ce s-a distrus în acest oraş! Dar nu se ia nici o taxă pentru chipul tău, dar de vândut se vinde! Un hotel îţi poartă numele: Hercules! Păcat că este folosit de tot mai puţini oameni! De ce? Păi costa scump, chiar dacă are două stele! Comuniştii nu au avut de lucru şi au mai construit şi alte hoteluri cu nume de zeiţe de data asta; Afrodita, Diana, Minerva şi mai ziceau că sunt atei! Pe atunci acestea toate erau pline, căci mai veneau şi turişti din afara României, dar acum nu mai vin nici din interiorul ţării. Cum de ce? De unde să scoată românaşul de rând din buzunarul său gol cei câteva sute de lei să stea la hotel, să mai plătească ceva proceduri? De baie nu pomenesc, fiindcă i-am văzut pe foarte mulţi cum se bălăcesc prin izvoarele termale acum cât mai este cald! De ce nu la băile din hoteluri? Dar acestea nu mai funcţionează! Există ceva vile care îşi permit să cumpere apa termală. Da, o cumpără fiindcă şi asta costă bani!
Dragule Zeu Hercules mă rog marelui tău tată, atotputernicul ZEUS, să îţi redea viaţa veşnică pe care ai refuzat-o, şi să te readucă la Băile Herculane. Mă gândesc la isteţimea ta de a învinge obstacolele şi greutăţile, astfel poate vei reuşi să redai staţiunii pe care romanii au venerat-o ca şi pe tine, M[rite Zeu Hercules. M-am uitat la chipul regelui Decebal de pe firma spartă a hotelului ce îi poartă numele, şi care este o ruină cu firmă, cum de nu se răsuceşte în mormânt? Ştiu, îmi vei spune că Decebal nu mai are cap! Dar te întreb Mărite Zeu Hercules; Cei care conduc staţiunea Băile Herculane şi România de azi; AU CAP?
Am să-ţi mai scriu Mărite Zeu Hercules, poate vreo divinitate îmi va auzi rugile!

[Mihai LEONTE]

