[tota_puri]

„Nimeni nu-l poate întâlni pe Allah dacă nu l-a întâlnit pe Profet”; nimeni nu ajunge la Dzeu decât prin mijlocirea Logosului Său, oricare ar fi modul revelaţiei acestuia din urmă; sau, în sens specific iniţiatic, nimeni nu ajunge la „Sine”-le divin decât prin desăvârşirea „eu”-lui uman. Atunci când se spune: „Eu sunt Calea, Adevărul li Viaţa”, afirmaţia e adevărată în mod absolut pentru Logosul divin („Cristos”) şi adevărată în mod relativ pentru manifestarea Sa umană („Isus”); într-adevăr, un adevăr absolut nu se poate limita la o fiinţă relativă. Isus este Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este Isus; Creştinismul e divin, dar Dzeu nu este creştin. Numindu-se pe sine, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, în sens absolut adică principial, nu înţelegea să limiteze astfel MANIFESTAREA UNIVERSALĂ A LOGOSULUI, ci îşi afirma, dimpotrivă, IDENTITATEA ESENŢIALĂ CU LOGOSUL, a cărui MANIFESTARE COSMICĂ o „trăia” în mod „subiectiv”.
Gnosticii concepeau într-adevăr Sf. Duh ca „Maică divină”, iar ceea ce se reproşează în acest caz creştinilor ortodocşi şi ereticilor adoratori ai Fecioarei este numai „EXOTERIZAREA” SAU ALTERAREA INTERPRETĂRII EZOTERICE. „Treimea coranică” corespunde la ceea ce ar fi devenit, printr-o inevitabilă eroare de adaptare, dogmele creştine în mediul arab pentru care nu erau făcute.
Pentru Islam „divinizarea” creştină a Intelectului cosmic e o „asociere” între ceva „creat” şi Dzeu, chiar dacă acel „creat” ţine de manifestarea informală, angelică, paradisiacă, paracletică, punctului de vedere religios îi e imposibil să admită, pe de o parte, diferenţa între SFÂNTUL DUH DIVIN, PRINCIPIAL, „METACOSMIC” şi SFÂNTUL DUH MANIFESTAT sau cosmic, deci „creat”, şi pe de altă parte identitatea acestuia din urmă cu Arhanghelii.
Islamul respinge DOGMA Treimii, aşa cum e ea înţeleasă de către ortodoxia creştină, nu numai din motive de oportunitate tradiţională, ci şi dintr-unul de ordin metafizic: teologia creştină înţelege prin „Sfântul Duh” nu numai o realitate pur principială, „metacosmică”, divină, ci şi reflexul direct al acestei Realităţi în ordinea manifestată, cosmică şi creată. Conform definiţiei date de teologie, Sf. Duh conţine într-adevăr - în afara ordinului principial sau divin - şi „vârful” sau „centrul” luminos al creaţiei totale, sau, în alţi termeni, conţine şi manifestarea informală; folosind termenii hinduşi, manifestarea informală reprezintă reflexul direct şi central al Principiului creator - Puruşa - în Substanţa cosmică - Prakriti; iar acest reflex este INTELIGENŢA DIVINĂ MANIFESTATĂ, BUDDHI, corespunzând în Sufism cu Er-Ruh şi El-Aql sau cu cei 4 Arhangheli care, analogi cu Devas împreună cu ale lor Shakti, reprezintă tot atâtea aspecte sau funcţii ale Inteligenţei, or, reflexul amintit mai sus este Sf. Duh - ca fiind cel ce iluminează, insuflă şi sfinţeşte pe om.
Identificarea dintre acest reflex şi Dumnezeu, operată de teologie, este justificată în sensul că Buddhi sau Er-Ruh - îngerul Metatron al Cabalei - „este” Dumnezeu sub raport esenţial, deci „vertical” (un reflex este „în mod esenţial” identic cu cauza sa); distincţia pe care aceeaşi teologie o face între Arhangheli şi Sfântul Duh, văzând în primii numai nişte fiinţe create, este iarăşi justificată în sensul că Sf. Duh, reflectat în creaţie, este diferit de Prototipul său principial şi divin; însă teologia este inconsecventă, prin forţa lucrurilor de altfel, atunci când pare să piardă din vedere că Arhanghelii sunt „aspecte” sau „funcţii” ale acelei porţiuni „centrale” ori „supreme” din creaţie constituită de Sf. Duh în rolul său de Paraclet. Punctului de vedere religios îi e imposibil să admită, pe de o parte, diferenţa între SFÂNTUL DUH DIVIN, PRINCIPIAL, „METACOSMIC” şi SFÂNTUL DUH MANIFESTAT sau cosmic, deci „creat”, şi pe de altă parte identitatea acestuia din urmă cu Arhanghelii.
