Şehina cuprinde şi Binele şi Răul sau, cu alţi termeni, Pozitivul şi Negativul, dar Răul nu ca pe o substanţă de sine stătătoare, ci ca Tron al lui Dumnezeu. Acest „Tron”, în lumea noastră, nu este altceva decât Rădăcina lumilor sau, principiul de sesizabilitate care „fixează” pe Dumnezeu pe Tronul Său, dar asta cu o condiţie: să nu desparţi Tronul de Dumnezeu, căci abia atunci devine Răul, Diavolul. Trebuie să considerăm pe Dumnezeu ca o prelungire a Tronului, o continuitate a lui; ca tulpina, floarea şi fructul rădăcinii tenebroase; ca să aşezăm pe Dumnezeu pe tronul Lui în noi, e deajuns ca pe întunecimile noastre, pe părţile noastre opace, să suprapunem o dimensiune intelectuală; adică să suprapunem angoasei hudur-ul care o transformă în dragoste, căldură, lumină. Păcatul cel mai mare e să producem prin opacităţi o întrerupere a circulaţiei în vasele sanguine ale Universului, o discontinuitate, prin scleroze, în circuitul vibratoriu al Vortexului Sferic Universal (Vortex Sferic Universal = propagarea indefinită, plecând dintr-un centru, a unei mişcări vibratorii în toată întinderea cu trei dimensiuni; simbol spaţial al Posibilităţii Universale).
Satan a dat lui Adam iluzia a doi Dumnezeu egali. I-a dat această iluzie pentru că o avea şi el. Toată acţiunea lui Satan se explică aşa, căci sincer credea că Dumnezeu e numai o forţă antagonistă care numai prin împrejurări favorabile excepţionale a luat o preponderenţă abuzivă. Satan care apare în Biblia şi în celelalte tradiţii nu-I deloc, nu numai Demiurgul, dar nici măcar regentul lui Tamas. Lucifer, în sensul cel mai înalt este acela care dinamizează Fiat-ul divin, dându-I o stridenţă, o forţă explozivă, lucrând ca o dinamită în sânul lui Prakriti. El dă agenţilor cosmici iluzia de autonomie, care singură le dă virulenţa necesară pentru a produce lumea, muncă prin excelenţă, de sfâşiere, de exaltaţiune separatistă.
Dacă situăm pe Lucifer înainte de Creaţiune, atunci el devine, în Intelectul Divin, intenţia lui Dumnezeu de a crea lumea, sinteza şi ansamblul posibilităţilor de manifestare din Principiu. Expresia „Îngerul Feţii” dată lui Metatron, se aplică părţii luminoase a acestuia. Dar Samael? Faţă tenebroasă. Dar printr-o inversare de raporturi, pur metafizică, faţa tenebroasă a lui Metatron este în Principiu ansamblul posibilităţilor de non-manifestare, iar Faţa luminoasă, Mikael („care e ca Dumnezeu”), posibilităţile de manifestare, manifestate. Căci negaţiunea radicală a lui Lucifer în lume devine cu totul altceva în Principiu. Devine o posibilitate de determinaţiune negativă. O determinaţiune negativă nu se manifestă, dar umbra ei în lume devine Satan.
Chiar numele lui Mikael: „Care e ca Dumnezeu”, convine numai Fiinţei, din cauza lui „e”. Din cauza acestui „e”, Mikael e tot ce este pozitiv, constructiv în lume. Samael, care e un reflex al determinaţiunilor negative, nu are nici un loc în lume, cu care e incompatibil. De aceea o distruge, caută s-o pulverizeze, pentru că nu admite elementul limitativ din ea, element aflător din cauza caracterului ei de Fiinţă, adică de ceea ce este.
De aici, anumite tradiţii din esoterismul musulman, în privinţa revoltei lui Iblis: „n-am ascultat pe Allah când a poruncit să ador pe Adam, pentru că nu admit limitaţiunea care a vrut să şi-o dea”. Dumnezeu, când poruncea îngerilor să se prosterneze în faţa lui Adam, vorbea ca Fiinţă, Iblis, când refuza vorbea în numele ei, ca Nefiinţă.