KEMET, COPILUL HALELOR

Cine nu îl cunoştea pe Kemet în Halele din Ploieşti? Toată lumea! Era peste tot unde apărea o căruţă cu zarzavaturi, din primăvară până în toamnă. Cei care îl cunoşteau îl chemau dintr-o privire, căci Kemet ştia de unde şi când vin căruţele cu zarzavaturi. Ţăranii îl chemau pe el fiindcă nu se tocmea cu cei care aduceau marfa. Nu era un copil prea bine făcut, era chiar pirpiriu, dar muncea cu spor la tot pe ce punea mâna. Era îmbrăcat cu un palton făcut dintr-o pătură cazonă se pare, fiindcă avea nişte litere pe spate; KMT, de aici i se trăgea şi numele său. Nimeni nu ştia să aibă alt nume. De fapt nici el nu prea ştia cum îl cheamă, se pare că uitase că ar avea un nume propriu. Piaţa halelor din Ploieşti era lumea lui, şi mică şi mare. Ajunsese aici printr-o întâmplare hazlie. Plecase de acasă de copil, şi un anume nenea Luţă îl luase acasă la el să stea cu cei 2 băieţi ai lui până ce soţia lui, tanti Filica şi mama ei tanti Fănica erau la muncă. Tanti Fănica era vânzătore la un aprozar în Hale, şi când era acasă tanti Filica, îl lua pe Kemet cu ea să o ajute la ghereta ei din Hale. Cine cunoaşte Halele din Ploieşti, ştiu că este o clădire impunătoare, construită asemănător cu Halele din Paris! Astfel lumea lui Kemet începuse să se extindă. La început a stat pe lângă tanti Fănica, dar nu putea sta numai lângă ea. A început să exploreze spaţiile din hală. Astfel a ajuns să cunoască pe ţăranii veniţi din Bărcăneşti sau Blejoi. Toamna începuse să-i cunoască pe cei din Vintileanca şi din apropierea Mizilului care veneau cu marii harbuji ce de abia îi ţineau în braţe. La intrarea în Hale venise cu opincile sale de acasă, căci nu avea altceva, apoi a început să strângă bani să-şi cumpere o pereche de tenişi. Tanti Fănica nu pre îl onora cu bani cu toate că seara când ajungea acasă făcea tot felul de socoteli numai de ea ştiute şi de tanti Filica. Locuiau într-un fel de şandrama care începea la poarta de intrare şi se termina undeva în fundul unei curţi ce dădea în altă stradă. Lui Kemet pe timpul iernii, i se oferise să doarmă într-o bucătărioară care avea avantajul de a avea încălzire cu gaz metan. Zilele când trebuia să stea acasă cu cei doi băieţi ai familiei Luţă erau cumva bune, căci copii nu erau răi şi se jucau mai tot timpul în camera lor. Tanti Filica lucra în ture la o fabrică nedenumită pentru Kemet, asta fiindcă toată lumea îi zicea fabrică, şi atât! Astfel că în anumite săptămâni întregi Kemet era prezent la Hale. Într-o zi însă când Kemet a venit seara să se culce în mica lui cămăruţă, a găsit poarta închisă. A încercat de mai multe ori să intre, iar când a văzut că nu poate intra, s-a întors la Hale. Venise primăvara şi putea să se aciueze undeva. Cum învăţase mai multe cotloane din Hale şi-a găsit un culcuş pentru acea noapte. Dimineaţa a aşteptat-o pe tanti Fănica să afle ce s-a întâmplat, dar tanti Fănica nu a mai venit, şi nici nu avea să mai vină. O ridicase miliţia pentru delapidare, ziceau ei. Astfel că Kemet pierduse un aliat. Cei care au aflat de ,,trăsnaia” Fănicăi, au început să-l întrebe pe Kemet ce ştie, dar acesta era mut, nu ştia nimic! Fie că nu voia să spună, sau chiar nu ştia. Nenea Luţă a venit la Hale şi i-a spus să nu mai vină pe la ei. Fără alte explicaţii.

[Mihai LEONTE]

