[spider]

De ce a fost declarat sfant? Ce este acel ceva "sfant" pe care la-a a avut acest om? Pentru ca daca ar fi sa ne luam dupa scrierile istoricilor si sa comparam cu canoanele bisericesti si poruncile Bibliei numai sfant nu era. De ce il vrea Biserica sfant?

[Dunadan]

ca a facut 117 biserici de-AIA! pe sistemul indungentelor

[fire]

si eu cred la fel, ptr. ca el "a construit" cele mai multe biserici....

[spider]

Dunadan, la Jul 19 2005, 08:55 PM, a spus:

ca a facut 117 biserici de-AIA! pe sistemul indungentelor
[snapbacca]55947[/snapbacca]

conteaza?

[sfc]

spider, la Jul 19 2005, 10:25 PM, a spus:

conteaza?
[snapbacca]55956[/snapbacca]

Depinde pentru cine...
Voi stiti cate biserici sa-au construit pe timpul cat era Ceausescu presedintele tarii?...O sa aveti surprize... Si daca cineva vreodata il face martir... :"> ....... ...mai avem un sfant ?:De

[Dunadan]

parerea mea?..nu, nu conteaza! conteaza daca ai reusit sa construiesti nu o biserica..ci o capela micuta,dar sa fie in tine.Si daca observi am scris " pe sistemul indulgentelor " ceea ce face si mai clar ca in opinia mea nu conteaza.
A..si poate biserica i-a mai dat un bonus pentru ca sa batut cu turcii adica cu "necredinciosii"..NU..nici asta nu conteaza in opinia mea

[dmb]

Nu stiu daca merita sau nu sa fie numit sfint! Oricum daca-i sfint sau nu hotaraste Dumnezeu nu noi oamenii.
Acum ce i se imputa mereu erau femeile. In rest in general sint lucruri bune. Razboaiele nu au fost facute de el singur iar razesii alaturi de el trebuiau sa aibe pentru ce lupta ca sa o faca. Daca ar fi fost un despot nu cistiga nici o batalie.
A construit biserici. Pai cine il putea oprii ca din banii aceea sa nu construiasca bordele ? In plus nu a construit niste biserici ci a format un Athos romanesc care dainueste inca la fel de spiritual si frumos ca cel din Grecia. Mintuirea unui om nu vine doar prin faptele lui din timpul vietii, ci si prin urmarile acestor fapte. Ori cineva care sa-a mintuit ........este in rindul sfintilor.
O judecata inseamna punerea in cumpana a celor bune si a celor rele;cred eu ca cele bune ale lui precumpanesc si de aceea pot traii cu Stefan cel Mare si Sfint fara sa ma riciie pacatele lui. Si cum spuneam nu noi il judecam.
Marius

[MariaB]

spider, la Jul 19 2005, 08:53 PM, a spus:

De ce a fost declarat sfant? Ce este acel ceva "sfant" pe care la-a a avut acest om? Pentru ca daca ar fi sa ne luam dupa scrierile istoricilor si sa comparam cu canoanele bisericesti si poruncile Bibliei numai sfant nu era. De ce il vrea Biserica sfant?
[snapbacca]55945[/snapbacca]

A fost declarat sfant de crestinii ortodocsi pentru ca a reusit sa impiedice extinderea Imperiului otoman si, impicit, a religiei musulmane in aceasta zona de Europa.

dmb, la Jul 20 2005, 06:51 AM, a spus:

Nu stiu daca merita sau nu sa fie numit sfint! Oricum daca-i sfint sau nu hotaraste Dumnezeu nu noi oamenii.
[snapbacca]55990[/snapbacca]

Biserica propune sfintii care sa fie exemplu pentru credinciosi. Nu inseamna ca doar sfintii din calendar sunt mantuiti, ci multi alti crestini, dar acestia nu pot fi dati exemple pentru ca nu pot fi cunoscute faptele lor. Biserica hotaraste pe cine trece in calendar, Dumenzeu hotaraste pe cine primeste in Rai.

