[Mihai LEONTE]

Herodias, la Aug 3 2008, 11:34 PM, a spus:

Mihaitza, tu ai talent, pe bune ! Serios. Bvo :*

***
Multumesc distinsule coleg de apreciere si citire.

Aceasta postare a fost editata de Mihai LEONTE: 06 August 2008 - 06:11 AM

[Mihai LEONTE]

CE FACI, DESTINULE?

Ce faci, Destinule, cu mine?
De ce mă trimiţi la Stele?
Sunt Muritor, nu se cuvine,
Să mă ridic atât de sus, la ele!

Am visat să am o Stea,
Dar nu pot să o ajung!
Ea se strecoară prin perdea,
Ale ei raze mă străpung.

Am fost mereu un visător,
Şi un romantic Incurabil,
Prin Universul veşnic, Trecător,
Nu pot să fiu Inconfundabil.

Steaua va rămâne sus, în zare,
Eu voi fi aicea pe Pământ,
Lumina va veni din depărtare,
Iar eu? Doar IMNE am să-i cânt!

[Mihai LEONTE]

ARMĂSARUL CEZAR

La Valea Călugărească am ajuns din întamplare. Împlinesm 16 ani şi umblam să caut de lucru prin Ploieştii anului 1957 umblând de ici colo. Aud cum nişte băieţi care căutau de lucru la Forţele de Muncă. Aceştia voiau să meargă la Gostat în Valea Călugărească. Am intrat în vorbă cu ei şi m-am alăturat grupului format, plecând împreună la gara Ploieşti-Sud. Am nimerit o cursa muncitorească şi în scurt timp am ajuns în gara Valea Călugărească, dar asta se întâmpla că era tocmai seara. Unde sa mergem? Simplu dormim in gară. Aici nu eram singuri, veneau şi plecau fel şi fel de oameni. Dimineaţa am plecat în sat şi am întrebat unde e gostatul? Cineva ne-a indrumat; mergeţi la Bârcă. Nu ştiam cine e Bârcă şi ce hram poartă. Din grupul format la Ploieşti mai eram patru băieţi cam de aceeaşi vârstă. La Bârcă era o brigada a gostatului unde se cultiva şi întreţinea via. De fapt era brigadă centrală din gostat. Lângă noi era poşta, primăria, miliţia aşa că eram destul de avantajaţi. Intram noi pe ici pe colo şi întrebam de Bârcă. Odată apare în faţa noastră un bătrenel cu o figură de şmecher. Cu o pălărie de vânător cu pană şi ne întreabă ce vrem? Unul dintre noi îi spune că vrem să lucrăm la gostat. Atât i-a trebuit moşului, şi a început să ne spună ca noi nu suntem buni de muncă ci doar dacă vrem să păzim gâştele. Nu ştiam că Bârcă ăsta era un glumeţ. Noi încercam să-i explicăm de ce suntem noi în stare, dar omul parcă era pus pe şotii, încercând să minimalizeze forţele noastre fizice. Spre norocul nostru apare un bărbat tânăr şi înalt pus la patru ace, destul de elegant, şi îl întreabă pe Bârcă al nostru ce vrem, dar îl ia mai deoparte. Discută ce discută amândoi, şi se întorc la noi şi ne întreabă dacă avem acte. Dintre toţi eu eram cel mai ,,dotat'', aveam buletin. Ceilalţi o scăldau că au, că n-au. Tipul elegant îmi ia buletinul şi mă întreaba dacă am mai lucrat undeva. I-am răspuns că am lucrat la Rafinăria Vega in Ploieşti. Acesta s-a uitat într-un fel anume la mine, de parcă atunci căzusem din cer, şi uşurel m-a luat de guler şi m-a chemat la el într-un birou al brigăzii.