Îngerul Feţii, ca atare, şi cum i-o arată şi numele, e un Intermediar (aşa i se şi spune) între Dumnezeu şi Creaţiune. Dar dacă e un intermediar e şi un barzach prin care se refractează în lume, odată cu crearea lumii, Principiul în Manifestare; or, sunt două lucruri de reţinut aici: Principiul e ansamblul posibilităţilor de Non-manifestare şi Manifestare; refractarea inversează raportul lucrurilor, inversează imaginea planului superior pe planul inferior. Această refractare e simplă la Fiinţă: posibilităţile ei nemanifestate, prin refractare, devin manifestate; dar posibilităţile de non-manifestare, prin definiţie, nu se pot manifesta, totuşi realitatea lor trebuie să se reflecteze, determinaţiunile negative trebuie să aibă un reflex pe planul inferior, şi acest reflex este forţa care neagă, adică forţa satanică; privită în Suprem, această forţă neagă limitaţiunile.
Şi deci, cum spune Goethe: „şi totuşi face Binele”. Acest Bine trebuie luat ca o mărturisire prin determinaţiuni negative, a Supremului, a Absolutului, a Nelimitatului, indiferent de ce personificaţiuni secundare se detaşează din această manifestare fundamentală. Samael îl neagă pe Mikael ca Lumină, iar aceasta îl respinge la marginea Cosmosului, spre Materia Prima (Prakriti), în aspectul ei inferior (nediferenţiere) , dar realitatea îl „exilează” din nou în Suprem, spunându-i cu bună dreptate: „locul tău nu e în lume”.
Tot în tradiţiile musulmane, Iblis spune lui Moise: „Când Allah ţi-a spus: <nu mă vei privi>, pe Muntele Sinai, <ci priveşte Muntele>, şi când Moise a privit Muntele, acesta s-a pulverizat”. Perfect, trebuia să se pulverizeze, pentru că era lume. Dar trebuie să închizi ochii şi apoi să-l priveşti, şi atunci l-ai fi văzut. Ce înseamnă asta? Că Allah îi spune lui Moise: „nu mă limita; nu mă privi ca Fiinţă; ci priveşte cum pulverizez Muntele, adică priveşte-mă ca Nefiinţă care reduce în cenuşă Manifestarea”. Şi trebuie să închizi ochii, adică intrând în Non-Manifestare, s-o contempli direct, nu într-atât cât desfiinţează lumea.
Orice ordin al lui Dumnezeu e ambiguu: trebuie să priveşti în El ce se întâmplă dacă-L asculţi, ce se întâmplă dacă nu-L asculţi. Dar trebuie să simţi că ceea ce se interzice pe un plan, e o realitate eminamente pe planul superior, o apofază. „Să faci Binele”, adică; „Să nu faci rău”, dar transcendent: „să nu faci răul, să faci Binele limitativ”, adică neraportându-l imediat la Acel, care fiind deasupra oricărei determinaţiuni, e şi deasupra Binelui, adică, vorbind teologic: „orice faptă bună pe care nu o faceţi în Numele Meu e nulă”.
Satan a dat cu atât mai uşor lui Adam iluzia că există doi Dumnezei, cu cât aparenţa e adevărată la nivelul cosmic. Trebuie să depăşeşti cosmosul pentru ca Unitatea Divină să devie evidentă. Fapt elementar. Cel dintâi pogorământ (Kenosis) al lui Dumnezeu a fost când a consimţit ca Metatron să se polarizeze în Mikael şi Samael. Aceştia doi, pe nivelul lor, sunt pe plan de egalitate, şi de aici vicisitudinile luptei lor. De ce a vrut Dumnezeu asta? Pentru că Universul nu putea ieşi decât dintr-o ordalie. Ca un complementarism să dea nota lui justă, trebuie să fie mai întâi un antagosism. Numai o luptă teribilă între doi termeni opuşi poate crea limita suavă, infeabilă dintre opoziţii, acea limită care este Unicitatea, Sutratma („firul” spiritual care leagă lumile), şi ţese toate Universurile între ele. Lupta între forţele antagoniste poate fi cu atât mai sălbatică, fără cruţare, cu cât în fundal este Dumnezeu, cuprinzând în El eminamente toţi termenii luptei; nu e risc niciodată ca unul din antagonişti să învingă total, definitiv, pe bunul motiv că partea nu poate fi totul.
Dar primejdia ca omul şi celelalte ale Naturii să considere ca egali cei doi termeni e firească şi ea, atâta vreme cât prin Cunoaştere nu s-a realizat rezolvarea opoziţiei în complementar mai întâi, apoi în Unitate. Cea mai mare primejdie de prăbuşire a omului e aceea de a extinde adevărul unui plan, nu numai la un plan superior, dar şi la unul inferior, adică e fatală nu numai confundarea unui relativ cu Adevărul Absolut, dar şi inversul. Este strict interzis, e mortal să confunzi pe Fiinţă cu Mikael sau chiar cu Metatron. Trebuie văzut în ei numai anumite Atribute Divine, delegate unor reprezentanţi.
