[tota_puri]

CĂTEVA CUVINTE DESPRE SIMBOLISM
Simbolul în sens tradiţional nu este legat de un autor, poet sau artist, original, şi nici de un procedeu estetic de expresie, de sugerare a unor aspecte mai curând exterioare ale realităţii. Simbolul tradiţional este realitatea cu toată încărcătura ei sacră, cu toată semnificaţia şi diversitatea ei. El este chiar sensul acestei realităţi. El nu e numai un mod de expresie a realităţii, ci chiar modul ei de existenţă. El nu reprezintă realitatea ca o preînchipuire a imaginaţiei, ci îi redă miezul, esenţa ei nepieritoare.
Întreaga lume e o creaţie divină căreia creatorul i-a dat un sens şi un rost, şi a cărui prezenţă se găseşte, sub o formă sau alta, în fiecare creatură. De aceea fiecare făptură, fiecare lucru semnifică ceva, de aceea are un nume, căci numele reprezintă calitatea, esenţa fiecărei creaturi. Iar numele, aşa cum se spune în Geneză (Fac. 2.20) i-a fost dat încă de la creaţie de Adam, de omul care a fost creat ca să fie cunoscătorul şi stăpânul creaţiei.
Simbolul nu este aşadar o închipuire, o fantezie a imaginaţiei, ci e realitatea non-umană, imprimată fiecărei făpturi odată cu crearea ei. Iar această realitate este semnificată de orice creatură după măsura fiecăreia, mai restrâns sau mai vast, mai înalt sau mai coborât. Simbolul este aşadar o parte a acestei realităţi prezentă în orice creatură, care o caracterizează şi o semnifică într-un grad mai mare sau mai mic.
Simbolul, în toate cazurile, se bazează întotdeauna pe un raport de analogie sau de corespondenţă între ideea care trebuie exprimată şi imaginea grafică, verbală sau de altă natură, care o exprimă. Se poate ca în loc să se vorbească de o idee sau de o imagine, să se vorbească mai general despre două realităţi oarecare, de ordine diferită, între care există o corespondenţă avându-şi temeiul în acelaşi timp în natura uneia sau a alteia: în aceste condiţii, o realitate de un anumit ordin poate fi reprezentată de o realitate de un alt ordin şi atunci aceasta este un simbol al celeilalte.
În lumea antică, simbolul era un obiect sau un talisman format din două părţi care alcătuiau împreună un întreg, o unitate şi care serveau ca semn de recunoaştere atunci când erau reunite de persoanele ce deţineau fiecare câte o parte a obiectului. Etimologic, simbolul vine de la cuvântul syn-ballo care înseamnă a aduce împreună (spre deosebire de dia-ballo, de unde vine numele diavolului, care înseamnă a despărţi). Explicarea reală a simbolului este însă legată de însăşi natura creaţiei. Făcută după voinţa lui Dumnezeu, creaţia este o reflectare, în diverse grade, a atributelor divine, mai întâi în lumea angelică, ce le întruchipează la maximum, apoi în lumea pământească şi umană în care întruparea este imperfectă şi parţială, iar după căderea lui Lucifer şi în lumea subtilă a demonilor în care atributele sunt răsturnate, îmbrăcând aspecte negative.
Aşadar lumea pământească, fiind intermediară între cea angelică şi cea demonică, va fi solicitată de o dublă tendinţă, una superioară şi una inferioară, simbolizându-le în proporţii diferite. În consecinţă, orice atribut sau calitate se regăseşte în aspecte negative sau pozitive în orice făptură, care devine astfel un simbol ambivalent al caracterului său. Desigur, sunt făpturi al căror simbol este mai degrabă superior şi altele mai degrabă inferior, după gradul de reflectare al lumii angelice sau demonice, dar nu în mod exclusiv. Astfel, păsările simbolizează mai ales lumile angelice, fiind dominate de tendinţa ascendentă a zborului, în timp ce reptilele sau animalele feroce simbolizează mai ales lumile inferioare. Această diferenţiere nu este însă sistematică, sensul simbolului depinzând în mare măsură şi de contextul existenţial în care făptura este implicată. Aşa, porcul sălbatic, mistreţul, are un simbolism net superior, în timp ce porcul domestic are conotaţii mai curând inferioare în cele mai multe tradiţii. Cât despre şarpe, când Satan îl ia drept mască şi se infiltrează în el, devine un simbol al răului; dar când Moise ia şarpele şi-l ridică vertical dându-i un sens ascendent, el devine un simbol benefic.
Altfel spus, toate creaturile au o semnificaţie, simbolizează lumile superioare sau inferioare, datorită unor caracteristici specifice şi reale, care l-au fost date de la început de creator şi în virtutea cărora Adam le-a dat numele. Aceste trăsături, în cazul vegetalelor şi animalelor definesc mai curând specia decât individul, spre deosebire de om care, fiind o persoană, este unică în felul ei, având conştiinţă şi libertate de alegere, deci de formare şi creaţie. Orice făptură simbolizează aşadar un sens care e real, intrinsec făpturii şi actelor respective, şi nu este o convenţie închipuită de om.
În acelaşi timp, simbolul nu e cauză ci efect, neavându-şi raţiunea de a fi în el însuşi, ci în cel pe care-l semnifică.. El este adevărul penultim. Simbolul nu e fantezie, nu e nici alegorie sau metaforă, mijloace de expresie umane, ci este o pecete existenţială. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât fiecare făptură, sau mai degrabă fiecare specie, are un înger-rector care o călăuzeşte, aşa cum fiecare persoană umană are un înger păzitor.
Temeiul simbolismului este însăşi structura creaţiei, zidită de Dumnezeu în lumi paralele care se oglindesc una în alta, şi în cele din urmă oglindesc atributele lui. De aici rezultă implicit că dacă superiorul creează inferiorul, în schimb inferiorul simbolizează superiorul, şi nu invers; păsările simbolizează îngerii şi nu invers. Răsturnarea simbolurilor, inversarea lor este un semn al decăderii înţelegerii lor, dacă nu chiar al confuziei demonice. În fond, se poate spune odată cu Goethe ( „Alles vergängliche ist nur ein Gleichnis.” Faust), că tot ce există este numai simbol. Sau aşa cum zice Iisus: „Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă e cetatea marelui Împărat” (Matei 5, 34-35). Şi Iisus foloseşte verbul „este” ceea ce arată că e vorba de o calitate reală, nu de o simplă aparenţă.

