[brudascacosmin]

„Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei / Şi murmură pe ape copilăria mea, / Ca Negru Vodă, care descălecând venea, / Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei.”. Această ctitorie „începe în cântecul solemn, baptismal şi augural, al apelor”, este văzută ca o hidrografie nupţială, o comuniune a apelor.

De n-ar fi muşchiul crucii, vedeam un pat de flori , / Gătit sub bolta verde şi vie a pădurii./ Ai adormit în raiul din slovele scripturii, / Tu, ce-odihneşti la umbră de codrii şoptitori./ Te-ai cununat cu moartea ca-n basmul Mioriţei, / Păstorule de oameni, bunicule. Acum / Eşti zumzet de albine şi-mprăştiat parfum, / În via îmbătată de înflorirea viţei.”. Comuniunea om-natură este de sorginte mioritică, iar moartea devine un simplu punct de plecare, din ea îşi va trage natura seva. În lipsă binecuvântării părinteşti „Un ram se-apleacă tainic”, suplinind printr-un proces de metamorfozare mâna bunicului său. Trecerea atributelor umane în posesia naturii este doar un pretex pentru legământul de taină ce va avea loc între poet şi natură .

„Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete./ Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta ,/ Căci trupul tău te uită, dart u nu-l poţi uita…”. Acest intermezzo dă o tonalitate gravă poemului, astfel încât pe fundalul acestui scenariu erotic este proiectată drama înstrăinării de timpul copilăriei, dar şi cea a efemerităţii fiinţei umane.

[Ea.]

Fântâna cu platani de lângă ţărmul mării
La care ne-am oprit cu umbra în amurg
În cântecul domol, ce nu-l pot da uitării,
De valuri ce se sparg, de ape care curg.

Fântâna unde vin cu vasele de-aramă
Cadânele să-şi ia un dar curat, din plin,
Vrăjită e – ţi-o spun – şi dorul meu – ia seamă –
În juru-i zboară greu: un porumbel străin.

Pe Marmara se duc cu aripe de lebezi
Corăbii în amurg… Şi piere zi şi an;
Dar aplecat uşor pe apele ei repezi
Obrazul tău îl văd în umbră de platan.

Sunt zile sau sunt ani de când pe ţărmul mării,
În limpezimi adânci fântâna l-a închis?
Platanii tot foşnesc, şi nu-l pot da uitării
Murmurul de pârâu rostogolit prin vis…

[Arge Deianira]

Ion Pillat - Aci sosi pe vremuri


La casa amintirii cu-obloane si pridvor,
Paienjeni zabrelira si poarta, si zavor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptara-n codru si poteri, si haiduc.
În drumul lor spre zare îmbatrânira plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerabdator bunicul pândise de la scara
Berlina leganata prin lanuri de secara.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina
Sari, subtire, -o fata în larga crinolina.
Privind cu ea sub luna câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburatorul de-un tânar Eliad.
Ea-l asculta tacuta, cu ochi de peruzea...
Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Si cum sedeau... departe, un clopot a sunat,
De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simteau ca-o sa ramâna...
De mult e mort bunicul, bunica e batrâna...
Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe perete
Te vezi aievea numai în stersele portrete.
Te recunosti în ele, dar nu si-n fata ta,
Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita...
Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trasura ta statu.
Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scara.
Subtire, calci nisipul pe care ea sari.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Si m-ai gasit, zâmbindu-mi, ca prea naiv eram
Când ti-am soptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub luna
Si-am spus Balada lunei de Horia Furtuna,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Si ti-am parut romantic si poate simbolist.
Si cum sedeam... departe, un clopot a sunat.
Acelasi clopot poate . în turnul vechi din sat...
De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Ion Pillat - Casa amintirii

E casa amintirii o casa cu pridvor,
Cu brane si chilimuri pe incaperi zidite,
In drumul catre dansa tin straja dreapta plopii,
Si in pereti icoane de morti batrani vegheaza:
Stramosi din alta vreme de cari, uitand de jocuri,
Copii, ne-apropiaram privind cu ce sfiala
La fetele lor sterse de sfinti in manastiri.
In casa amintirii nu-i astazi si nu-i ieri,
Caci orologiul vremii a incetat sa bata,
Si clipa netraita a inghetat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apuca si te fura
Miresmele cosite cu florile de fan
Pastrate sub racoarea panzetului de in.
Si, seara, pe divane in linistite-odai
Tot mai pogoara cantec si zumzanit de struna
Ca de pe alauta plapandelor visari,
Cand, in apus de soare si rasarit de luna,
Simtim zadarnicia intailor uitari.
Raman aceleasi toate, si somnul fara zbucium
Il dorm sub coperisul aceluiasi trecut.
Stafie, trece gandul prin casa mea straveche
Sub raza calauza a visului tacut...
Si inchizand in urma odaile straine,
M-am dus, m-am dus in lume, cu-atatia morti in mine.