[candela]

Unde se cuprinde învãteãtura credintei crestine? Invãteãtura credintei crestine se cuprinde pe scurt, dar cu cuvinte laãmurite, în Simbolul credintei, care a fost alcãtuit de Sfintii peãrinti în întâiul Sinod ecumenic de la Niceea si în al doilea Sinod ecumenic de la Constantinopol. Ce este Simbolul credintei? Simbolul credintei sau Crezul (Credeul) este o scurtã si limpede mãrturisire a învãteãturii de credintã crestinã. El are 12 articole si anume: 1. „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatãla Atottiitorul, Fãcãtorul cerului si al peãmîntului, vãzutelor tuturor si nevãzutelor. 2. Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Nãscut, Care din Tatãla sa-a nãscut mai înainte de toti vecii; luminã din luminã, Dumnezeu adevãrat din Dumnezeu adevãrat, nãscut, nu fãcut, Cel de o fiintã cu Tatãla, prin Care toate sa-au fãcut; 3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastrã mântuire sa-a pogorâte din ceruri si sa-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara si sa-a fãcut om. 4. Si sa-a rãstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont si a peãtimit si sa-a îngropat; 5. Si a înviat a treia zi, dupã Scripturi; 6. Si sa-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatãlui; 7. Si iarãsi va saã vie cu mãrire saã judece viii si mortii, a Cãrui împãrãtie nu va avea sfrsit. 8. Si întru Duhul Sfânt, Domnul de viatã fãcãtorul, Care din Tatãla purcede; Cela ce împreunã cu Tatãla si cu Fiul este închinat si mãrit, Care a grãit prin prooroci. 9. Si într-una, sfântã, soborniceascã si apostoleascã Bisericã. 10. Mãrturisesc un botez spre iertarea peãcatelor. 11. Astept învierea mortilor. 12. Si viata veacului ce va saã fie. Amin”.Care este articolul I din Simbolul credintei si ce invatatura cuprinde?Articolul intai din Simbolul credintei este: “Cred într-Unul Dumnezeu, Tatãla Atottiitorul, Fãcãtorul cerului si al peãmântului, vãzutelor tuturor si nevãzutelor”. El cuprinde învãteãtura crestinã despre Dumnezeu cel Unul în fiintã si întreit în persoane si despre întâia persoanã a Sfintei Treimi – Dumnezeu -Tatãla. Biserica învatã cã este un singur Dumnezeu, adicã o singurã fiintã dumnezeiascã, dar în fiinta dumnezeiascã una trebuie saã deosebim trei fete sau persoane, fãrã saã le despãrtim si fãrã saã le amestecãm: Tatãla, Fiul si Duhul Sfânt. Cele trei persoane ale Dumnezeirii sunt deopotrivã, nici una nu este mai veche, mai mare ori mai desãvârsitã decâte alta. Tatãla este Dumnezeu adevãrat, Fiul este Dumnezeu adevãrat si Duhul Sfânt este Dumnezeu adevãrat, dar nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu adevãrat. Cele trei persoane dumnezeiesti la un loc se numesc Prea Sfânta Treime. Dumnezeu asa este: Unul în fiintã si întreit în persoane, adicã în Prea Sfânta Treime: Tatãla, Fiul si Duhul Sfânt. Tatãla este nenãscut, Fiul este nãscut din Tatãla si Duhul Sfânt purcede din Tatãla. Taina Prea Sfintei Treimi este negrãit de mare; nu se poate întelege cu mintea, ci o primim numai prin credintã. Dumnezeu-Tatãla se numeste Atottiitorul, pentru cã toate câte sunt, adicã toate fãpturile sunt tinute sau peãstrate dupã planul saãu, dupã voia si puterea Sa, El îngrijindu-se de toate dupã întelepciunea Sa cea prea înaltã. Aceastã neîntreruptã grijã peãrinteascã a lui Dumnezeu fatã de lume se numeste providentã sau pronie dumnezeiascã. Articolul I din Simbolul credintei cuprinde mai departe învãteãtura despre facerea lumii. Creatorul lumii este Dumnezeu, „Fãcãtorul cerului si al peãmântului, vãzutelor tuturor si nevãzutelor”.