Simbolul are multiple semnificaţii, dintre care cele mai importante sunt pe următoarele:
a. Simbolul este o realitate existenţială, şi nu doar un produs al imaginaţiei noastre. El conţine sensul sau sensurile fiecărei creaturi, ca fiind o creatură a unui Principiu divin, pe ale cărui atribute le reflectă într-o măsură mai mare sau mai mică.

b. Simbolul este în acelaşi timp, în mod implicit, un mod de cunoaştere a sensului, a esenţei unei făpturi, un mod de cunoaştere intuitiv, interior. Spre deosebire de cunoaşterea raţională care e o cunoaştere duală, discursivă, dialectică, de la subiect la obiect, simbolul este un mod de cunoaştere directă, şi deci unificatoare.

c. Ca o consecinţă, simbolul este şi un mod de expresie, de comunicare a acestei cunoaşteri, şi deci a unei posibilităţi de comuniune, putând urca până la comuniunea cu Principiul care l-a generat. Această comunicare prin simbol, depăşind comunicarea mentală, fie raţională, fie imaginativă, deschide porţile misterului, porţile lumilor informale, angelice şi chiar ale nemanifestatului, care chiar dacă nu poate fi cunoscut şi comunicat deplin, poate fi totuşi asimţit în ceea ce are el inefabil.