Abilitatea lui Satan a fost că în acelaşi timp cu faptul că l-a făcut să creadă că există doi dumnezei, i-a sugerat lui Adam convingerea ditheistă şi dorinţa de a apuca funcţiunile creatoare, ceea ce e o contradictio in terminis, un cuplu complementar necreând ca atare, ci prin Principiul Unitar în care se rezolvă şi din care proced prin polarizare.
Proba e copilul care reunifică ce a fost despărţit. Nu poţi să uzurpezi forţele creatoare după ce ai mâncat din Pomul Cunoştinţei Binelui şi a Răului; trebuie cules fructul Arborelui Vieţii. Rezultatul a fost că; intercalat, fără un principiu unitar asimilat prealabil în el, între pietrele de moară ale Binelui şi Răului, Adam a fost zdrobit, măcinat, redus în morfisme nenumărate, care au alimentat şi alimentează perpetuu Binele şi Răul din tot Cosmosul.
Recuperarea bucăţilor sfâşiate revine lui Hristos, într-o primă etapă virtual şi în a doua efectiv. Mai mult, Adam, insinuîndu-se în Cosmos într-o proastă manieră (contrariu lui Hristos ce se coboară în Lume ca Unitate, în Principiu patibil), adică nu numai fiind Dualitate dar şi mărturisind-o ca atare, nu reuşeşte decât să suscite în Cosmos o forţă tenebroasă de materie, adică minimul de viaţă necesară pentru susţinerea lui Prakriti, fără însă să insinueze în ea fulguraţiile de intelectualitate care, singure, i-ar putea actualiza potenţialităţile. Cum ar putea Adam să dea fulguraţiuni de Unitate, când a mâncat din Pomul Dualităţii? E deci înghiţit de Abisul substanţial, care îşi întăreşte existenţa prin mistuirea lui. Recuperarea lui Adam nu o va putea face decât Noul Adam, care va putea efectua o justă catabasis.
Microcosmic şi metodic, răscumpărarea morfismelor lui Adam, mistuite de substanţa noastră obscură, nu se poate face decât prin elemente de sinteză, prin facultăţi unitive, cu e contemplaţia Unităţii, şi chiar cu elemente mai puţin înalte dar avântate spre globalism, cum este uimirea, nu numai în sensul înalt platonician, dar şi la nivelul cosmologic, acela pe care-l sugerează Goethe: „cel mai înalt punct la care poate ajunge omul este mirarea şi când un Fenomen primordial îl pune în stază de mirare, să fie liniştit atunci, nu poate atinge ceva mai înalt şi nu trebuie să caute ceva mai înalt după aceea; aici este graniţa”.
Când se spune că Lucifer se complăcea în frumuseţea şi puterea lui, pe care le primise de la Dumnezeu, asta înseamnă cu alte cuvinte că „tăiase rădăcinile”, căci a te complace în tine şi a tăia rădăcinile din Principiu sunt sinonime. Dar ca să facă asta, înseanmă că avea această putere în el. Şi această putere nu este altceva decât principiul de individuaţiune, care e formula care-l cuprinde cel mai mult pe Lucifer.
Dar acest principiu de individuaţiune este un principiu de separaţiune, deci de negaţiune. Şi prin analogie în sens invers, ceea ce e negaţiune pe planul imediat devine determinaţiune negativă pe planul superior. Pe scurt,
Lucifer în sensul cel mai înalt, însumează în lumea noastră ansamblul determinaţiunilor negative. Formulată astfel, fraza conţine o absurditate, căci o determinaţiune negativă nu se poate manifesta, dar poate crea „vestigii” în ea. Şi aceste vestigii sunt pozitive şi negative. Sunt pozitive când sunt determinaţiuni negative care desemnează Supremul, ca Tăcerea, Vidul, Tenebrele, dar sunt vestigii şi în sensul rezidual, şi atunci devin „sinistre”.
Satan neagă lumea; trebuie să-i opui o afirmaţiune, care o salvează în sensul religios al cuvântului; cu alte cuvinte, nu putem mântui lumea de negaţiunea lui Satan decât adăugându-i o dimensiune metafizică, prin contemplaţie şi prin rit; acesta este un proces catafatic.