BELDIE CIURDARUL

Moş Lică l-a găsit pe Beldie în gară. Era spre dimineaţă şi moş Lică a trecut prin sala de aşteptare a gării să vadă ce mai e pe acolo, căci el era paznic la un depozit de lângă gară. S-a nimerit că o patrulă de miliţieni controlau pe cei care dormeau în sala de aşteptare. Ajunseseră la un băieţel firav care se freca la ochi şi nu ştia ce este cu el! Nişte clienţi mai vechi ai improvizatului dormitor nocturn, încercau să le spună miliţienilor cine
este firavul personaj. Moş Lică fiind o cunoştinţă a miliţienilor, l-a luat de mână pe băiat şi a spus că îl cunoaşte. Îl ştia pe băiat căci de mai multe ori îi mai dădea câte un coltuc de pâine rămas. Ştia că toată lumea îi spune Beldie, dar până atunci nu îl întrebase de ce i se spunea aşa? Afară ploua destul de tare şi moş Lică l-a dus pe Beldie la ghereta lui de lemn, l-a învelit în mantaua lui de paznic şi l-a lăsat să doarmă până iese el din tură.
Moş Lică era o figură a târgului căci el se ocupa de ciurdele oraşului. Angaja tot felul de băieţi pe timpul verii care păzeau vacile orăşenilor, căci mai toate casele de la periferii aveau câte o văcuţă sau chiar două. Vremurile erau cum erau, căci alimentele se dădeau pe cartelă şi dacă nu aveai o slujbă undeva să ai cartelă, nu îţi era pre uşor. Moş Lică locuia la marginea oraşului, de nici el nu ştia unde stă la oraş sau la sat. Avea o gospodărie destul de bunicică, adică vreo trei vaci cu lapte, ceva viţei şi o turmă de vreo 30 oi, fără a mai socoti şi cârlanii, adică acei miei care nu depăşeau un an. Astfel că pe Beldie îl aştepta ceva de muncă. Moş Lică nu avea copii, era singur cu baba Leana surda, cum îi zicea toată lumea. Leana surda nu vorbea cu nimeni şi nici nu răspundea la vreo întrebare cuiva. Că era surdă sau nu, lumea nu avea cum să ştie. După terminarea turei moş Lică l-a luat acasă pe Beldie şi l-a dat în grija babei Leana. Aceasta era obişnuită cu astfel de clienţi, astfel că nu cerea explicaţii. I-a dat de mâncare băiatului şi l-a trimis cu turma de oi la păşune care nu era departe de casă. Acesta era începutul pentru munca lui Beldie, căruia îi era frică să nu ajungă la miliţie. Prima zi la păzitul oilor nu a fost una prea bună, fiindcă ploua continuu şi drept adăpost de ploaie avea un sac rupt şi vechi de la baba Leana. Aproape de amiază a venit moş Lică şi l-a adus acasă împreună cu turma de oi şi cârlani. I-au dat să mănânce pe săturate, borş de fasole, brânză de oi cu mămăligă, căci aşa era obiceiul locului. Pâine nu prea era, mămăliga era baza! L-au lăsat să doarmă cam o oră, moş Lică l-a luat şi l-a dus cu el în altă parte a oraşului, unde avea să devină ciurdar. L-a dus direct la păşune, fiind dat în grija unui tânăr căruia i se spunea Grapă. Nimeni nu ştia de ce i se spunea aşa? Poate fiindcă avea nişte degete lungi la mâini şi la picioare, opincile lui păreau lungi cât lumea, iar degetele de la mâini nu îi încăpeau în buzunare. De aici încolo stăpânul său avea să fie Grapă. Moş Lică i-a spus lui Grapă să-i dea lui Beldie mâncare şi 5 lei pe zi. De dormit avea să doarmă cu Grapă la un fel de stână ce o aveau în marginea păşunii, aproape de sat, şi nu departe de oraş. Beldie avea să primească banii sâmbătă seara şi putea face ce vrea cu ei. Între timp ploaia încetinise şi norii plecau la plimbare spre alte meleaguri. Ziua în care îşi începea munca firavul Beldie era marţi. Cum a plecat moş Lică, Grapă a început să-i spună lui Beldie cam ce avea de făcut prin jurul ciurdei de vaci, care nu erau chiar puţine ci în jur de vreo 45-50 de capete. Păşunea era destul de întinsă pe mai multe dealuri înconjurate de ogoare cu porumb, grâu şi alte semănături, locuri unde animalele erau atrase ca de un magnet. Asta era problema! Grapă i-a spus noului său subaltern că diseară vor vorbi mai mult, acum tocmai un grup de vite se îndrepta spre un lan de porumb şi Beldie îşi începea munca printr-o fugă bună spre a opri atacul lanului verde, de invadatoarele cornute.

[Mihai LEONTE]