Respingerea paulină a Legii iudaice e justificată prin faptul că simbolizează un formalism fariseic lipsit de viaţă spirituală. Mono-teismul, incluzând tradiţia iudaică, pe cea creştină şi cea islamică – se întemeiază în mod esenţial pe o concepţie dogmatică a Unităţii (sau a „Nondualităţii”) divine. Această concepţie dogmatică e însoţită de excluziunea oricărui punct de vedere diferit.
Tradiţia monoteistă aparţinea la origine întregii ramuri nomade a grupului semitic, ramură provenită din Avraam şi împăţită în două: una cu originea în Isaac, cealaltă în Ismael. Începând cu Moise, monoteismul a dvenit iudaic: în vreme ce tradiţia abrahamică se întuneca la ismaelieni, Moise a fost într-adevăr chemat să dea un suport ferm monoteismului, „legându-l” de poporul lui Israel.
Deci Iudaismul a anexat monoteismul făcând din el proprietatea lui Israel, iar sub această formă, moştenirea lui Avraam a rămas de atunci înainte inseparabilă de toate adaptările seundare, consecinţele rituale şi sociale implicate în Legea mozaică.
Monoteismul, astfel canalizat şi cristalizat în Iudaism a dobândit un caracter aşa-zis istoric, dar nu în sens general şi exterior. Absorbţia de către poporul iudeu a tradiţiei primitive permite disctincţia exterioară dintre monoteismul iudaic şi cel al Patriarhilor, fără nici o influenţă în domeniul doctrinei.
Acest caracter istoric al Iudaismului a antrena prin natura sa, o consecinţă: ideea mesianică, ce apare în sine legată de Mozaism.

Deci avem aşa:
- monoteism originar
- adaptarea monoteismului originar de către Moise
- anexarea lui de către Iudaism
- concretizarea formei mesianice

Creştinismul la rândul lui, a absorbit întreaga moştenire doctrinară a monoteismului în afirmaţia mesianică şi avea acest drept! Fiind încoronarea LEGITIMĂ a formei iudaice. Mesia, prin însuşi faptul că avea să realizeze în persoana sa Voinţa divină din care se născuse monoteismul, a depăşit forma ce se împotrivea realizării depline a misiunii monoteiste; pentru a opera disoluţia unei forme tranzitorii, trebuia ca, în calitate de Mesia, să posede autoritatea inerentă tradiţiei al cărei ultim cuvânt a fost: de aceea Cristos a fost mai mult decât Moise şi anterior lui Avraam.
Persoana „avatarică” a lui Mesia a absorbit integral doctrina monoteistă, asa înseamnă că Cristos trebuia să fie nu doar încheierea Iudaismului istoric, dar totodată siportul monoteismului şi templul Prezenţei divine.
„Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea” (Luca, 16,16). În momentul morţii lui Cristos catapeteasma Templului s-a sfâşiat de sus şi până jos, fapt care (vezi citatul anterior) indică venirea lui Cristos ca punând capăt Mozaismului. S-ar putea aici obiecta că în calitatea lui de cuvânt divin, Mozaismul nu e nicidecum susceptibil de anulare fiindcă „Thora noastră e pentru veşnicie şi nimic nu I se poate adăuga ori scădea” (Maimonide).
Deci cum se poate împăca ablirea Mozaismului, adică a ciclului glorios al existenţei sale terestre cu „veşnicia” Revelaţiei mozaice?
În primul rând, această defiinţare reală, în ordinea de existenţă în care s-a produs, rămâne totuşi relativă, în vreme ce realitatea intrinsecă a Mozaismului a absolută, fiind divină. Această calitate divină e cea care se opune în mod necesar suprimării unei Revelaţii atâta timp cât forma doctrinară şi rituală a acesteia rămâne intactă, aşa cum e cazul pentru Mozaism, situaţie fără de care Cristos nu I s-ar fi putu conforma.