Satan neagă lumea: trebuie să-l supralicităm, să împingem negaţiunea la superlativ şi atunci dispare şi Lumea şi Satan; rămâne din el ceva care se transformă în determinaţie negativă; procesul e apofatic.
Anumite procedee de realizare, în hasidism de exemplu şi la Quakeri, când corpul e pus într-o agitaţie continuă în timpul rugăciunii, îşi au rostul pentru o unificare a tuturor senzaţiilor, a tuturor simţurilor şi membrelor în unitatea rugăciunii.entru că funcţiunile cele mai inferioare, în membrele periferice ale omului se reflectă intelecţiuni, şi cu cât intelecţiunile sunt mai înalte, cu atât se oglindesc şi animă părţile cele mai inferioare ale sufletului şi ale trupului. Astfel instinctele reflectă cu mult mai mult intelectul pur, stările angelice, prin omogenitatea lor şi prin imediatitatea lor, decât mentalul, care iremediabil e sortit lumii intermediare, chiar când i se dă întrebuinţarea cea mai justă, tradiţională. Rămâne totdeauna un intermediar.
Orice faptă, gând, intenţie, voliţiune a noastră, nidiferent de ce calitate e, poate fi promovată, răscumpărată, restructurată de ochiul divin care priveşte totul în simultaneitate, ba chiar în omniprezenţă. Ne este permis; Dumnezeu ne îngăduie să substituim ochiul inimii noastre, Ochiului Divin. Şi atunci putem răscumpăra orice.
Lucifer complăcându-se în frumuseţea şi puterea sa, ipso facto, a tăiat rădăcina plantelor prin actul lui de narcisism. Dar o suprimare reală a lui faţă de ceea ce este Principiul oricărei făpturi e o pură imposibilitate. De aici, următoarele: Lucifer taie rădăcina plantelor fără să-şi poată tăia raţiunea suficientă ontologică ce-l leagă de Creatorul său. Dumnezeu poate fi negat printr-o formulaţiune, dar nu e xistenţial, pentru că Verbul şi Existenţa nu coincid decât atunci când se exprimă unul prin altul.
Neantul nu există, ori negaţiunea lui Lucifer are în mod necesar ca ultimă concluzie Neantul, căci numai Neantul stă în afara Posibilităţii Totale, şi tocmai asta e imposibil.
Deci Infernul nu e Neantul, ci afirmaţia Neantului, care în timpul vieţii se face verbal, prin gând, prin fapte, dar nu poate cuprinde toată fiinţa omului, căci existenţa e pozitivă şi condamnă mut pe cel care-o neagă. Dar după moarte, negaţiunea devine existenţială, din cauză că, postum, toate vorbele, gândurile, actele omului devin fiinţe obiective, care încolăcesc pe autorul lor, ca şerpii lui Laocoon, şi-l integrează într-o completă pasivitate, într-un sistem vegetal sau mineral de negaţiune.
Deci Lucifer, afirmându-se îşi neagă Autorul, care, la rândul lui, îi neagă negaţiunea, şi asta îi pricinuieşte căderea în centrul tuturor lucrurilor. Dumnezeu neagă negaţiunea lui Lucifer, dar nu-i poate nega existenţa, şi de aceea e nevoit să-l situeze undeva unde şi existenţa şi negaţiunea lui să-şi aibă locul adecvat, dharmic; cu alte cuvinte, Dumnezeu nu-l poate aşeza pe Lucifer decât în Ininteligibil, la rădăcina oricărei manifestări. Dacă Lucifer se află la rădăcina Infernului, nu-i ca într-o închisoare în care a fost băgat cu de-a sila, ci pentru că, exact, Dumnezeu nu-l poate pune în altă parte.
Prin această cădere a fost produs Haosul din care fu creată lumea, în al cărei centru este exilat Lucifer. Mai exact, Lucifer a produs Haosul, carne din carnea lui, substanţă din substanţa lui. Prin revolta lui, optând pentru ininteligibil, creează ininteligibilul şi-l regenerează, şi orice tendinţă de narcisism a noastră ne pune în umbra Satelitului Sumbru. Orice veleitate de autonomie, orice iluzie de existenţă independentă ne pune în realitatea lui, care e cu atât mai insidioasă, mai greu de detectat, cu cât măguleşte ininteligibilul din noi, elementele instinctuale, existenţiale. Primejdia de moarte a ispitei diavoleşti este că îmbracă un neant cu o haină de fiinţă, deci pozitivă prin natura ei. Negativul se altoieşte pe pozitiv, îi devine parazitar, nu-l poate transforma în Neant, pentru că neantul nu există, dar îl poate disocia în componenţa lui atomică, şi astfel se întâmplă acea tragedie divină, la capătul procesului, când Dumnezeu e nevoit să constituie o nouă fiinţă din materialele astfel disociate.