TUCHILATA

Mergem la Tuchilata! Când am auzit această expresie nu ştiam ce să cred? Să nu par oarecum neinformat, nu am întrebat pe nimeni ce ar putea fi, locul sau persoana respectivă? Am tăcut din gură, lăsând ca timpul să curgă. Eram de puţin timp venit în localitate şi nu prea aveam multe cunoştinţe, aşa că viaţa mea decurgea oarecum monoton. Colegii mei de muncă erau navetişti, aşa că eram mai mult singur în camera mea de cămin. În scurt timp a mai venit un coleg mecanic. Pe celălalt nu-l văzusem decât de câteva ori. Camera era de patru paturi, aşa că deocamdată eram doar trei şi aşteptam ca administratorul căminului să ne trimită încă unul nou. Al treilea coleg, mecanicul, era din zonă, însă prefera căminul în locul navetei. Se apropia chenzina şi în fiecare după amiază mergeam la clubul sindicatului unde jucam şah, sau intram în vreo partidă de filcău. Într-o zi când eram la bibliotecă să-mi schimb nişte cărţi împrumutate, am auzit bibliotecara vorbind cu un bărbat, căruia îi reproşa pe un ton destul de amical; Sigur, mai bine mergi la Tuchilata! Brusc am devenit curios, dar n-am întrebat nici de această data nimic. Seara când administratorul ne-a trimis şi pe al patrulea chiriaş al camerei, discuţia s-a încins între noi. Acum eram patru persoane, fiecare cu meserii diferite.
Eu eram muncitor, mecanicul, un magazioner şi ultimul venit, un băiat liniştit şi curăţel, era funcţionar. Magazionerul era cel mai în vârstă dintre noi. Seara când a venit magazionerul adusese cu el şi o damigenuţă de vreo 3 litri cu vin. Fără prea multe fasoane a tras masa în mijlocul camerei şi ne-a întrebat dacă am mâncat. Noi aveam abonament la cantină, şi aşteptam ora mesei. Magazionerul a scos dintr-o valiză de lemn, cu care eram dotaţi toţi, slănină sărată, un borcan de 800gr. cu tocană de legume şi nişte cepe, pentru fiecare câte una. A curăţat cepele, a tăiat slănina în bucăţi mărunţele, şi a desfăcut borcanul cu tocană de legume şi ne-a invitat la masă. A început o pâine mare neagră de 2 kg., din aceea de 4 lei, pe care a început să o taie în felii mari cam cât o porţie de la cantina. Noi stăteam liniştiţi pe paturile noastre, fiindcă în cameră nu era decât un singur scaun. L-am lăsat pe magazioner în pace crezând că acesta va mânca singur. Dar nu a fost aşa! Ne-a pus la fiecare în faţă câte o felie de pâine si câte o ceapă, apoi a întins borcanul de tocană către mine, eu fiind al doilea ca vârstă după magazioner. Borcanul era plin, iar noi nu aveam în dotare decât o singură lingură cu care după cum se vedea trebuia să mâncăm toţi. Gesturile magazionerului erau aşa de convingătoare încât nu-l puteam refuza.
Mecanicul şi-a adus aminte că mai are nişte ţuică de acasă. A scos sticla de un litru în care mai avea cam 3/4 litri ţuică. A pus într-un pahar de plastic ce era pe masă, şi fiindcă borcanul cu tocană era la mine mi-a întins şi paharul să beau eu primul. Magazionerul a avut un gest reflex, i-a luat sticla cu ţuică din mână, mie mi-a luat paharul şi l-a pus pe masă, întinzându-mi sticla cu ţuică. Am băut o gură de ţuică, de altfel foarte bună şi plăcută la gust, apoi am dat sticla mai departe să bea şi următorul. Am muşcat apoi din bucata de pâine şi ceapă, luând şi din borcan o lingură de tocană. Astfel am început în seara aceea o masa comună până am terminat borcanul cu tocană, ceapa şi pâinea. Ţuica nu se prea băuse fiindcă fiecare căuta să nu bea prea mult din sticlă, dintr-o timiditate neprecizată. După ce am terminat de mâncat, magazionerul a pus pe masă damigenuţa cu vin şi a gustat primul din damigeană, sugerându-ne să facem şi noi la fel. Nu ne-am lăsat prea mult invitaţi, şi a început rotirea damigenei pe la toate gurile însetate parcă de iuţeala cepei, şi sărătura slăninii. Funcţionarul era cel mai timid dintre noi, şi a plecat spre masă la cantină, luând cu el şi nişte sufertaşe să ne aducă şi nouă mâncarea. După prima rotire a damigenei, limbile au început să se dezlege. Se discuta despre multe şi de toate. Printre altele s-a deschis şi subiectul ,,Tuchilata''!