d. În sfârşit, cunoscând miezul lucrurilor, simbolul poate fi un mod de identificare cu el, un mod de trăire a sacrului, atunci când devine ritual, când se transformă într-o scară prin care influenţele cerului coboară asupra pământului, în timpul unei rugi. Orice rit comportă în mod necesar un sens simbolic în toate elementele sale constitutive şi, invers, orice simbol produce (şi e chiar destinat în mod special acestui scop), pentru acel care-l meditează cu aptitudinile şi starea necesare, efecte riguros comparabile cu cele ale ritului propriu-zis; cu rezerva, desigur, să existe în momentul de plecare al acestei meditaţii şi ca o condiţie prealabilă, transmisia iniţiatică respectivă.

În accepţia creştină, simbolul este parabolă, în care sensul este învăluit, tocmai pentru a putea conţine şi exprima aspectele ascunse ale realităţii. Căci aşa cum spune Iisus, reluând un pasaj din Vechiul Testament: „În parabole îmi voi deschide gura, spune-voi pe cele ascunse de la întemeierea lumii” (Mt. 13.35). Iar la întrebarea apostolilor de ce vorbeşte în parabole, Iisus le răspunde, „Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar celorlalţi nu li s-a dat” (Mt. 13.11).
Dacă acestea sunt principalele sensuri ale simbolului, trebuie înţeles că el stă la baza întregii gândiri şi existenţe a umanităţii tradiţionale care înţelege realitatea prin simboluri şi prin alăturările de simboluri care compun miturile, alcătuind adevărate povestiri sacre. Mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor. Altfel zis, mitul povesteşte cum, datorită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei ‘faceri’: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie.
Orice act uman într-o societate tradiţională repetă aşadar un act al începuturilor, un act divin cu toată încărcătura lui de semnificaţii. Şi în măsura în care actul originar s-a degradat în timpul istoric, miturile reproduc desigur şi aspectele malefice ale acelui act.
Relaţia dintre simbol şi mit: principiul simbolismului este susceptibil de o multitudine de modalităţi diverse; în fond mitul nu este decât un simplu caz particular al simbolului, constituind una din modalităţile sale; am putea spune că simbolul este genul, iar mitul este una din speciile sale; miturile sunt povestiri simbolice, la fel ca şi parabolele de care, în realitate, nu diferă în mod esenţial. (termenul mit vine din grecescul mu (de regăsit şi în latinescul mutus) şi din derivatele lui muein – muô, care înseamnă a închide gura, a tăcea. Forma mueo are însă şi sensul de a intra în mistere, de a fi iniţiat, de unde termenul mystes şi mythos.)

FACEREA
ÎNTÂIA CARTE A LUI MOISE
CAP. 1
Facerea lumii.

1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

3. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină !" Şi a fost lumină.

4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.

5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

6. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape !" Şi a fost aşa.

7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.

8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.

9. Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul !" Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.

10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

11. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ !" Şi a fost aşa.

12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.

14. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,

15. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa.

16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.

17. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,

18. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

19. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.

20. Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului !" Şi a fost aşa.

21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

22. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ !

23. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

24. Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa.

25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

26. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul !"

27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.

28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !"

29. Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.

30. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.

31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.

Cele 4 elemente biblice:
PĂMÂNT(USCAT), APĂ(MĂRI), AER(CER, VĂZDUH), FOC(LUMINĂTORI)

Mitul creaţiei din Vechiul Testament arată că natura a fost făcută de Dumnezeu printr-o serie de separări succesive din substanţa primordială denumită în Geneză „apele de sub cer” (apele inferioare).
„A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer (văzduh). […] . Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. […] Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. […] Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului” (Fac. 1).
Iată aşadar cele patru componente de bază ale cosmosului, care sunt centrate pe cele patru principii elementare numite simbolic pământ (uscat), apă (mări), aer (cer, văzduh), foc (luminători). În toate aceste lucrări rolul chintesenţei (quinta essentia) l-a jucat porunca divină, Fiat-ul cosmogonic.
Cele patru elemente sunt înainte de toate patru principii elementare care prin combinarea lor dau mulţimea de forme din natură. Când înţelepţii presocratici (sophoi) vorbesc de elementele din care a fost făcută lumea (Heraclit – foc; Thales – apa; Anaximenes – aerul sau pământul), ei înţeleg principii elementare subtile sau chiar spirituale care stau la baza lumii sensibile, şi nu doar elemente grosiere, materiale.

