Contact
Facebook
Twitter
RSS
Acest topic e inchis
ECUMENISMUL - ORIGINI, ASTEPTARI, DEZMINTIRI
Ecumenismul este o creaţie a catolicismului şi protestantismului, în spatele căruia se ascunde lupta împotriva Sfintei Biserici a lui Hristos
Apărut în saânurile protestantismului la începutul secolului XX, ecumenismul se prezintă ca o încercare sincretistă de unire a lumii protestante, dezbinată peână acum în nenumărate grupări şi secte. Ecumenismul nu are nici o legătură cu caracterul a-tot-sfinţitor şi a-tot-cuprinzător al Bisericii, deplinătate care se peăstrează în sens geografic şi ecleziologic întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică, cea care continuă saă creadă ceea ce a fost crezut „dintotdeauna, pretutindeni şi de către toţi” sfinţii.
Prezenţa şi manifestarea ereziilor şi schismelor nu vatămă nici unitatea, nici universalitatea şi nici sobornicitatea Bisericii - ea continuă saă fie una, sfântă şi a-tot-cuprinzătoare peste tot peământul. Sectele şi ereziile cum sunt „bisericile” catolice şi cultele protestante din Apus, ca şi „bisericile” necalcedoniene din Răsaărit, nu sunt bisericile legitime şi adevărate ale acelor ţinuturi, deoarece nu se regăsesc în unitatea credinţei şi în sobornicitatea fiinţei adevăratei Biserici a lui Hristos - Biserica Ortodoxă. Privind lucrurile în adevăratul lor sens teologic, aşa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” de la începuturile sale şi peână acum, ca propovăduitor al ecumenismului protestant, merită a purta denumirea de „Consiliul Mondial al Ereziilor şi Schismelor”.
În urma Schismei celei Mari de la 1054, papalitatea a dat o puternică lovitură în unitatea şi sobornicitatea Bisericii, atrăgând în erezie Biserica Romei prin primirea ereziilor precum Filioque, a infailibilităţii şi a primatului papal. Şi prin acestea şi multe alte erezii, dintr-o biserică ce peână atunci fusese ortodoxă - ce a deăruit lumii numeroşi sfinţi, martiri şi mărturisitori -, Roma a devenit o biserică apostată şi eretică.
Rupându-se de Biserica cea una şi adevărată, noua autoritate religioasă a Romei nu numai că nu şi-a atins dorinţa de „cucerire creştină” a Apusului, dar a devenit prizoniera scolasticismului şi năzuinţelor secularizante ale papalităţii, fiind zămislitoarea de mai apoi a noi erezii şi schisme - precum Reforma protestantă din secolul XVI - abateri ce în timp au alunecat în variate forme precum anglicanismul şi paleo-catolicismul.
Atacând fiinţa divino-umană a Bisericii lui Hristos, biserica eretică a Romei a preschimbat învăţătura dumnezeiască cu cea peământească prin întemeierea unei autorităţi statale ce impune alături de noile dogme, o deplină stăpeânire asupra credincioşilor, înşelări ce odată răspândite, au condus în cele din urmă la decreştinarea şi secularizarea întregii Europe.
Moderatorii şi participanţii la prezenta Conferinţă au primit definirea limpede şi firească a ecumenismului, laăsată de Sfântul Iustin Popovici în scrierile sale: «Ecumenismul este numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decâte erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de „pan-erezie”» [1].
Timp de cinci veacuri, de la Marea Schismă peână la cucerirea Cetăţii Bizanţului de către turci în 1453, dialogurile teologice ce au însoţit strădaniile de unire dintre Roma şi Constantinopol au devenit nefolositoare, deoarece latinii - neîndemnaţi de adevărata pocăinţă - nu au arătat dorinţa renunţării la înşelare şi de a se reîntoarcere la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică.
Iconomiile şi pogorămintele de dragul unirii, în cele ale credinţei ortodoxe, au fost dintotdeauna respinse de conştiinţa trează şi nepărtinitoare a Trupului Bisericii. În ciuda orgoliilor lumeşti şi a intereselor politice, dorinţele ortodoxe de unire ale trecutului niciodată nu au condus spre îndepărtarea de învăţăturile apostolice, amestecarea şi uniformizarea religioasă şi la propovăduirea iubirii umaniste, precum au adus dialogurile ecumeniste ale secolului XX. Toată învăţătura Sfinţilor Apostolilor şi a Sfinţilor peărinţi arată cum „nu poate fi loc pentru compromis în cele ale dreptei credinţe” [2].
Dezbinările papismului nereuşite în atâtea secole au fost înlocuite, de la începutul secolului XX, cu falsele uniri din saânul ecumenismului, mai ales după ce hotărârile Conciliului II Vatican (1963-1965) au întărit şi legalizat în lucrarea unionistă ecumenismul protestant. Cu toate acestea, papismul şi protestantismul suferă din ce în ce mai mult de pierderea încrederii în America, Europa şi pretutindeni în lume.
Prin ecumenism aceştia doresc saă fie acoperiţi, saă-şi ascundă înstrăinarea de adevărata şi singura Biserică a lui Hristos, saă legalizeze şi saă întărească cea mai mare erezie eclesiologică din toate timpurile: anume că Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică nu mai există şi că a încetat la un moment dat a mai fi. Iar din această orbire ecumeniştii creştini nu simt nevoia de a căuta în afara necredinţei lor adevărata Biserică şi mântuirea, deoarece cred, într-un chip înşelător, că orice confesiune creştină peăstrează fragmente din adevărul şi fiinţa Bisericii.
——————————————————————————–
Note:
[1] Arhim. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Tesalonic, 1976, pe. 224
[2] Sfântul Ierarh Marcu al Efesului, Scurta scrisoare, pe.G. 159, 1931C.
