Contact
Facebook
Twitter
RSS
Acest topic e inchis
Natura se retrage astfel din asemănarea cu Dumnezeu, reţinând o anumită asemănare cu fiinţa. De aici, Esenţa este Creatorul şi puterea activă, Natura: mijloacele creaţiei şi recipientul pasiv al formei – Natura ca fiinţă prin care generatorul generează. Relaţia bărbatului cu femeia este o asemănare: relaţia mariajului este un sacrament şi un rit deoarece este un simbol adecvat şi o reflectare a identităţii Esenţei şi Naturii in divinis.
Noţiunea de polaritate bisexuală în Zeitate sugerată mai sus, a fost văzută uneori ca o caracteristică a sistemelor tantrice hinduse şi buddhiste medievale din India, în care este foarte clar enunţată şi realizată pe baza unui simbolism şi ritual vizual. Măsura în care Tantrismul şi Şâktismul trebuie identificate a fost larg discutată de Glasenapp care concluzionează că punctul de plecare pentru doctrinele Şâkta este dat în filozofia „Vorbirii” (vâc) a Mantra-Şâstrelor.
În tradiţia vedică, Identitatea Supremă (tad ekam) este „în acelaşi timp spirantă şi despirată” (ânit avâtam), „Fiinţă şi NeFiinţă (sad-asat) în înaltul Empireu, în pântecele Infinitului. În acelaşi mod în Mundakya Upanişad, supralogicul Brahma este „Fiinţă şi NeFiinţă… Intelect şi Voce (sad-asat… vâg-manas).
Coincidenţa non-supremului şi supremului (apara şi para) Brahma din Upanişade este cea a lui Mitrâvarunau din Vede. Identitatea Supremă este în mod egal bipolară fie că „Ea” este concepută ca masculină sau feminină; despre Magna Mater, Natura Naturans Creatrix, Infinitul (virâj, aditi) se poate întreba: „Cine-I cunoaşte dualitatea progenitivă?” (mithnavatvam) şi invers: „El (Brahma) este un pântece (yonis ca gîyate).
Dar dacă aceste două principii sunt considerate în reciprocitatea lor, Dumnezeu manifestat este cel masculin şi Dumnezeirea nemanifestată este puterea feminină, fiind rezervorul inepuizabil al atotposibilităţii, inclusiv cea a manifestării, este deci vorba aici de Mitra care inseminează pe Varuna, Krishna care „depune embrionul în Marele Brahma, pântecele meu… Natura mea supremă (para prakrti), pântecele întregii existenţe” şi „În pântecele Infinitului în care Soma pune embrionul”, „Apele purtau embrionul universal”, adică „Germenele de Aur”, Hiranyagarbha.
În doctrinele hinduse se vorbeşte astfel despre Intelect:
Intelectul este virtual Prajâpati, aici „Intelect (manas)” este identificat cu „Acela care era la început nici NeFiinţă, nici Fiinţă”. Intelectul emană Cuvântul. Tatăl este Intelect (manas), Mama, Cuvântul (vac); Copilul, Spiritul sau Viaţa (prana).
Intelectul şi Cuvântul, Cerul şi Pământul, ca Cunoscător şi Cunoscut, sunt părinţii universali ai universului conceptual.
Intelectul (manas, buddhi) şi voinţa (vasa, kama), coincid in divinis=adhidevatam, procederea divină este „conceptuală” în ambele sensuri ale cuvântului.
Deşi procederea Cuvântului (actul Intelectului Divin) şi procederea Spiritului (actul Voinţei Divine) coincid, ele sunt logic de indistins, procederea Cuvântului şi procederea per artem nu sunt doar coincidente ci şi logic de indistins. De aceea Christos este numit „arta lui Dumnezeu” (Augustin, „De trinitate”).
Procederea sau creaţia per artem (=tastaiva) este în mod esenţial o operaţie intelectuală.