Aici a început cu mine un adevărat interogatoriu despre ce lucrasem la Vega şi unde? I-am explicat unde lucrasem şi de ce am plecat. Mi-a luat buletinul şi m-a întrebat dacă sunt utemist. Când a aflat că sunt şi utemist m-a dat pe mâna unui şef de echipă şi i-a spus acestuia să-mi dea de lucru. Între timp a venit şi Bârcă, adica şeful acele brigăzi a gostatului. Pe tipul elegant am aflat că îl cheamă IONESCU Ştefan, şi este secretarul UTM-ului. Am intrat la cantină unde am mâncat alături de alţi câteva zeci de muncitori. După masă şeful de echipă m-a luat şi m-a dus la grajdul din curtea brigăzii spunându-mi că aici voi lucra.
Aici la grajd am fost dat pe mâna grăjdarului şef nea Nicolae, care locuia chiar în curte. Grajdul brigăzii găzduia 20 cai dintre care din prima privire l-am remarcat pe armasarul Cezar. Era un armăsar înalt, de o culoare maronie înspre un roşu vişiniu. Nu ştiam ce voi păţi cu el in viitor, şi cât de folos îmi va fi. Nea Nicolae m-a luat frumos de după cap, şi a început să-mi spuna ce aveam de lucru, cu blândeţe şi un fel de protecţie părintească. Ziua nu prea era mare lucru de făcut, căci caii plecau la lucru. Cezar nu mergea la lucru fiind calul de şaretă cu care mergeau şefii în deplasări, dar era şi cal de călărie, însă nu prea se întrecea nimeni să-l încalece fără şa. Astfel am început munca la grajdul brigăzii. Mă ocupam de Cezar zi de zi, ţesălându-l şi îngrijindu-l cu mare grijă fiindcă oricine venea întreba de Cezar. Dar întămplările cu Cezar nu au întârziat să apară.
Era duminică şi toţi caii erau în grajd fiind o zi ploioasă. În jurul orei zece apare la brigadă un tip, şi vine la nea Nicolae cu un bilet că trebuie să meargă la o altă brigadă aproape de Urlaţi, adică vreo 10-12 km. Nea Nicolae ştiind regulile îl inhamă pe Cezar la şareta şi îmi încredinţează mie hăţurile. Şeful cu care mergeam îl încredinţează pe grăjdar că mă va ajuta în misiunea mea. Trebuia să mergem pe drumul naţional dinspre Ploieşti spre Mizil. La ieşirea din Valea Călugărească au început să treacă pe lângă noi o coloană de autocamioane sovietice, care mergeau cu viteză destul de mare. După ce ne-a depăşit un autocamion tip Molotov de 1,5 tone care avea şi peridoc, Cezar s-a oprit brusc, zgâlţâindu-ne puţin, însă aveam să asistăm la ceva incredibil, peridocul molotovului se desprinsese la câţiva metri în faţa noastra. Daca noi ne-am fi continuat mersul, peridocul ne-ar fi lovit şi cine ştie ce aveam să păţim. Iată că acest animal inteligent a evitat un accident, apărându-se pe el, dar în acelaşi timp şi pe noi. Şi asta a fost doar prima întâmplare.

