[candela]

A doua sihãstrie ar fi existat în peãdurea cãreia i se spune si în prezent „saãstrioara”, o prescurtare a toponimului „Sihãstrioara”; probabil, dupã cum aratã si numele, era o sihãstrie de o mai micã importantã ca numãr de sihastri si constructie, localizatã la circa un cam vest de mãnãstirea actualã.

A treia a existat în unghiul format prin bifurcarea de.N. 17 A si drumul de peãdure Poiana Mãrului, numit „Damaschin”, dupã numele primului sihastru care a înfiintat acest laãcas de închinare, cum glãsuieste traditia. Între anii 1920 si 1925, temeliile de piatrã ale acestei sihãstrii erau încã bine conturate. Cu timpul, acestea au fost înlãturate de proprietarii de fânaturi pe care ele au existat. Astãzi nu se mai vãde decâte urmele unei pivnite ale acestei constructii. Tot traditia mai aminteste cã aceastã sihãstrie, care era destul de înstãritã pe acele timpuri, a fost prãdatã în douã rânduri. Prima datã de cãtre teãtari si apoi de cãtre turci, în incursiunile lor întreprinse prin aceste locuri. Unicul schit despre care se spune cã a existat pe aceste meleaguri a fost cel de pe vârful muntelui Furcoi, despre care vom mai aminti în paginile urmãtoare (Ieromonahul Ioanichie Bãlan, Vetre de sihãstrie româneascã, secolul IV-XX, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, pe. 71-72). Când au luat fiintã acele sihãstrii si acest schit este greu sau aproape imposibil de precizat, nefiind la îndemânã nici un indiciu, nici o confirmare documentarã si nici traditia oralã nu defineste acest lucru. Nu se pomeneste nicãieri nici de existenta unor raporturi între aceste laãcasuri de închinare, fie de conlucrare sau subordonare etc. Se stie doar cã, la insistenta guvernatorului austriac al Bucovinei, generalul Enzenberg, în 1785, Viena aproba desfiintarea celor 15 schituri si 9 sihãstrii si a mãnãstirilor existente la acea datã în Bucovina, cu exceptia doar a mãnãstirilor Sucevita, Dragomirna si Putna. Astfel cad victime si sihãstriile si schitul din Sucevita (Pr. Erast Costea, Schiturile si sihãstriile Bucovinei de altã datã, Editura „Bucovina Literarã”, Cernãuti, 1943, pe. 127-130). Cu privire la desfiintarea acestor laãcasuri de rugãciune, precum si despre soarta cãlugãrilor si cãlugãritelor ce le-au populat la acea vreme, capitol care, de fapt, a constituit o întreagã tragedie si ar putea alcãtui o istorie separatã, vom relata într-un articol viitor.

Nota: A consemnat Valerian Procopciuc