[Cela]

De ce sa te intrebi pentru care motiv voievodul patriot moldovean Stefan, a fost facut -sfant" de biserica nationala, daca unii mai "saângerosi" si nedrepti ca el, sunt si ei sfinti, si inca de multisor. A face sfinti, este o opera umana, inevitabil imperfecta, deci. Sfant nu este egal inger.
Sa citim o leaca de istorie:

Freud spunea candva referitor la religie:

”Intreaga afacere este atat de evident infantila, atat de departe de realitate, incat oricine cu o atitudine de simpatie si compasiune pentru omenire, va resimti o mare durere gandindu-se ca o majoritate a muritorilor, nu se va ridica niciodata deasupra acestei viziuni despre viata.” - Sigmund Freud, “Civilizatia si nemultumitii ei”, 1930.

Insa credinciosul mediu, victima a naivitatii si mediului in care evolueaza, ignora adesea istoria, acestia rareori cunoscuand-o; ei bine, desigur, exista clerul si teologia angajata, care ei stiu exact detaliile, insa tin gelos, pentru ei, tot adevarul . . . Sa luam cazul "sfantului" Constantin cel Mare; e vorba de SFINTII IMPARATI CONSTANTIN (CEL MARE) SI MAICA SA ELENA
E prea-cunoscut deja citatul din lucrarea ”Declinul si caderea Imperiului Roman”, a celebrului istoric Edward Gibbon:
“[…] Trebuie sa recunoastem ca preotimea Bisericii Catolice a copiat fidel ritualul profan al paganismului pe care se straduiau de fapt sa-la distruga. Cei mai importanti si respectabili episcopi sa-au auto-convins, ca taranimea ignoranta va fi mai usor facuta sa renunte la superstitiile paganismului, daca vor gasi o asemanare cu efect compensatoriu in sanul crestinismului insusi. Religia lui Constantin si-a incheiat marsul triumfal de cucerire a Imperiului Roman, in mai putin de un secol, dar atunci, invingatorii insisi erau deja sclavii furorilor rivalilor lor invinsi.”

La subiectul “Imperiul Roman si Isotoria sa”, se poate gasi insa o imensa colectie de informatii despre crestinsim si povestea acestei credinte care a insangerat istoria. De exemplu, crestinii ii sarbatoresc cu mult fast pe “Sfintii Imparati Constantin (cel Mare) si Maica Sa Elena” in fiecare an pe 21 mai, desi 99 la suta dintre ei, habar n-au ce au facut prin viata lor “pamanteasca”, acesti asa-zisi sfinti; e adevarat, o parte dintre ei detin “pretiosul” detaliu istoric ca “Sfantul Constantin” a fost imparat roman care sa-a convertit la crestinism, apostaziind astfel de la religia Romei si promovand din rasputeri noua sa credinta de la inaltimea functiei sale; dar la cam atat se reduce cunoasterea lor despre Constantin si viata sa . . . .
De ce a fost facut sfant de catre biserica? Toti iti vor raspunde si pe buna dreptate, ca pentru serviciile sale aduse acesteia, dupa vechiul prinicipiu "o mana spala pe alta"