Expresiile scolastice „per verbum in intellectu conceptum”; „per artem et ex voluntate” sunt echivalente cu „manasa iva vacam mithunam samabhavat, sa garbhy abhavat... asrjata”.
Intelectul şi Vocea (manas şi vâc) sunt Una ab intra: „Vocea este cu adevărat Brahma din supremul Empireu”. Dar „Acest Brahma e Tăcere”. Aşa cum incantaţia (brahma) este acolo inaudibilă Brahma, aşa şi Vocea negrăită; Intelectul este acolo „de-mentat” de el însuşi, Vocea nerostită. Doar când acestea două sunt separate, când cerul şi pământul sunt despărţite de axa universului (skambha, stavros), acel Intelect şi Vocea devin „polii Vedelor” (vedasya âni), respectiv celestul şi chtonicul, apoi doar acea Fiinţă şi NeFiinţă ia o calificare ca Viaţă şi Moarte, Bine şi Rău, divizate una de alta ca ţărmul aproape de cel depărtat de lărgimea universului.
NeFiinţa atunci dobândeşte, într-adevăr, valoarea non Est, deoarece referindu-se la toate lucrurile de sub Soare: creaţia şi crucificarea cosmică nu sunt doar mijloace necesare ale răscumpărării, ci şi chiar antiteza ultimului sfârşit, care trebuie să fie acelaşi cu primul început.
„Când perechea unită a fost despărţită, Devas au gemut, şi au strigat: Să fie unită din nou”, şi de aici provine toată punerea în scenă a mariajului în ritual, reunirea simbolică a lui Indra şi Indrânî în inimă.
Una dintre multele descrieri ale divinei procesiuni dinspre interior spre exterior este următoarea: Prajâpati, fiind Unul şi dorind să fie Mulţi, cu Intelectul căută Tăcerea: ce era în Intelect, deveni „Marele”. El percepu: „Acest embrion al Meu este ascuns în Mine: îl voi naşte prin Voce”. El separă Vocea. Apoi „Marele” fu născut: din care Prajâpati spuse: „Aceasta e măreţia Marelui, ce a fost de atâta timp în mine”. „Marele” era la Prajâpati chiar ca cel mai vârstnic Fiu.”
Fiul este deci deja în unitatea nedivizată a uniunii principiilor, imaginea Tatălui în el însuşi, per verbum in intellectu conceptum; şi această concepere este „actul fecundaţiei latente din eternitate”.
„Contemplaţia Tăcerii” a lui Prajâpati este o operaţie vitală: El avu o relaţie prin Intelect cu Vocea, şi deveni însărcinat”. Acel Prajâpati divide Vocea de el însuşi (Voce care fuse „Tăcerea” sa). „El separă Femeia” - „Această Voce este într-adevăr o fecioară”, „Am făcut eu însumi o Mamă din care să mă nasc”. Tatăl însuşi se naşte prin Mama care este o coesenţialitate a Fiului cu Tatăl: „Devenind un embrion, el intră în soţia sa, mama, şi fiind reînnoit, este născut din nou”.
Există o delegare şi transmitere a Naturii universale în genealogia regni Dei aşa cum există una în cazul unei naturi umane particulare într-o succesiune dinastică a tipurilor funcţionale. O „renaştere” în acest sens - „cel care acţionează fiind născut în copiii săi”; „copiii mei sunt venirea mea să fiu din nou”, „ceea ce el a generat în purtarea sa din nou” – constituie tot ceea ce este, la drept vorbind, doctrina indiană a reîncarnării individualului, spre deosebire de cea a transmigraţiei Persoanei Spirituale care, atunci când corpul moare, „se grăbeşte din nou către un pântece” – reîncarnarea şi transmigraţia coincid de fapt doar in divinis.