[Mihai LEONTE]

BIOGRAFIA TUCHILATEI

Văzând că magazionerul ştia multe, am îndrăznit să-l întreb ce vrea să fie ,,Tuchilata''? Acesta a zâmbit prieteneşte, apoi a râs cu poftă de neştiinţa mea. Tuchilata era un mic bufet cam izolat, dar foarte cochet, spunea el. Fiind încă devreme, şi nu prea departe de unde locuiam noi, am hotărât să mergem acolo. Nu pentru a bea ceva, ci pur şi simplu să vedem, curiozitatea! Am ajuns la locul faptei. Într-o grădină destul de spaţioasă, printre diverşi pomi fructiferi se contura o casă destul de bine construită, cu o terasă tip cerdac în faţă, la care se ajungea pe nişte trepte din piatră masivă, destul de largi. Intrarea în grădină se făcea pe o poartă din lemn masiv, puternică, ce străjuia impunător o curte largă. De la poartă până la casă era o distanţă de circa 50m. cu o alee pardosită cu pietricele albe şi negre, amestecate curios parcă în carouri, ca o tablă de şah. Mesele erau plasate şi în curte dar şi pe terasă. Fiind înaintea de plata chenzinei întâi (avansul) nu prea era aglomerat. Nu ştiam ce reguli sunt pe aici, la o unitate aşa de,,celebră'', aşa că l-am lăsat pe magazioner să acţioneze. Curiozitatea mă rodea, aşteptând să văd cine ştie ce hangiţă, căci prin minte îmi treceau multe birturi şi restaurante pe unde umblasem, şi mă aşteptam la orice. Până acum nimic senzaţional!
Am căutat o masă puţin mai izolată şi ne-am ocupat locurile. M-am plasat în aşa fel încât să pot vedea cine ne va servi. Fiecare dintre noi i-a spus magazionerului ce vrea să servească. Acesta ne-a spus că va plăti el având cont deschis la acest local. Berea a venit imediat, însă pentru micii comandaţi trebuia să mai aşteptăm. Era cel mai nimerit prilej să aflu şi să aflăm povestea Tuchilatei. La o masă chiar lângă scările casei stătea o femeie îmbrăcată într-un halat roze, cu un păr bogat neascuns de vreun acoperiş. Ni s-a spus că este însuşi Tuchilata. Această femeie ajunsese pe aceste meleaguri imediat după cel de al doilea război mondial. A fost găsită ascunsă de o patrulă militară în retragere undeva printr-o pădure din apropiere de localitatea Baia de pe malurile Moldovei. Militarii au aflat de la ea că ar avea cam 14 ani. Era foarte speriată, şi a povestit că este ascunsă în pădure de câţiva ani fără să precizeze cam de câţi ani. Un maior cam de vreo treizeci ani, a dat ordin unui plutonier mai în vârstă să o ia în primire, acesta fiind cel care se ocupa cu organizarea alimentării companiei respective. Au îmbrăcat-o cu ce au găsit pe acolo. Era destul de firavă la trup şi cu noile haine arăta destul de hazliu. Totuşi ea a acceptat noul statut, iar soldaţii au îndrăgit-o repede. Fiindcă o misiune specială trebuia să plece undeva pe lângă Năsăud, maiorul a ordonat sa fie dusă la el acasă în oraşul Dej, unde a ajuns cu bine. Între timp războiul s-a terminat şi maiorul a ajuns acasă lângă familia sa, constituită din mama sa, tatăl şi o soră de vreo 27 ani. Între timp fata se mai înzdrăvenise şi arăta mai împlinită. Maiorul nu ştia ce va face, familia sa o adoptase şi acum făcea parte din familie. Între timp se căuta să se afle identitatea Tuchilatei, căci aşa o porecliseră soldaţii când au găsit-o ascunsă în pădure. De fapt ea se numea după spusele ei Aneta, dar îi spuneau Neta. Imediat după revenirea acasă, pe maior l-au chemat la unitatea sa, care se afla în Turda. Astfel că noua sa soră adoptivă, a rămas cu familia lui. La vreun an de la plecarea maiorului mama sa şi cu sora au plecat să-l viziteze pe maior la unitatea care era cantonată lângă Turda, mai precis în Mihai Viteazu. Aici au fost găzduiţi la familia unde locuia şi maiorul. Aceşti proprietari erau destul de înstăriţi, şi aveau un băiat de vreo 24 ani, care tocmai venise de pe front, însă avea un picior pierdut în război cu câteva luni înainte de terminarea războiului. Ce s-a întâmplat între cei doi tineri nimeni nu a putut afla, destul că fata şi băiatul s-au ataşat unul faţă de celălalt, încât Tuchilata nu a vrut să se mai întoarcă la Dej cu familia maiorului. Părinţii băiatului pe care îl chema Emil, nu ştiau cum să împace noua situaţie. Tuchilata a dorit să rămână cu Emil, şi cu toate încercările celorlalţi de a o despărţi, nu a fost înduplecată. Se gândeau în primul rând la lipsa acelui picior. Totuşi nimic nu a putut să o înduplece pe fată să renunţe. Astfel că a rămas aici în Mihai Viteazu.