Sa vorbim deci despre Constantin, care aproape sigur a fost “cel Mare”, insa tot atat de sigur nu este si "cel Sfant", asta cel putin pentru un om care inca mai poseda o minima judecata si un rudiment de morala sanatoasa; este ca si in cazul lui Stefan cel Mare, devenit brusc si ”cel Sfant”. . . .
Sa revenim la Constantin. Fapte istorice:
sa-a nascut dintr-un concubinaj, o legatura neoficializata intre o femeie din popor - Elena - si un ofiter roman numit Constantius Clorus; de altfel, tatal lui Constantin cel Mare, Constantius Clorus, o va parasi pe umila Elena si se va casatori in 293 A.de. din interese politico-militare (titlul de Cezar, deh!) cu Teodora, fata lui Maximian (co-imparatul lui Diocletian); mai tarziu, acesta (Constantius Clorus) va ajunge August (al Vestului); la inca un an, Clorus moare, iar fiul sau (Constantin-sfantul) ii va prelua functia, cu consimtamantul . . . propriilor trupe; la inca un an dupa aceea, ”mititelul”, Constantin adica, se casatoreste cu fata lui - ghiciti cui! - a lui Maximian, numita Fausta; e o adevarata minunatie cum se "teârguiau" femeile la baietii astia ai Romei tarzii, tatal cu una, fiul cu sora-sa; ma rog, din respect pentru adevarul istoric, trebuie sa precizam ca Teodora era sora vitrega cu Fausta, sau cel putin asa sa-ar parea, istoricii inca ne-elucidand cu certitudine aspectul; pentru a se casatori cu Fausta insa, “Sfantul” Constantin a trebuit sa renunte la “serviciile” iubitei (concubinei) sale Minervina, desi aceasta, mititica, ii nascuse deja primul lui copil, pe Crispus; si care Crispus, vom vedea mai tarziu, va lupta cu mare vitejie pentru taticul lui, insa vom vedea cu ce se va alege pentru aceste fapte de vitejie din partea cuviosului sau tata.
Din cei sase plozi pe care ii va avea Constantius Clorus cu noua sa nevestica Teodora, trebuie retinuta Constantia; ea va aparea ceva mai tarziu in povestea noastra de demult.
Ce a mai facut taticul sfantului, in afara de maceluri (”batalii”) pentru pastrarea puterii? Nu prea mare lucru, poate doar merita amintit ca la-a lasat inimioara sa de tata sa-si dea feciorul, primul sau copil, pe Constantin-sfantul adica, ca ostatic-garant al bunei sale comportari lui Galerius, Cezarul Estului (imparat-adjunct) pentru Augustul (imparatul-senior sau co-imparatul Imperiului) Diocletian, in cadrul unor aranjamente in schema de putere prin care a acces la functia de Cezar al Vestului; dar atat cu aleasa obarsie a lui Constantin, de acum inainte ne ocupam numai de faptele sale! Ca doar nu suntem crestini, sa acceptam dogma "vinei mostenite pana la a n-spea generatie" . . . . invinuind astfel bietul om, pentru faptele mârsave ale taticului lui.
Maximian nu a avut bietul numai fete, a avut si un baiat, numit Maxentius; acum daca te apuci sa faci genograma pe hartie, innebunesti neneaca cu astia . . . . cumnat . . . . unchi . . . . . unchi de-al doilea . . . . ce mai, e bordel curat.
Ideea e ca declaratul August Constantin si declaratul August Maxentius (declarat, e adevarat, nu de propriile trupe ci de Senatul roman, Garda pretoriana si plebea Romei, cu sprijinul taticului sau si el celebru) aveau toate motivele sa se urasca, desi cumnati (prin Fausta) si in relatie nepot-unchi prin Teodora, nevasta lui Clorus-taticul; si sa-au urâte ei, insa nu frumos, ca-n basmele românesti, “de la tinerete pana la batranete”, nu de alta, dar nu au apucat-o mititeii, ci sa-au urâte, pana sa-au omorat, sau mai exact sfintisorul iese viu, iar Maxentius mort, din celebra batalie din 27 oct. 312 A.de.; a “cazut” un cumnat deci; buuuun, sa mergem mai departe cu Constantin, parcurgand aventuroasa-i viata.
Noul August al Estului, Licinius, se va casatori dupa deja banalul obicei, cu sora lui Constantin, cu Constantia, minunata Constantia de care vorbeam ceva mai sus, deci; cumnati-cumnati, dar fiecare vroia “jumaua” celuilalt si de aici - natural! - “inaltatorul” si atat de umanul sentiment de ura intre sfant si cumnatel; prin 316 A.de., Constantin ii administreaza cumnatelului 2 batute pe cinste; ii ia o “halca” de imperiu, asaaaa crestineste, dupa care trece la distribuirea functiilor pentru noile “mosii”; de aici, primogenitura sa Crispus, se alege cu o functie de Cezar la doar 12 anisori; Nu! Nu va mirati, ca intre timp sfantul nostru nu-si zvarli samanta-n buruieni, ci a mai plodit un pic, avand acum un puiut numit . . . Constantin, si care si el, mititelul, e facut si el Cezar cu aceasi ocazie, la doar 7 luni. Eh, ziceti si voi, era “paranoic si despot”, Ceausescu, cand il “proptea” sus pe dementul sau plod Nicusor?
Culant cum il stim deja, Constantin insa, rezerva un titlu de Cezar si pentru copilasul surioarei sale Constantia, adica lui Licinius, care e copilul lui . . . . hai ghiciti! . . . . lui Licinius-“firavul”, care tocmai o luase pe coaja de la sfant. Doamne, cata lipsa de imaginatie pe baietii astia . . . . nicu-tatal, nicu-fiul.
Dar gata cu amabilitatile, ca vine anul 324 A.de. si e iar "razbel"; si iar Constantin-sfantul ii da 2 batute lu' Licinius-cumnatel; de data asta insa, inima pioasa a sfantului cedeaza brusc si desi acesta ii promisese solemn surioarei lui (Constantia) sa-i crute acesteia sotul, el il lichideaza scurt, exact ca cel mai josnic stalinist-ateu; Asta e! Inca un cumnat pe raboj . . . . Dar nu-i bai!, viata merge inainte [ pentru unii . . . ].
Dar ce e cu Licinius-cel-mic??, veti intreba voi acum! Cu cel proaspat “uns” Cezar; pai ce sa fie, ”sfantul” il trimite si pe el urgent la Doamne-Doamne, dupa taticul lui, deh!, reintregirea familiei . . . . Viata de familie a lui Ivan cel Groaznic - pot sa va spun, pentru ca m-a pasionat candva istoria Rusiei - seamana foarte bine cu cea a Sfantului Constantin.
Dar ce conteaza aceste plictisitoare si insignifiante amanunte, iata, acum Constantin-cel-praznuit-pe-21-mai, este stapanul de necontestat al intregului Imperiu; Apus si Rasarit, ale lui sunt amandoua; ziceti si voi, nu merita 2 cumnati si-un nepot pentru-n Imperiu, eh? “Sfantul” ne face voios semn dinspre posteritate, ca da . . .
Cu psihicul “zguduit”, se pare, de aventurile sale din ultimii ani tulburi, acesta se apleaca acum asupra problemelor religioase, pentru a doua oara in celebra sa viata; dar nu voi intra in amanuntele privitoare la o astfel de problema serioasa, o rezerv unui seminar special dedicat, asa cum se cuvine.
Vom reveni deci la cele “lumesti” si il vom regasi pe Constantin prin 326 A.de. omorandu-si - cum altfel dragii mei?!! - propriul fiu, pe Crispus adica, primogenitura sa si un element-cheie in victoria din ultima sa confruntare cu acum defunctul Licinius. "Dupa fapta si rasplata", sa-ar zice pe crestineste. Ca doar e de presupus, ca daca ei, crestinii, la-au facut sfant si il praznuiesc cu atata fast, ii apreciaza faptele si personalitatea, nu?
Dar asta nu e totul prieteni, pentru ca daca Constantin-sfantul a parasit-o pe mama primului sau copil, mama lui Crispus adica, la-a ucis pe acesta mai tarziu, tot sfintisorul nostru isi incheie existenta pe acest pamant - unica sa existenta de altfel - nu inainte de a mai scrie o fila de istorie intr-o nota deja devenita uzuala: in acelasi an in care isi ucide fiul (pe Crispus), isi ucide si sotia, pe Fausta, mama a celorlalti trei copii ai sai.
In finalul discutiei despre viata unui “sfant” al bisericii noastre, cred ca nu mai poate fi adaugat decat traditionalul “Amin!”
pe.sa.: Desi nu pun responsabilitatea mortii lui Fausta pe umerii mamicii-cea-sfanta-Elena, istoricii accepta o oarecare implicare a sa in aceasta ultima tragedie familiala.