PĂMÂNT(USCAT)
În aspectele lui cosmice, PĂMÂNTUL reprezintă globul pământesc în opoziţie cu cerul al cărui principiu complementar este. El constituie, împreună cu apa, aşa cum am mai spus, substanţa primordială din care a luat fiinţă creaţia prin acţiunea structurantă a esenţei, a spiritului. Transpunând acest proces cosmic arhetipal în lumea naturală, pământul apare ca o matrice, ca un principiu feminin prin fecundarea căruia iau naştere toate făpturile. Abuzându-se de acest simbolism, s-a considerat de către mulţi mitologi că toate sensurile simbolice ale pământului sunt legate de fecunditate şi de caracterul matern, hrănitor al pământului, rezumându-se până la urmă totul la agricultură, printr-un reducţionism sărăcitor. Dar pământul, ca principiu elementar, prezintă mult mai multe aspecte. În Geneză se spune că „pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1.2), ceea ce arată de la început caracterul său receptiv, în stare de multiple semnificaţii. Cel mai aproape de acest sens este pustiul, ca loc al meditaţiei, al ascezei, al purificării, dar şi ca loc al încercărilor, cum se dovedeşte a fi în rătăcirile poporului evreu spre Pământul făgăduinţei, sau chiar în ispitirea la care e supus Iisus de Satana în pustiul Quarantaniei.

APĂ(MĂRI)
APA, simbol general al plasticităţii care, împreună cu Pământul a servit la facerea (modelarea) chiar a omului în multe tradiţii. Aşa cum o caracterizează M. Eliade: „Într-o formulă sumară, s-ar putea spune că apele simbolizează totalitatea virtualităţilor; ele sunt fons şi origo, matricea tuturor posibilităţilor de existenţă, […] Principiu al nediferenţierii şi al posibilităţilor, receptacul al tuturor germenilor, apele simbolizează substanţa primordială din care nasc toate formele şi în care revin, prin regresie sau prin cataclism.” (M. Eliade, Traité d’Histoire des Religions)
Apa este aşadar un simbol al materiei prime din care apar toate formele de cele mai multe ori în amestec cu pământul, faţă de care apa e feminină şi statică (într-o perspectivă cosmologică).
Ca izvor de viaţă, apa poate simboliza nu numai viaţa biologică, ci şi viaţă superioară. Iisus însuşi spune: „Eu sunt apa vieţii,” iar samarinenii, la puţul lui Iacob îi spun „Cine va bea din apa aceasta nu va înseta în veci” (In. 4.14). Ca apă sfinţită, ea nu e numai purificatoare ci şi purtătoare a duhului, cum se întâmplă la botez, care este şi un simbol al naşterii spirituale, iniţiatice. Iisus îi spune lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3.5). Cum Duhul Sfânt este şi un simbol al focului spiritual, apa sfinţită devine, în limbaj alchimic, o aqua ignea.
Drept consecinţă, apa are nu numai virtuţi generatoare şi regeneratoare, ci şi distrugătoare. Atunci când lipseşte, generând seceta, e aducătoare de moarte; exemplul profetului Ilie care opreşte şi slobozeşte apele e printre cele mai cunoscute. Acelaşi dublu aspect îl regăsim şi în basme unde eroul rănit e stropit cu apă moartă şi apă vie ca să poată renaşte.
Un simbolism deosebit îl au apele curgătoare. Astfel trecerea unui râu poate semnifica şi trecerea de pe un tărâm pământesc pe un ţărm spiritual ca trecerea Mării Roşii în Biblie, unde semnifică patimile de tot felul. Pe de altă parte, urcarea apei curgătoare spre izvor este un simbol al urcuşului spiritual spre originar, aşa cum vărsarea apei în mare poate simboliza reunirea cu oceanul spiritual, când sufletul, ca picătură de apă, nu se pierde în ocean ci devine ocean, cum se spune în Upanişade. De altfel, cele patru râuri care curg din rai de la rădăcina Arborelui Vieţii nu sunt decât simboluri ale celor patru elemente care dau viaţă lumii.
Deosebit de variat este şi simbolul mării care ca loc de plutire sau de vieţuire a peştilor (germeni) e benefic, dar poate deveni şi simbol al furtunilor patimii, pe care Iisus le potoleşte cu un singur gest (Mt. 14.32), tot aşa cum pe mare are loc şi pescuirea minunată (Lc. 5.6), în timp ce în adâncul ei este chitul care-l înghite pe Iona, semn al voiajului infernal. Tot un aspect infernal au şi apele stătătoare, mlaştinile, sau celebra Mare Moartă în care nu mai trăieşte nici o vieţuitoare. Ca să nu mai vorbim de apele poluate din actualitate.
Rolul apei este catastrofic în timpul furtunilor, când se asociază cu alte două elemente, aerul şi focul (vântul şi fulgerul), ajungând la un dezastru general, simbolizat de potopul biblic, sau de potopurile din alte tradiţii, care semnifică în acelaşi timp distrugerea unei umanităţi, deci a unui ciclu, pentru a putea renaşte o alta.