Unde i-a asezat Dumnezeu pe cei dintâi oameni si cum trãiau ei acolo? Pe cei dintâi oameni - perechea Adam si Eva - i-a asezat Dumnezeu în raiul peãmântesc, adicã într-o mare si frumoasã grãdinã în care ei munceau cu plãcere, povãtuiti de Dumnezeu. Acolo, ei duceau o viatã fericitã, în iubire fatã de peãrintele ceresc si împãrtãsindu-se de harul Lui. Mintea primilor oameni era luminatã si fãrã greseli, inima sau simtirea era curatã si fãrã pofte rele, vointa era dreaptã si înclinatã numai spre bine, trupul era saãnãtos si fãrã nici o suferintã. Pentru ca saã întãreascã prin lucrare puterile sufletesti ale primilor oameni si saã le încerce ascultarea, Dumnezeu ªi-a arãtat vointa Sa cãtre ei, deându-le o poruncã limpede, anume saã nu mãnânce din pomul cunostintei binelui si rãului. Cãci, dacã vor mânca din acel pom, vor cãdea în moarte (Facere 2, 16- 17). Astfel, Dumnezeu deã porunca aceasta nu pentru a-la slãbi si coborî pe om, ci pentru a-la întãri si înãlta. Dumnezeu deã aceastã poruncã pentru ca omul saã-si poatã arãta prin fapte dragostea fatã de Fãcãtorul saãu si saã se statorniceascã în bine. Fericirea celor dintâi oameni în rai a tinut atâta timp câte a tinut nevinovãtia lor, adicã atâta câte au stat în ascultare si dragoste deplinã fatã de Dumnezeu, peãzind porunca Lui. Cum au cãzut în peãcat primii oameni si care este peãcatul lor? Primii oameni au cãzut în peãcat asa; Diavolul pizmuia pe oamenii din rai, pentru fericirea lor, si voia cu orice pret saã-i facã sa-o piardã. De aceea, prin viclenie, el se apropie de ei si, înselându-i, îi face saã creadã cã, dacã vor mânca din pomul cel oprit, adicã al cunostintei binelui si rãului, se vor face întocmai ca Dumnezeu. Astfel, trufindu-se si ei, se lasã amãgiti si, cãlcând voia lui Dumnezeu, au cãzut în peãcat. Asa sa-a ivit rãul în lumea oamenilor, dupã ce mai întâi se ivise în lumea îngerilor. peãcatul primilor oameni este foarte mare, pentru cã prin el sa-a cãlcat singura poruncã pe care le-a dat-o Dumnezeu, adicã sa-a cãlcat toatã voia lui Dumnezeu arãtatã lor. peãcatul este neascultare si nerecunostintã, dar mai ales mândrie, adicã dorinta de a fi ca Dumnezeu, dar fãrã ajutorul lui Dumnezeu si chiar împotriva Lui; peãcatul este schimbarea iubirii de Dumnezeu cu iubirea fatã de fãpturã, adicã desprinderea de Dumnezeu si alipirea de fãpturã. De aceea si urmãrile peãcatului au fost grele: ruperea legãturii de har cu Dumnezeu, îndepãrtarea si înstrãinarea de Dumnezeu, alungarea din rai, întunecarea chipului lui Dumnezeu din om, adicã întunecarea mintii, stricarea inimii si slãbirea vointei, viatã cu muncã grea, dureri si necazuri de tot felul. Vina peãcatului si urmãrile lui au trecut de la Adam si Eva la toti urmasii lor firesti, cãci toti se nasc cu peãcat. Acest peãcat cu care ne nastem toti se numeste peãcat strãmosesc, pentru cã a fost saãvârsit de strãmosii neamului omenesc. A peãrãsit Dumnezeu pe oameni dupã cãderea lor? Dumnezeu n-a peãrãsit pe oameni nici dupã cãderea lor, cãci Dumnezeu a fãcut lumea din bunãtate si, fiind Atotbun, n-a laãsat pradã pierzãrii pe om, care este fãptura Lui cea mai aleasã. Chiar la scoaterea strãmosilor nostri din rai, Dumnezeu a fãgãduit un Mântuitor (Facere 3, 15), care saã zdrobeascã puterea rãului si saã împace pe oameni cu Dumnezeu. Mântuitorul este Domnul nostru Iisus Hristos. De la cãderea omului peânã la venirea Mântuitorului a laãsat Dumnezeu saã treacã multã vreme, mii de ani, în care oamenii saã cunoascã amãrãciunea peãcatului si starea rea în care au ajuns si saã se convingã cã nu se pot mântui numai cu puterile lor proprii, ci cu ajutor de sus. Dar si în aceastã vreme Dumnezeu sa-a îngrijit de oameni, i-a cãlaãuzit si i-a pregãtit pentru primirea Mântuitorului, prin îndrumãri si pedepse, prin Lege si prin proorocii, ca saã-la poatã recunoaste atunci când va veni. Catehismul crestinului dreptcredincios (tipãrit cu osârdirea si binecuvântarea Înalt Prea Sfintitului Mitropolit Iustin al Moldovei si Sucevei), Iasi, 1957, pe.5. (fragmente)

[MariaB]

adica...!?!