Ciachir, 2001


PASAJE DIN CARTEA LUI ED. GIBBON DESPRE CADEREA IMPERIULUI ROMAN, CU REFERIRI LA CRESTINISM:

"Influenta clerului intr-un ev al superstitiei, poate fi folosita in mod pozitiv pentru afirmarea drepturilor omenirii; insa atat de intima a fost legatura intre tron si altar, ca steagul bisericii a fost extrem de rar vazut de partea poporului." - Capitolul 3, primul paragraf.

‘In mainile stangace ale lui Iustin si ale apologetilor care i-au urmat, intelesul sublim al oracolelor iudaice se evapora in tipuri indepartate, ingamfari, afectate si alegorii reci; chiar autenticitatea lor devenea suspecta unui ne-iudeu (politeist - ‘gentile’) neluminat, prin amestecul de contra-faceri pioase, care sub numele de Orfeu, Hermes, Cibela, ii erau impuse ca de egala valoare cu niste inspiratii veritabile ale divinitatii.’
Aici este o nota de subsol, care zice:
‘Filosofii care au luat in bataie de joc cele mai vechi preziceri ale Cibelei, ar fi detectat cu usurinta falsurile si contrafacerile evreiesti si crestine care au fost atat de triumfator citate de Sfintii Parinti, de la Iustin Martir la Lactantius. [. . . .]’