Desfiinţarea Mozaismului de către Cristos ţine de Voia divină, însă permanenţa intangibilă a Mozaismului este de un ordin şi mai profund în sensul că se leagă de Esenţa divină însăşi – Voia nefiind decât o manifestare particulară a Esenţei divine, manifestare căreia nu îi poate modifica natura.
Voia divină manifestată de Cristos nu putea afecta decât un mod particular al Mozaismului, şi nu calitatea sa „eternă”, în consecinţă, deşi Prezenţa reală (Shekkinah) a părăsit Sfânta Sfintelor din Templul Ierusalimului, această prezenţă divină continuă să rămână mereu în Israel dar nu sub chipul focul neîntrerupt localizat într-un sanctuar, ci ca o piatră de foc care, fără a manifesta focul în mod permanent, îl conţine totuşi virtual şi-l poate manifesta periodic sau incidental.

Deci:
Tatăl domină Legea Veche, Fiul – Legea cea nouă şi Duhul Sfânt – ultima fază a ciclului creştin – domnia Paracletului în care islamul îi corespunde perfect acestei domnii.

Prin Iudaism şi Creştinism, monoteismul includea două mari expresii antagoniste; Islamul – antagonist el însuşi cu cele două forme precedente – le-a recapitulat într-un fel armonizând antagonismul iudeo-creştin într-o sinteză ce a marcat termenul dezvoltării şi realizării integrale a monoteismului. Acest fapt este confirmat prin aceea că Islamul constituie al treilea aspect al acestui curent tradiţional, el reprezintă numărul 3, numărul armoniei, pe când 2 este numărul alternativei, insuficient sieşi: fie se reduce la unitate prin absorbţia unuia din termeni de către celălalt, fie recreează această unitate prin producerea unei unităţi noi. Sunt două moduri de realizare a unităţii, ambele caracteristice, într-un fel, pentru Islam: Islamul oferă o soluţie antagonismului iudeo-creştin din care s-a ivit şi pe care îl anulează, iar pe de altă parte, prin revenirea la monoteismul pur al lui Avraam.
Deci, se poate asemui Islamul cu un Iudaism care nu a respins Creştinismul sau cu un Creştinism care nu a renegat Iudaismul. Islamul deşi produs de Iudaism şi Creştinism, se situează însă în afara acestei dualităţi prin faptul că se identifică cu originea acestei dualităţi, respingând pe de-o parte „dezvoltarea” iudaică şi pe de altă parte „transgresiunea” creştină: Islamul redă rolul central, asumat de poporul evreu întâi şi apoi de Cristos, afirmaţiei fundamentale a monoteismului, anume Unitatea lui Dumnezeu.
Pentru a depăşi în acest fel mesianismul, Islamul a trebuit să se plaseze într-un alt punct de vedere decât acesta şi să-l reducă, pentru a-l integra , la propriul său mod de a vedea: de aici integrarea lui Cristos în linia Profeţilor, care porneşte de la Adam şi se sfârşeşte la Muhammad.
Se înţelege de la sine că Islamul, ca şi cele două religii precedente, a luat naştere printr-o intervenţie directă a Voinţei divine, care a generat monoteismul, şi că Profetul a trebuit să oglindească, conform unei posibilităţi speciale şi unui mod de realizare corespunzător, adevărul mesianic esenţial şi inerent monoteismului originar sau abrahamic.
Deci, Islamul poate fi numit într-un anume sens, „reacţia” abrahamică împotriva anexării monoteismului de către Israel, pe de o parte, şi de către Mesia, pe de altă parte: dacă, din punct de vedere metafizic, cele două perspective nu se exclud deloc una pe alta, modul religios nu le poate realiza simultan şi e incapabil, prin însăşi definiţia sa, să le afirme altfel decât în dogme antagoniste care fărâmiţează aspectul exterior al monoteismului integral.