[Mihai LEONTE]

REVOLUŢIA DIN 1989 UN EVENIMENT AŞTEPTAT
autor Mihai LEONTE

Anul 1989 a fost un an plin de evenimente mai mult sau mai puţin aşteptate. Personal am avut unele evenimente. În 20 ianuarie 1989 am fost operat de hernie şi a trebuit sa stau câteva zile în spital. Aici ascultam la radio diversele cuvântări ale tovarăşului. Aveam în salon un coleg de suferinţă care îmi cerea radio-ul noaptea să asculte Europa Liberă, astfel că acesta ne informa cu multe lucruri, şi despre multe evenimente ce aveau să se întâmple. Prin aprilie s-a anunţat la toate posturile de radio şi televiziune, câtă erau pe atunci, că România şi-a achitat datoria externă. Eram în Iugoslavia la o cunoştinţă şi am zis că este posibil să fie vreo schimbare în bine. Chiar s-a vehiculat ideea că se vor deschide graniţele, şi românilor li se vor da paşapoarte. La clubul nostru filatelic unde ne adunam în fiecare luni, unul dintre cunoştinţele noastre comune, ce pretindea că a fost coleg de liceu cu Constantin DĂSCĂLESCU, ne-a spus la toţi cu glas tare că Ceauşescu va cădea în 30 decembrie 1989, chiar de ziua republicii. Ne aşteptam ca la congresul al XIV-lea al PCR, Ceauşescu să renunţe la funcţia de partid, adică aceea de secretar general. Nu s-a întâmplat asta.
O serie de întâmplări aveau să confirme spusele colegului nostru. Prin luna august eram schimbul 2, şi după apel mă pregăteam să intru în mină, când femeia de serviciu de la vestiarul nostru m-a anunţat că pe uşile de la intrare, în spate era scris cu cretă; JOS CEAUŞESCU, JOS COMUNISMUL! M-a întrebat ce să facă? I-am spus să şteargă şi să nu mai spună la nimeni, dar ca din pământ a apărut securistul întreprinderii şi i-a spus femeii ce îi spusesem eu mai înainte, adică să şteargă acele lozinci prea dure pentru acel timp. Ne-a atras atenţia să nu difuzăm ce văzusem. Astfel că timpul a trecut, şi la sfârşitului anului 1989 mă aflam din nou în spital, cu o infecţie destul de grava la o mână. Astfel că revoluţia m-a prins internat în spital. Totuşi prin 17-18 decembrie 1989 la un pacient internat, a venit în vizită un tânăr care îi povestea cum fugise pe jos din Timişoara, noaptea căci ziua nu ieşea nimeni necontrolat din oraş . Acest tânăr văzuse unele aspecte printre care şi cum se trăgea în manifestanţi. Mulţi cetăţeni din oraşul nostru, după ce se luau salariile la Întreprinderea Minieră mergeau la Timişoara pentru cumpărături la magazinele Comtim, după produse din carne pentru sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou 1990. Se mergea până la Oraviţa cu autobuze, sau ocazional, iar de acolo se mergea cu trenul la Timişoara. Care aveau autoturisme personale luau şi alţi clienţi, însă erau obligaţi să oprească undeva în afara oraşului. Europa Liberă îi informa pe români despre acele evenimente. Vineri în 22 decembrie 1989, fiind vineri, după ce mi s-a administrat tratamentul la ora 14, i-am solicita medicului care mă avea ca pacient să mă lase acasă până luni. Acesta m-a învoit. La ieşirea din spital se formau coloane de manifestanţi ce aveau să se îndrepte către primăria oraşului Moldova Nouă, căci se anunţase fuga lui Ceauşescu. În drum spre blocul unde stăteam oraşul era pustiu, doar câţiva minori încercau să spargă geamurile de la un magazin, dar văzându-mă pe mine au fugit, abandonând acţiunea lor. La unele ferestre apăruseră steaguri fără stemă. Ajuns acasă la televizor se transmitea ,,revoluţia în direct” cum avea să fie denumită de către speculanţii de ştiri. Atunci nu ştiam ce avea să se întâmple, acum după 20 ani am văzut ce s-a întâmplat. Avem mai multă libertate, însă multe lucruri s-au schimbat.
Articolul este inedit, şi sigur va face parte dintr-un viitor volum tipărit.