‘Crispus, fiul cel mare al imparatului si presupusul mostenitor al Imperiului, este prezentat de istoricii impartiali ca o fiinta draguta si ca un tanar implinit. Grija pentru educatia sa, sau cel putin pentru studiile sale, a fost incredintata lui Lactantius, cel mai graitor dintre crestini. [. . . . . ] Aceasta popularitate (a lui Crispus) a atras repede atentia lui Constantin, care ca tata si rege, era ingrijorat de aparitia unui egal. In loc sa-si asigure fidelitatea fiului sau prin generoasele legaturi de incredere si gratitudine, Constantin hotara sa "previna raul" de care se putea teme ca urmare a unei ambitii nemultumite: Crispus, curand avuse motive sa se planga ca in timp ce fratele sau mau mic Constantius, era trimis cu titlul de Cezar sa domneasca peste departamentul provinciilor Galiei, el, un print de varsta matura care isi adusese atat de curand si stralucit serviciile sale Imparatului, in loc sa fie ridicat la rangul superior de Augustus, era aproape inchis ca un fel de prizonier la curtea tatalui sau; si expus, fara orice putere de aparare, la orice calomnie pe care rautatea inamicilor sai o putea inventa. In astfel de circumstante penibile, tanarul print nu putea evita intotdeauna manifestarea nemultumirii sale; si putem fi siguri ca era inconjurat de o serie de sustinatori indiscreti si perfizi, care cautau cu asiduitate sa inflameze situatia si care erau probabil instruiti sa tradeze fierbinteala nestapanita a resentimentelor lui. Un edict al lui C. publicat in acel moment, indica manifest suspiciunile sale reale sau pefacute, ca o conspiratie secreta a fost formata impotriva persoanei sale si a guvernului sau. Prin toate ispitele cu onoruri si prin tot felul de rasplate promise, el invita informatori de orice grad sa acuze fara exceptie magistratii si ministrii sai, prietenii sau cei mai intimi favoriti, sustinand printr-o solemna declaratie, ca el insusi va lua nota de acuze, ca el insusi se va razbuna; incheie cu o rugaciune, ca fiinta suprema sa continue sa protejeze Imparatul si Imperiul, care indica o oarecare teama de pericol.
Informatorii care se grabira sa se plieze pe o astfel de invitatie usuratica, au fost suficient de versati in dedesubturile curtii, pentru a indica prietenii si aderentii lui Crispus ca persoanele vinovate. Nu este nici un motiv de a ne indoi de sinceritatea Imparatului, care promisese ample masuri de razbunare si pedeapsa. Politica lui C. vis a vis de fiul sau a ramas aceasi totusi in termeni aparenti, ce tineau de pretuire si incredere in fiul sau pe care insa incepu sa-la perceapa ca pe cel mai mare inamic al sau. [ . . .]
Si venise timpul celebrarii augustei ceremonii a celei de-al 20-lea an de domnie al lui C.; si Imparatul in acest scop isi muta curtea de la Nicomedia la Roma, unde au fost facute cele mai splendide pregatiri in vederea primirii sale. Toata lumea se grabea sa exprime sensul general de bucurie, iar voalul ceremoniei si prefacatoriei fuse tras pentru un timp peste cel mai intunecat plan de razbunare si omor. In mijlocul festivalului, nefericitul Crispus a fost arestat din ordinul Imparatului care lasa de o parte mila paterna, fara a-si asuma insa macar dreptatea unui judecator. Judecata a fost scurta si cu usile inchise; si intrucat sa-a considerat de cuvinta ascunderea soartei tanarului print de ochii poporului roman, acesta a fost trimis sub puternica garda la Pola, Istria, unde curand dupa aceea a fost ucis, fie de mana unui calau sau prin mai blanda actiune a otravii.’