AER(CER, VĂZDUH)
AERUL, element uşor caracterizat prin subtilitate şi transparenţă. El este vehiculul limbajului ca substitut al cuvântului divin (logos), fiind în acelaşi timp purtător al „suflului de viaţă dătător”. E în acelaşi timp un simbol al atmosferei, al văzduhului, sălaş mai ales al păsărilor, ele însele simboluri angelice. Aerul e important pentru multe făpturi, inclusiv omul, căci întreţine viaţa prin respiraţie care, prin ritmul său, se înscrie în vibraţia cosmică. De aici importanţa respiraţiei în timpul rugăciunii. Puritatea omului este, aşadar, o condiţie necesară pentru o viaţă sănătoasă, cu atât mai mult spirituală, de unde şi nocivitatea aerului poluat din vremea noastră. Fiind un element invizibil aerul este un simbol al duhului care „suflă unde şi când vrea” (In. 3.. El dă sentimentul de libertate al zborului. În acelaşi timp, mişcarea aerului provoacă vânturile de tot felul, care pot merge până la furtuni, când devine distrugătoare. Iisus potoleşte furtuna pe mare, dar e vorba nu doar de furtuna atmosferică, ci şi de furtunile din suflete. Dar tot aerul este purtătorul miresmelor, ale celor mai subtile componente simbolizând Duhul, care se manifestă ca boare pentru proorocul Ilie pe muntele Horeb. Suflurile sunt de altfel un simbol al manifestării inefabile a spiritului, care se poate manifesta tunător, dar şi ca murmur aproape inaudibil, care se stinge în tăcere.