Forţa lui Lucifer este teribilă şi nimeni nu i se poate sustrage prin mijloace voluntare sau prin constrângeri morale, căci în constrângerea morală cea mai riguroasă se află Lucifer. Se face negat pentru că ştie că negarea lui atinge şi pe aceea a Făcătorului său, care l-a exilat într-un just exil.
Nu există decât un singur mijloc de a-i scăpa, dar un mijloc suveran; adăugarea peste deficitele, păcatele, prostiile noastre, a unei dimensiuni intelectuale în care, în mod necesar, totul, inclusiv Lucifer, îşi reia locul, îşi recapătă dharma (legea perenă, ordinea universală), deci pozitivitatea; căci ce putere, ce mai poate avea un Demon pe care-l cunoşti în rostul lui cel mai adânc?
Dimensiunea intelectuală adăugată, suprapusă de noi lui Lucifer, îi ia ininteligibilitatea, prin urmare îl răscumpără, pentru că Lucifer plus Intelectul nu mai e Satan. Compătimirea, comiseraţiunea, pentru Lucifer căzut duce direct în ghiarele lui, dar înţelegerea lui îi topeşte toate elementele nocive, aspectul negativ. Nu poate să existe caritate cosmică mai mare şi care răscumpără nu numai pe om, dar făptura întreagă.
Sentimentul de prezenţă este semnul cel mai bun că Intelecţiunea e adevărată. Numai la o prezenţă Lucifer este reductibil; raţionamentul, demonstraţia sunt fără eficacitate. Intelecţiunea adevărată este rezultatul unei intuiţiuni directe, informale, susţinută, având drept temelii elemente existenţaile, adică acele elemente abscure din noi care sunt refloexul invers a Supremului în fiinţa noastră; aceste elemente devin un suport, un tron pentru hudur (arb. Prezenţa reală a divinităţii) şi numai din cauza suportului Lucifer e accesibil, vulnerabil, căci e o afinitate între el şi aceste suporturi; şi este un suport în calitate de rădăcină tenebroasă a întregii manifestaţiuni. Satan e dezarmat prin similitudini, un suport se infuzează în alt suport care crede că asimilează, devorează suportul superior şi se trezeşte tras în sus ca şi cu o undiţă; şi atunci ce a mai rămas din el?
În lumea intermediară sunt ultimele limite ale domeniului Principelui Întunericului; mai sus nu se poate ridica; acolo e porticul templului exterior. Primejdia mare constă în faptul că nu atât Principele Întunericului este primejdios, căci se rezolvă într-un simulacru de neant, într-o iluzie, ci în fascinaţia pe care o exercită, vertijul pe care-l dă.
Lumea subtilă nu e „locul” entităţilor spirituale, dar ele îşi pot lăsa o urmă, un vestigiu, un reflex rezidual în ele; cules de Înşelător, ca o smântână, acest reflex rezidual poate fi uzurpat ca o mască de iluzie; aici este primejdia cea mare. E ca şi cum ne-am duce spre o stea după imaginea ei într-o apă. Nu atingem Cerul, ci noroiul din fundul mlaştinii. Principele Întunericului caută să dea fiecărei raze oglindite pe suprafaţa apelor mijlocii, o direcţie contrară, falsă. Nu este posibil să scăpăm de aceste năluciri de lumină, decât prin intuiţie directă, intelectuală, căci Vrăjmaşul poate uzurpa reflexul, imaginea oglindită a unui Înger, dar nu este esenţialitatea lui. Desrobirea, plenitudinea lucidă pe care ne-o dă contemplarea Ideilor, nu se găseşte în reflex, care cel mult ne poate da o beţie, o uitare, un vertij, şi asta ne dă posibilitatea să detectăm duşmanul în dosul măştii.