Mai departe Gibbon face o excursie, trasand o paralela scurta cu uciderea de catre C. a nepotului sau. Aici el zice:
: ‘Istoria acestor printi nefericiti, natura si dovada vinei lor, forma proceselor si circumstantele mortii lor, sunt ingropate in obscur misterios; iar Episcopul de curte (aluzie la Eusebiu, ‘biograful’-episcop al binefacatorului acestei secte asiatice numite Crestinism) care a celebrat intr-o opera ampla virtutile si pietatea eroului lui, pastreaza o tacere prudenta asupra acestor tragice evenimente.
[ . . . ] Inocenta lui Crispus a fost atat de universal recunoscuta, ca grecii moderni, care adora memoria intemeietorului lor, sunt obligati sa scuze vina paricidului, lucru pentru care insa sentimentele comune ale naturii umane interzic orice justificare.’

Dupa care Gibbon povesteste si judeca istorioarele naive ale grecilor-moderni care pretind ca C. sa-ar fi cait, ca de fapt ar fi fost indus in eroare, ca ar fi facut publice remuscarile sale. Gibbon, ia oarecum in ris aceste pretentii spunand:
‘Insa daca consultam scriitori mai vechi si mai autentici, acestia ne vor informa ca asa-zisa cainta a lui C., sa-a manifestat numai prin acte de sange si razbunare, "rascumparandu-si" crima contra fiului sau inocent, prin . . . executia unei sotii, poate vinovate.

‘Daca Constantin ar fi fost infrant pe malurile Tibrului sau pe campiile Adrianopolelui, o astfel de imagine a sa ar fi ramas pentru posteritate, doar cu mici exceptii. Insa finalul domniei sale (conform aprecierilor moderate si in fapt blande ale unui scriitor din timpul sau) la-au facut sa decada de la statutul obtinut de "unul dintre cei mai merituosi printi ai Romei". In viata lui Augustus, admiram tiranul Republicii, convertit printr-o evolutie imperceptibila, intr-un tata al tarii sale si al omenirii. In viata lui Constantin, vom comtempla insa un erou care si-a inspirat atata timp supusii cu dragoste iar pe inamici cu teroare, degenerand intr-un monarh crud si destrabalat (dissolute.), stricat de propriul sau noroc.’

Mai departe, autorul vorbeste despre situatia sociala si economica dezastruoasa din ultimii sai 16 ani de domnie, subliniand insa si acel fapt pentru care acesta este azi detestat de toti oamenii cu educatie si ratiune: anume ca ODATA CU CONSTANTIN, IMPERIUL A LUAT IN MOD DEFINITIV SI DECISIV FORMA UNEI MONARHII ABSOLUTE DE DREPT DIVIN, PREFIGURAND LUGUBRELE EVURI ALE INTUNERICULUI MOANRHIC de dubla obedienta, seniorala si pontificala. Rolul Senatului Roman, a fost redus la cel de ‘consiliu municipal’, in concurenta cu cel al prafuitului Constantinopol (a carei inaltare reprezinta o urma inconfundabila a paranoiei asiatice in actiune).
Odata cu el deci, se pune punct unui lung proces de decadere a democratiei romane, in timpul lui titlul de Consul devenind pur onorific. Curtea devine astfel centrul Statului. Cancelaria, Consistoriul si marile servicii vor fi "inarmate" cu mari puteri administrative in care reprezentantul suveranului detine toate parghiile statului. Intr-o societate din ce in ce mai ierarhizata, in 323, colonii vor fi legati finalmente de pamant. Atat de democraticele functii publice romane, ca cea de responsabil municipal, devin ereditare, intr-o reflexie morbida in adancime a absolutismului monarhic. Evident, ca un corolar etern al etatizarii crescande, fiscalitatea devine din ce in ce mai inrobitoare, participand si ea alaturi de alti factori la decadere. Astfel, C. creaza obligat-fortat "solidusul", moneda de aur succedand "aureusului", ros intre timp de inflatie. Revenind la cartea lui Gibbon, doar cateva pagini mai incolo, acesta evident povesteste acuzator si uciderea fiului Crispus de catre paranoicul sau tata.