FOC(LUMINĂTORI)
Ultimul din cele patru elemente este FOCUL, simbol al Luminii, al acelui Fiat lux cu care începe creaţia şi care a risipit întunericul haosului primar. Alături de Aer, ca purtător al Cuvântului. Focul e elementul cel mai spiritual fiind în acelaşi timp şi un simbol al energiei create din care decurg toate celelalte energii subtile şi biofizice. Ca şi Cuvântul, Lumina este un simbol al lui Iisus („Eu sunt lumina lumii” – In. 8.12), lumea însăşi fiind derivată din lumină ca şi omul, căci Iisus le spune şi apostolilor „Voi sunteţi lumina lumii” (Mt. 5.14). Cele mai multe hierofanii se manifestă ca lumină. Astfel, în tradiţia hindusă unul din principalii zei este Agni, zeul focului, iar în Vechiul Testament Iahve se arată lui Moise în Rugul Aprins care totuşi nu se mistuie. În creştinism, cea mai puternică manifestare a lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu are loc la Schimbarea la Faţă, în lumina orbitoare a energiilor increate. Duhul lui Dumnezeu însuşi este suflu de foc care se coboară peste apostoli ca limbi de foc la Duminica Rusaliilor. Dar focul nu este numai lumină, ci şi căldură care e specifică mai ales sufletului şi inimii, aşa cum lumina e caracteristică duhului (iluminare). Pe lângă acţiunile sale benefice, căldura poate fi şi distrugătoare, arzând atât fizic cât şi moral (focul patimilor). fulgerul este şi un simbol distrugător, deşi acţiunea lui poate deveni, ca şi a focului însuşi, pozitivă prin arderea jertfelor pe altare. Ambele simboluri se întâlnesc în viaţa Sf. Ilie, cel urcat la cer într-un car de foc. Focul poate avea deci şi semnificaţii malefice care la extrema inferioară devine „focul gheenei” (Mt. 25.4), focul iadului. În acest sens, în Apocalipsă sfârşitul lumii se petrece prin foc (ekpyrosis), iar în figuraţiile simbolice ale Judecăţii de Apoi, focul iese din gura unui balaur, simbol al satanei şi al infernului.

Bineîneţeles că mai este şi ETHERUL, pe care lumea modernă nu l-a reţinut ca atare. El nu e mai puţin important, totuşi, ca o chintesenţă, ca sursă a tot ce există, când poate fi identificat cu duhul, sub aspectul lui creator.
Cele patru elemente reprezintă, în general, orizontala unei cruci a cărei verticală sunt cele trei lumi, nu e mai puţin adevărat că şi cele trei regnuri, mineral, vegetal şi animal, cu încoronarea lor, omul, sunt tot verticala aceleiaşi cruci cosmice, dar în sens ascendent, într-o încercare a lumilor inferioare de a se ridica spre lumea spirituală, ceea ce-i va fi dat mai ales omului.

Creaţia, cel puţin în aspectul ei formal, văzut şi nevăzut, dar accesibil simţurilor, nu se poate gândi fără existenţa spaţiului. Toate cosmogoniile tradiţionale povestesc simbolic acest fapt, după primele etape ale creaţiei care sunt principiale, deci de ordin informal. În Vechiul Testament, în Cartea Facerii, chiar din ziua a doua a creaţiei, care e o etapă nu o zi de-a noastră, se spune: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape. Şi aşa a fost. … Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că e bine.” (Fac. 1. 6-10)

Tăria fiind traducerea termenului firmament şi având sensul de cer văzut, apar deci încă din ziua a doua cele trei lumi:
- cea informală (angelică) – apele superioare;
- cea intermediară – cerul văzut; şi
- cea inferioară – uscatul şi apele (mările).

Dacă în lumea informală – cerul cerului – spaţiul nu îşi are sens, îngerii fiind necorporali, în lumea cerului văzut (văzduh) şi a pământului, cu apele, aerul şi vieţuitoarele sale, existenţa nu poate fi şi nu poate fi gândită decât spaţial.

