[tota_puri]

„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” (Deuteronom VI,5)

Această expresie fundamentală a monoteismului sinaitic conţine cei doi stâlpi ai întregii spiritualităţi umane, şi anume: discernământul metafizic pe de o parte şi concentrarea contemplativă pe de altă parte. Cu alte cuvinte: doctrina şi metoda, sau adevărul şi calea. Al doilea element este prezent sub 3 aspecte: conform unei interpretări rabinice, omul trebuie mai întâi „să se unească cu Dumnezeu” în inima sa (intelect, spirit), în al doilea rând „să contemple pe Dumnezeu” în sufletul său, şi în al treilea rând „să lucreze în Dumnezeu” cu mâinile sale şi prin corpul său.
Evanghelia oferă o versiune uşor modificată a cuvintelor sinaitic, în sensul că face explicit un element care în Torah era implicit, şi anume „mintea”. Acest cuvânt este găsit în fiecare dintre Evangheliile sinoptice, pe când elementul „putere” este găsit doar în versiunile după Marcu şi Luca, care pot indica o anumită schimbare de accent sau perspectivă cu privire la „Vechea Lege”: elementul „minte” este detaşat de elementul „suflet” şi câştigă în importanţă asupra elementului „putere”, care se referă la lucrări, aici observându-se o un semn de tendinţă către interiorizare a activităţii. Cu alte cuvinte, în timp ce pentru Torah „sufletul” este activ sau operativ şi pasiv sau contemplativ, Evanghelia pare să denote prin termenul „suflet” elementul contemplativ pasiv şi prin termenul „minte”, elementul operativ activ. Se poate presupune de aici că acest lucru marchează superioritatea activităţii interioare asupra lucrărilor exterioare.
Astfel elementul „putere” sau „lucrări” pare să aibă altă importanţă în creştinism decât în iudaism: în iudaism, „mintea” este într-un anumit fel concomitenţa observării interioare şi exterioare, pe când în creştinism, lucrările apar mai degrabă ca exteriorizarea, sau confirmarea exterioară, a activităţii sufletului. Evreii contestă legitimitatea şi eficacitatea acestei interiorizări relative, în mod contrar, creştinii cred uşor că complicaţia prescripţiiilor exterioare (miţvoth) afectează virtuţile interioare.

Porunca Supremă cuprinde 3 dimensiuni:
1. afirmarea Unicităţii Divine - dimensiunea intelectuală
2. obligaţia de a-L iubi pe Dumnezeu - dimensiunea volitivă sau
afectivă
3. obligaţia de a iubi aproapele - dimensiunea socială şi activă

Prima dimensiune
Enunţarea fundamentală a Iudaismului prefigurată în martorul
ontologic al boschetului care arde şi nu se mistuie, are 2 aspecte:
- unul ce ţine de intelecţie
- unul ce ţine de credinţă

A doua dimensiune
Cuprinde 3 aspecte:
- primul ţine de inimă
- al doilea de suflet sau de elementul „minte”, sau de virtuţi şi de
gând
- al treilea de corp

A treia dimensiune
- iubirea aproapelui derivă din generozitatea care este în mod necesar produsă de cunoaşterea şi de iubirea de Dumnezeu

Iubirea de aproape este în mod esenţial conţinută în iubirea de Dzeu, prima e reală şi aceptabilă doar în măsura în care derivă din ultima. Iubirea de Dzeu da! poate contrazice uneori iubirea noastră de oameni, dar nu trebuie să fim frustraţi de asta. Nu e deajuns să-ţi iubeşti aproapele, trebuie să-l iubeşti în Dzeu şi nu împotriva lui Dzeu cum fac moraliştii atei, iar pentru a-l iubi în Dzeu, trebuie să-l iubeşti pe Dzeu.