[Mihai LEONTE]

MOUSE LIVER…autor Mihai LEONTE

Cazurile de ciroză au îngrozit lumea. Un anonim a luat spre cercetare aceste cazuri. Tipul se numeşte Fell Sool care s-a gândit cum ar pute regenera ficatul bolnav. Astfel a ajuns la concluzia că doar implantând un nou ficat s-ar ajunge la un rezultat real. Dar problema se punea de unde găseşti ficatul? A luat în calcul mai multe variante şi a concluzionat că se poate introduce în organism un ficat minuscul cum ar fi cel de şoarece! A trecut la treabă şi a căutat pe cineva dispus pentru experienţele sale. A întrebat cine suferă de ciroză pentru găsi primul client. Cum dintre prietenii cunoscuţi a găsit pe câţiva consumatori de băuturi tari care sufereau cu adevărat de ciroză. Primul, un oarecare John a acceptat să fie cobaiul său, pe deasupra a mai căutat şi alţi clienţi.
REŢETA DE TRATAMENT.
Ce trebuiau să facă viitorii cobai? Fiecare trebuia să aducă un şoarece viu, acesta urmând sa fie sacrificat pe altarul medicinii. Fell Sool sacrifica şoricelul, îi scotea ficatul după care îl introducea într-o mică linguriţă de ceai pe care o îngheţa. Pacientul bolnav trebuia să înghită acea bucăţică de gheaţă cu ficatul inclus fără prea multe mofturi. Datorită faptului că se ştia ce înghite unii clienţi aveau greţuri. Desigur că neobişnuiţii pacienţi continuau consumul de produse alcoolice tari. Astfel că nu se putea urmări efectul tratamentului. După o perioadă destul de lungă au început să se ivească primele rezultate încurajatoare. Fell Sool îşi notase multe observaţii ale cercetării sale. A solicitat sprijinul unui specialist cu care colabora fără să se ştie în lumea medicală. Au început să publice diverse articole în presă despre metoda şi rezultatele obţinute. A început un adevărat scandal! Lumea medicală era scandalizată pentru faptul că fusese ignorată, dar se ridicase şi protestul iubitorilor de animale care nu acceptau sacrificarea nevinovaţilor şoricei.
Fell Sool a solicitat un REFERENDUM UNIVERSAL în legătură cu acest tratament.
Vă rugăm să vă spuneţi părerea despre această acţiune a lui Fell Sool.