Iudaismul şi Creştinismul reprezintă deci, sub un anume raport, un front unic faţă de Islam, însă Creştinismul şi Islamul se opun, la rândul lor, Iudaismului prin tendinţa de realizare deplină a doctrinei monoteiste, tendinţă care a fost limitată în forma creştină de preponderenţa ideii mesianice ce nu poate fi decât secundară într-un monoteism pur. Elementul legislativ al Iudaismului a fost sfărâmat printr-o „exteriorizare”, fiind „absorbit” de „cele de dincolo”, după formula: Regnum meum non est de hoc mundo, ordinea socială a fost înlocuită de o ordine spirituală, tainele Bisericii nereprezentând altceva decât legislaţia corespunzătoare ordinii spirituale, însă cum acest tip de legislaţie nu satisface exigenţele sociale, Creştinismul a trebuit să recurgă la elemente heterogene de legislaţie, ceea ce a creat un dualism cultural nefast pentru lumea creştină.
Islamul a restabilit o legislaţie sacră pentru „această lume” şi a regăsit astfel Iudaismul, reafirmând totodată universalitatea pe care Creştinimsul o afirmase înaintea lui prin spargerea tiparului Legii mozaice.
Decadenţa ezoterismului iudaic în epoca lui Cristos (Nicodim de exemplu, doctor al Israelului, ignora taina învierii!) făcea ca Mozaismul în totalitatea sa, şi în raport cu noua Revelaţie, să poată fi privit ca un exoterism exclusiv.
Legea Mozaică nu trebuia să condiţioneze accesul la noile Taine, aşa cum ar face-o un exoterism în raport cu ezoterismul căruia îi e complement, ca urmare, a un alt exoterism a fost constituit pentru noua tradiţie, însă cu modificări de adaptare şi interferenţe ce au continuat timp de mai multe secole.
Iudaismul îşi reconstituia şi readapta, paralel, exoterismul în nouşl ciclu al istoriei sale – diaspora – graţie tocmai amplului influx de spiritualitate reprezentat de manifestarea Logosului cristic, toate elementele vecine mediului acestei manifestări suportau direct sau indirect, în mod deschis sau ascuns, influenţa cristică. Astfel se explică, în primul secol al ciclului creştin, pe de o parte, dispariţia misterelor antice – din care o parte au fost absorbite chiar de ezoterimsul creştin – şi pe de altă parte, o radiaţie a forţelor spirituale în tradiţiile mediteraneene. În ceea ce priveşte Iudaismul, a existat şi există poate şi acum în anumite locuri, o tradiţie ezoterică valabilă.
Echilibrul celor două aspecte divine, de Rigoare şi Milă, constituie esenţa însăşi a Revelaţiei mahomedane, e ceea ce o apropie de Revelaţia abrahamică, în ceea ce priveşte revelaţia cristică, dacă ea îşi afirmă superioritatea în raport cu Revelaţia mozaică, o face pentru că Mila este principial şi ontologic „anterioară” Rigorii (Legii mozaice), aşa cum o atestă cuvintele înscrise pe tronul lui Allah:
„În adevăr, Mila Mea a fost înaintea Mâniei Mele”
Monoteismul, revelat lui Avraam, poseda într-un perfect echilibru ezoterismul şi exoterismul, într-o stare de indistincţie primordială, primordialitate relativă, la tradiţiile de origine semitică, o dată cu Moise, exoterismul devine tradiţie, în sensul că el este cel care determină forma tradiţiie, fără a-I prejudicia totuşi esenţa. Cu Cristos, ezoterismul devine la rândul său tradiţie dar invers aplicat; prin intermediul lui Muhammad, în fine, echilibrul iniţial este restabilit, iar ciclul Revelaţiei monoteiste se încheie.
Aceste alternanţe în Revelaţia integrală a monoteismului decurg din însăşi natura acestuia şi nu se pot pune, ca atare, exclusiv pe seama vicisitudinilor contingente; „litera” şi „duhul”, conţinute sintetic în monoteismul primordial sau abrahamic, aveau să se cristalizeze, prin diferenţieri succesive, de-a lungul ciclului Revelaţiei monoteiste; Abrahamismul trebuia să manifeste echilibrul nediferenţiat al „duhului” şi al „literei”, Mozaismul avea să manifeste „litera”, iar Creştinismul „duhul”, în vreme ce Islamul trebuia să realizeze echilibrul diferenţiat al celor două aspecte ale Revelaţiei.