Vocea separată îşi asumă acum o funcţie vehiculară, aceea a liturghiei sub aspectul său verbal, Rc, în altă parte identificată cu această lume şi Pământul. „Marele” (brhat, care implică o indefinită extensie în timp şi spaţiu), la început conţinut ca un embrion (garbha) în Unitate şi acum transferat prin operaţie vitală Mamei, în care se dezvoltă şi este născut, este iniţial Agni (sau Indra, Surya, sau Soma), audibilul şi vizibilul Prâjapati, considerat aici sub un aspect liturgic: „El este născut din şalele Titanilor şi străluceşte în poala Mamei”, pântecele-altar al Pământului Mamă.
În naşterile creştine de tip bizantin, unde există o peşteră spartă în locul posteriorului şi mai familiarului staul (semnificaţia ambelor este aceeaşi în ultimă analiză, la fel ca în tradiţia vedică, în care actul creativ implică deschiderea unei peşteri care este de asemenea un staul de vite), este făcut cât se poate de clar faptul că Theotokos este Pământul, Gaia.
„Pământul era mama lui Adam… şi totuşi o fecioară Pământul era… doi Oameni au fost născuţi din fecioare, şi Dumnezeu are asemănarea fiului primei fecioare-Pământ… deoarece El vru să fie Fiu al lui Adam.” (Parzifal)
În Evanghelia după Filip se spune:
"Adam s-a născut din 2 fecioare, din spirit şi din fecioara pământ. De aceea Hristos s-a născut din o [unică] fecioară, ca să rectifice căderea petrecută la început".
In divinis, sunetul şi lumina sunt identice. Fiul este deopotrivă o rezonanţă luminoasă şi calorică. Fiul lui Dumnezeu este o rostire, „La început (la obârşie) această lume era nerostită”. Unul devine Mulţi printr-un act de generare. Operaţiunea inversă prin care sinele separat conceptual este reunit Sinelui nedivizat vreodată (sau Esenţei Spirituale) este o „deificare” descrisă ca un mariaj: „Aceasta este acea formă prin care e abordat, care a îndepărtat tot răul şi acela care nu are nici o frică. E ca şi atunci când cineva este intim îmbrăţişat de o mireasă iubită şi nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară, astfel că Persoana (spirituală) (a unui om) e îmbrăţişată de Spiritul prognostic (prajnâtmanâ), nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară. Aceasta e forma adevărată, în care dorinţa sa este obţinută, Spiritul este întregul dorinţei sale, el nu are nici o dorinţă neîmplinită, nici o suferinţă”.
Prajnâtman, preştiutorul şi atoateştiutorul Spirit, a cărui „adevărată formă” transcenzând toate distincţiile subiectului şi obiectului, este o „condensare unitară a gnozei anterioare”, o singură totalitate a cunoaşterii care nu derivă din nici o sursă externă ei înseşi - „Singurul Cuvânt al Inefabilului care e Gnoza Întregului”. Prajnâ este etimologic şi semantic echivalentul prognozei gnostice de care se vorbeşte în Apocrifa lui Ioan, ca aparţinând Pentadei bărbat-femeie a Eonilor Tatălui, şi care a fost primul dar dat de către Unul Invizibil, Primului Om, Spiritul Virginal, Imaginea lui Însuşi. Se poate spune fără a exagera, că întreaga ontologie a tradiţiei vedice, precum şi a Samhitâs, Brâhmanas şi Upanişadelor este exprimată mai degrabă tipic decât accidental în termenii simbolismului sexual.
Până acum s-a spus destul pentru a demonstra perfecta ortodoxie a Tantrelor sub aceste aspecte. Rămâne de a lua acum în considerare polaritatea divină şi bisexualitatea în scriptura şi exegeza creştină. Problema este direct sugerată de doctrina naşterii duble (temporale şi eterne) a Fiului lui Dumnezeu. E imposibil să ne gândim la acestea ca două evenimente diferite în viaţa divină, care în ea însăşi este fără evenimente.