Lucifer, Îngerul rebel, nu este numai puterea care operează crearea lumii. Însăşi concepţia căderii lui Lucifer e limitată, pentru că face din creaţiune o operă de revoltă, contrarie voinţei lui Dumnezeu. Or, Lucifer însumează o tendinţă voit descendentă care evertuează posibilităţile de creaţie din indistincţiunea lor, voinţă care poate fi aceea a unui Principiu luminos, lucrând din voinţa lui Dumnezeu şi privită, numai foarte din afară, din perspectivă religioasă, misiunea sa apare ca o revoltă. Şi e drept ca toată drama să aapră ca o revoltă în religie, care e făcută absolut pentru toţi oamenii, căci realitatea faptului e incomprehensibilă pentru ei; ar trebui să se ajungă din explicaţie în explicaţie la concepţia apofatică a lui Dumnezeu, a Principiului nelimitat, care se neagă pe el însuşi ca urmare a Infinităţii lui şi pentru asta creează Lumea, dând misiune lui Lucifer „s-o moşească” printr-o aşa-zisă revoltă care e de fapt o ruptură de echilibru.
Lucifer are şi un caracter metafizic nu doar cosmologic, în plan cosmologic Lucifer ia o altă înfăţişare decât în cel metafizic, căci, existenţial, reflexul obiectului pe un plan inferior nu e aidoma cu obiectul în realitate. Prea ar fi simplu. Imaginea obiectului pe alt plan intră în alt sistem de coordonate decât acela ale planului principial şi, în speţă, în lumea noastră intervine legea dualităţilor care complică problema.
Lucifer nu este numai imanent lumii noastre. Or, nu e posibil Imanent fără Transcendent, a cărui oglindire este. Lucifer e primul din spiritele interioare şi cel mai absolut necesar operei de creaţiune. Lucifer e principiul care produce ruptura echilibrului celor trei gune în Prakriti, deci e deasupra nu numai a lui Tamas, dar şi a lui Rajas şi a lui Sattva. Fiat-ul care produce această ruptură de echilibru e un Verb divin, e o Apofază, care numai în reflexele ei periferice are un aspect de negaţiune. Una e negaţiunea lui Dumnezeu de către un agent subaltern şi alta e negaţiunea oricărei limitaţiuni care ar părea să se prindă ca o pojghiţă pe Faţa divină, negaţiune care salvagardează Absoluitatea divină.
Lucifer nu e numai Şarpele, care e o specificaţie cosmică a lui, o ardoare cupidă, invidioasă, interesată, egoistă, care şerpuieşte în inima omului şi o învăluie în reţeaua ei. Lucifer, tăiat de rădăcinile lui cereşti, de lumină, rămâne numai foc, care nemaifiind solicitat de o atractivitate de sus, se roade pe el însuşi, se hrăneşte din propria lui substanţă; dar chiar gaptul că e numai şarpele, că şerpuieşte în inima omului, arată că tot pe siprala Vortex-ului Sferic Universal se înscrie; care conţine în ţesutul lui totul, inclusiv pe Adversar; numai că în cazul Şarpelui, aceste spire, văduvite de lumină, desţesute s-ar putea spune, cad cao pulbere radioactivă pe ele însele şi pe lume, maleficiind-o. Şarpele cere identitatea; lipsit de ea, sustras din căile ei, se devorează pe el, îşi devorează coada, devine Uroboros; căci ste şi un aspect sinistru al acestuia: în sensul pozitiv, Uroboros-ul care-şi muşcă coada arată că purcede din Principiu şi se întoarce în el; în lume, cercul pe care-l formează e o spiră a Vortexului şi, ca atare, revine la punctul de plecare cu un pas de elice mai sus, sfârşitul unei spire fiind punctul de plecare al spirei imediat superioare. Dar în cazul aspectului negativ, lipsind „Atracţia Cerului”, aceea care face ca spirele să fie în realitate paşi de elice spre Zenith – şarpele îşi muşcă realmente coada, se face un scurtcircuit, şi planul pe care-l delimitează se preface în cenuşă. Mu mai rămâne, în adevăr, decât o ardoare cupidă, pentru că e nepotolită, o conflagraţiune, o explozie neputând fi un aliment, invidioasă pe tot ce e în afară de ea, şerpuind în inima omului ca în jurul oricărei conştiinţe care crede că-şi are raţiunea suficientă în ea însăşi, în care se manifestă Principium Individuationis.
Aceasta postare a fost editata de tota_puri: 27 March 2008 - 11:21 AM
Radulian90, la Mar 27 2008, 12:23 AM, a spus: 
?
Uciderea animalelor si exploatarea lor pentru alimentatie vi se pare un pacat sau nu? de ce?
Contact
Facebook
Twitter
RSS
Acest topic e inchis