[Mihai LEONTE]

SIMT IUBIREA TA

Simt iubirea ta pătrunsă,
In orice privesc, şi e bogată,
Mi-o dezvălui neascunsă,
Dăruindu-mi te toată.

Aş vrea să mă întruchipez,
Să fiu spiritul din frunză,
Iar atunci când mă visezi,
Să te simt în inimă ascunsă.

Te infiltrezi încă din amurg,
În tainiţele inimii rebele,
Ce toată fiinţa o parcurg,
Precum cometele prin stele.

[Mihai LEONTE]

BĂDIA HUŢĂ

Bădia Huţă nu era un om oarecare, era mâna de nădejde a lui domn Agape. Şi domn Agape era directorul Scolii noastre din sat. Dacă din întâmplare greşeai ceva, nu de domn director Agape ne era frică, ci mai mult de bădia Huţă. Bădia Huţă era omul şcolii. El ne făcea focul în sobele din clase iarna, el ne supraveghea in recreaţiile din curtea şcoliii, dar când domnu Agape avea alte treburi, bădia Huţă venea în clasă şi ne supraveghea să nu facem năzdrăvănii. Bădia Huţă ştia tot felul de poveşti, mai ales din război, unde fusese ordonanţa domnului Agape, pe care îl servise de la gradul de sublocotenent până la cel de căpitan. Poveştile bădiei Huţă ne făceau să uitam că suntem în clasă, la şcoală, şi tremuram cu el prin tranşee, în gerurile de la Cotul Donului, răbdam de foame prin stepele de pe malurile Volgăi. Bădia Huţă l-a urmat pe domnu Agape până în zăpezile din Munţii Tatrei, de unde s-a intors pe jos în sat. Căci atunci când s-a terminat războiul, în primăvara anului 1945, soldaţii n-au mai ascultat de nicio comandă, şi fiecare şi a căutat un drum cât mai scurt către ţară, şi casă. - În zilele de iarnă bădia Huţă venea la domnu Agape să ceară câţiva băieţi pentru tăiatul lemnelor în magazia şcolii. Erau preferaţi băieţii mai bine legaţi la trup. Cu toate că voiam să merg şi eu, pentru a asculta alte poveşti ale lui bădia Huţă, acesta nu mă alegea niciodată, fiindcă eram un prizărit de copil. Domnu Agape însa nu dădea decât băieţii care mai ştiau ceva carte, şi aici mă avea şi pe mine în vizor. Dumnealui ne combina astfel încât să-l împace şi pe bădia Huţă, care trebuia să asigure lemnele, dar nici să-i lipsească de învăţătură pe copiii care mai trebuiau să şi înveţe.. Adevărul era că tăiatul lemnelor cu nişte joagăre ruginite şi vechi nu era un lucru prea uşor pentru nişte băieţi de 10-12 ani. Pentru a tăia un lemn îţi trebuia şi timp, dar şi forţă. Domnu Agape ţinea foarte mult la bădia Huţă, căci spuneau alţii, acesta îi salvase viaţa de mai multe ori de a lungul timpului. Domnu Agape nu era din satul nostru, ci dintr-un sat învecinat, dar fusese numit direcorul şcolii din satul nostru. Imediat după venirea în satul nostru, a întrebat de bădia Huţă şi a trimis după el. S-au închis într-o sală de clasă, şi au stat de vorbă câteva ore bune, numai ei doi. Ce şi-au povestit, nimeni nu a aflat vreodată. Destul că a doua zi bădiţa Huţă a devenit sprijinul permanent a domnului Agape, până au ieşit amândoi la pensie.

[Mihai LEONTE]

UN ALT UNIVERS

Un Univers venit la tine,
Pe care poate l-ai visat,
Să-ţi aducă clipele sublime,
De vreo Ursită destinat.

Gândurile nu se îneacă în mare,
Nu le poţi pune gratii şi zăbrele,
Ele călătoresc în visare,
Prin Univers, printre stele.

Nu alimenta zilnic tristeţea,
Caută bucuria ce izbucneşte,
Readu-ţi din nou tinereţea,
Viaţa e frumoasă, IUBEŞTE!

[Mihai LEONTE]

CARE VÂNT?

Care vânt a declanşat furtună?
Scoţându-te din dulcea visare?
Fiind cu tristeţea împreună,
Iar acum nu mai ai stare?

Ce fel de Soare te-a dezgheţat?
Aducându-ţi în suflet licăriri?
Şi care Stea te-a încântat,
Aducându-ţi în ochi sclipiri?

Lasă-ţi inima liberă să viseze,
Să plece pe culmi de necuprins,
Sufletul să se elibereze,
Spre culmile acelea din vis.

[Mihai LEONTE]

BIDIVIUL TIMP...

Încalec pe bidiviul timp,
Căci el sigur merge înainte,
Nu-mi cere nimic în schimb,
Nici măcar să fiu cuminte.

L-am potcovit pe bidiviu,
Cu mult frumoase amintiri,
Pe care le păstrez, le ştiu,
Ale vechilor şi noilor iubiri.

Cu bidiviul am trecut furtuni,
Şi totuşi am mers mai departe,
Toate mi s-au părut minuni,
Înscrise în a vieţii carte.

[Mihai LEONTE]

NĂVODUL TIMPULUI...

Rupeţi a timpului năvod,
Plecaţi pe al vieţii drum,
Uitaţi de gropi şi glod,
Terminaţi ce aţi început acum.

Gustaţi încet din fructul iubirii,
Nu vă grăbiţi! Încet îl savuraţi,
Nu risipiţi esenţa fericirii,
De care sunteţi încărcaţi.

Iubirea şi viaţa, o luptă nebună,
Din care vrem să ne înfruptăm,
Toate în suflet se adună,
Pentru vecie le păstrăm.

[Mihai LEONTE]

SFIDARE !

Sfidând arcul peste timp,
Ignorând marea distanţă,
Îmi iau gândul şi mă plimb,
Lângă tine în vacanţă.

Sar peste lanţul de munţi,
Cu gândul să ajung la tine,
Liniştită şi tăcută mă asculţi,
Trăind clipele sublime.

Aş vrea să fiu acea iubire,
Din care noi ne-am zămislit,
Să încrustăm marea fericire,
Pe care iată ne-a unit.