* Timp de peste 600 ani (intre sec. 9 - 15) biserica crestina sa-a servit de documentul falsificat "Donatio Constantini" (Dania Imparatului Constantin cel Mare) spre a-si justifica pretentia de rol conducator in lume. Sustinea acesta, ca drept recunostinta pentru faptul ca Papa Silvestru la-ar fi vindecat pe C. de lepra, acesta ar fi acordat printr-un document scris in anul 315 A.de., dreptul de domnie a Papei Silvestru (si a viitorilor papi) asupra Romei, Italiei si provinciilor romane din estul bazinului mediteranean. DANIA AR FI RECUNOSCUT TOTODATA SI PRIMATUL SPIRITUAL AL SFÂNTULUI SCAUN ASUPRA TUTUROR BISERICILOR LUMII. Donatio Constantini (cuprinzand cca. 3000 cuvinte) a fost mentionat insa pentru prima data in secolul 9, constituind o arma redutabila in cadrul aprinselor dispute pentru intaietate dintre Biserica de vest (Roma) si cea est (Constantinopol). Controversa a culminat cu Marea Schisma din anul 1054, dupa care cele doua mari biserici (Catolica si Ortodoxa) sa-au despartit. Multi papi sa-au bazat pe acel act, a carei autenticitate nu a fost pusa la indoiala timp de peste 600 ani. Nicaolaus von caues (1401 - 1464), o somitate istorica a vremii sale, a observat pentru prima data, ca actul Donatio Constantini nu a fost amintit niciodata in lucrarile istorice ale episcopului Eusebius, contemporanul si biograful imparatului Constantin cel Mare. Cercetarile ulterioare au confirmat faptul ca Donatio Constantini este un fals istoric, intocmit probabil in jurul anului 760 A.de. spre a sustine primatul papal.

Capitolul 21, Persecutia ereziei, statul bisericii’ - primele randuri: "Aplauzele indatorate ale clerului au consacrat o memorie a unui print care le-a iertat patimile si le-a promovat interesele. C. le-a dat siguranta, bogatie, onoare si razbunare; si sprijinul ortodoxiei (aici cu sensul de sectiune/interpretare majoritara a Bisericii Crestine a timpului) a fost considerata ca cea mai sfanta si cea mai importanta sarcina a unui magistrat civil. Edictul de la Milano, aceasta mare Carta a tolerantei, a confirmat fiecarui cetetean al lumii romane priviliegiul de a alege si a-si profesa propria religie. Insa acest privilegiu inestimabil a fost in curand violat; in cunostinta de cauza, Imparatul a umplut preceptele de persecutie; si sectele care nu erau de acord cu Biserica Catolica, au fost lovite si oprimate de triumful Crestinismului. Viziunea adoptata de C. cu mare usurinta, era ca "ereticii" care indrazneau sa-i dispute opiniile sau sa se opuna ordinelor sale, erau vinovati de cea mai absurda si criminala incapatanare. Si ca o aplicare potrivita a unei severitati moderate poate mantui acesti nefericiti, de pericolul pedepsei vesnice. El sa-a grabit sa excluda ministrii si profesorii de alte confesiuni separate de orice rasplata si imunitati pe care insa acesta, ca Imparat, le-a acordat atat de usuratic clerului ortodox.’

‘Aceleasi pasiuni sa-au perpetuat intr-o oarecare masura generatiilor care au urmat, iar Constantin este considerat chiar si azi un obiect fie de satira, fie de osanale colective (‘panegiric’). Prin cuplarea impartiala a acelor defecte reliefate de admiratorii sai cei mai infocati si a acelor virtuti recunoscute de catre inamicii sai implacabili, am putea spera sa conturam un portret corect al acestui om extraordinar, pe care adevarul si sinceritatea istoriei ar trebui sa-la adopte (portretul) fara teama de a rosi. Insa repede vom constata ca, inercarea inutila de a amesteca astfel de culori discordante si a reconcilia aceste calitati incompatibile, vor produce o figura mai mult monstruasa decat umana, in masura in care nu este analizata corespunzator, separand diferitele perioade ale domniei lui Constantin.’

Aceasta postare a fost editata de Cela: 21 July 2005 - 06:29 AM

[spider]

Bine ai venit pe roportal Cela! De ce sa ma intreb? Pentru ca doar intreband capeti raspunsuri. De ce sa nu intreb? Uite daca nu intrebam nu aflam atatea lucruri interesante cum sunt cele pe care le-ai scris tu aici si pentru care iti multumesc Multe dintre ele nu le stiam.