Într-adevăr, Sf. Toma spune el însuşi: „Din partea copilului există doar o singură filiaţie în realitate, deşi sunt două în aspect”. Asta sugerează că trebuie să fi fost o Madonna eternă şi una temporală.
Cele două Afrodite au fost: una Ourania, fiica mai mare a Cerului (Ouranos), cealaltă, mai tânără, fiica lui Zeus şi Dione, numită Pandemos (Vaişvânara).
Şi Meister Eckhart spune: „Naşterea sa din Maria cerească a fost pentru Dumnezeu o bucurie mai mare decât nativitatea sa în carne”.
Dacă Sf. Toma spune că „filiaţia eternă nu depinde de o Mamă temporală” atunci despre ce fel de Mamă ar putea fi vorba dacă nu de o Mamă eternă? Cine este „Maria cerească” de care vorbeşte Eckhart dacă nu chiar „acea Natură divină prin care Tatăl procreează”, Natura Naturans, Creatrix?
Dacă se pare aici forţat interpretat sensul cuvintelor Sf. Toma, atunci să luăm în considerare doctrina tomistă a purcederii divine. Purcederea Cuvântului in divinis se numeşte generare… Generarea înseamnă originea oricărui lucru viu dintr-un principiu unitar, aceasta se numeşte „nativitate”.
Purcederea Cuvântului in divinis ţine de natura unei generări. El purcede în maniera unui act inteligibil, care este o operaţiune vitală. De aceea este în mod just numit procreat, şi Fiu. De aci, de asemenea, faptul că toate aceste lucruri care aparţin generării lucrurilor vii, sunt folosite în Scriptură pentru a desemna purcederea Înţelepciunii Divine; adică prin concepere şi naştere.
26. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră...”
27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat-femeie.
Asemănarea este exemplară. Forma creată a umanităţii pentru că despre asta e vorba mai sus, nu este a acestui bărbat ca distins de această femeie, ci a UMANITĂŢII LOR COMUNE:
„Şi a numit numele lor ADAM” (Gen. 5:2)
Acest OM (Adam) este o sizigie, până când Zeitatea scoate din el femeia, ca să nu fie singur: se va numi Femeie deoarece a fost scoasă din Om” (Gen. 2:23)
În Zohar I, 90-92 se spune: „Tatăl spuse Mamei prin Cuvânt” şi „Omul emanaţiei era ambele masculin şi feminin, din partea ambilor: Tatălui şi Mamei”.
În Brhadaranyaka Upanişad I.4 ni se spune că Prajâpati se împarte pe el însuşi, dorind un al doilea, deoarece „pentru unul care este singur nu există încântare”. În descrierea biblică a Evei ca fiind „făcută din coasta lui Adam”, apare acelaşi adevăr ca în Rg Veda: fiica lui Manu este numită „coastă” (parsu în sanskrită), „prin care (sub numele de Idâ sau Ilâ) el generă rasa umană” (SB I.8.I.10). Această Ilâ este de asemenea numele mamei lui Agni (RV III.29).
„După asemănarea Noastră (Aceasta)”, această expresie arată tocmai existenţa unui arhetip deja existent al acestei polarităţi în Dumnezeu dar, în principiu, pentru că nu poate fi vorba de o compoziţie in divinis.
Doctrina creştină, la fel ca cea indiană, are în vedere reunirea supremă a principiilor divizate: „nu e nici bărbat nici femeie: toţi suntem Un (sankr. eki-bhuta) în IH” (Gal. 3:28).
Deci, este vorba mai sus nici despre bărbat, nici despre femeie, nici despre vreo existenţă, ci despre forma fiinţei care este „ca aceea a unui bărbat şi a unei femei intim îmbrăţişaţi”, este vorba despre Omul Universal la care s-a ridicat şi IH. Imaginea lui Dumnezeu aparţine ambelor sexe, deoarece este în minte, acolo unde nu e nici o distincţie sexuală.