Teoria evoluţiei este un produs contra-tradiţional, este un produs al civilizaţiei vestice. Este imposibil ca o asemenea idee să fi luat naştere într-o civilizaţie apărată de Tradiţie, în care esenţialele erau puse înaintea accidentalelor. Dovezile în ceea ce priveşte teoria, sunt derivate din rămăşiţele fosile, acumulare care este un proces extrem de laborios, scoaterea la iveală a dovezilor implicând excavarea a regiuni subterane considerabile. Acest proces aduce la iveală lucruri care, în cursul natural al lucrurilor, au fost îngropate. Dificultatea obţinerii de asemenea informaţii ar trebui luată în considerare ca pe o binecuvântare deoarece nu este numai vorba de ceea ce este pur accidental ci şi de „solidificare” şi moarte.
Totuşi, asta nu înseamnă că fosilele nu-şi au primul lor principiu în Dumnezeu, nici pe departe! De fapt, în continuare se va prezenta o interpretare a înregistrării fosile într-un cadru de lucru al ciclurilor şi principiilor, mai degrabă decât din punctul de vedere al accidentalelor şi „progresului” care caracterizează mentalitatea profană.
Înainte de a interpreta caracteristicile ciclurilor trecute, este necesar să fie bine înţeles ciclul în care trăim şi relaţiile din interiorul său. Datorită analogiei dintre microcosm şi macrocosm, există o relaţie directă între psyche-ul uman şi colectivitatea tuturor celorlalte fiinţe de pe pământ.
Conştiinţa umană se află în legătură cu spiritul individual (jivatma), cu facultăţile mentale (raţiunea, memoria, imaginaţia) şi cu continuităţile interioare ale simţurilor şi organelor de acţiune (vezi doctrinele hinduse).
Conştiinţa (ahankâra) este punctul ce uneşte aceste 3 diviziuni ale psyche-ului. De asemenea, printre fiinţele non-umane, forma vertebrată este principiul ce uneşte cele 3 tipuri de vertebrate: păsările, mamiferele şi peştii, care corespund celor 3 domenii ale psyche-ului amintite mai sus.
Păsările au o natură spirituală sau elevată, mamiferele una expansivă, pe când peştii sunt „prinşi” în domeniul acvatic, care corespunde experienţei senzoriale.
Animalele intervertebrate şi plantele corespund părţii inferioare a psyche-ului care este în legătură intimă cu corpul. Intervertebratele reprezintă aspectele emotive pe când plantele a căror fiziologie este inseparabil legată de soare şi de atmosferă, reprezintă partea vitală a psyche-ului care menţine viaţa corpului.
De aici se poate întrevedea armonia care există între lumile externe şi cele interne. Nu trebuie uitat însă că „principiul armoniei” operează, de asemenea, şi în cadrul fiecărei lumi; principiul fiind de fapt identic conceptului hindus de Dharma.
Această Armonie Cosmică este principiul care dă co-ordonarea tuturor fiinţelor din cosmos şi cel care menţine, în plan terestru, integrarea „ecologică”. Una dintre consecinţele armoniei este procesul de „selecţie naturală”, numit astfel de către transformişti. De fapt, selecţia naturală este doar una, manifestarea accidentală a principiului armoniei.
Selecţia naturală operează pe 2 căi:
- mai întâi, menţine norma speciei prin eliminarea deviaţiilor sau mutaţiilor care rezultă din imperfecţiunile existenţei formale, spaţio-temporale
- în al doilea rând, selecţia se comportă pt. a co-ordona relaţia dintre variatele specii prin determinarea schimbării genetice a formei.
Acest lucru este permis într-un anumit grad de flexibilitate al aspectelor psihice şi corporale ale fiinţei; totuşi există limite bine definite dincolo de care flexibilitatea armonioasă este imposibilă şi dincolo de care există doar deformare sau mutaţie.
Cantitatea de adaptare armonică prin care este capabilă oricare specie să treacă, depinde de natura speciei create, primitive, dar fără dubiu în unele cazuri schimbarea este considerabilă. Astfel, măgarul, calul şi zebra probabil cuprind o specie, toate fiind derivate din forma primitivă care conţinea, în ea însăşi posibilităţile manifestate de către sub-speciile moderne.
Forma primitivă a fost o creatură plastică, pe când formele moderne sunt izolate şi specializate corespunzând anumitor combinaţii restrânse de posibilităţile ce erau inerente formei primitive.
Astfel, vedem că în timp ce adaptabilitatea îmbunătăţeşte armonia între specii şi mediu, ea arată şi o specializare şi în final dizarmonie şi eliminare. Acest lucru este în strânsă legătură cu viaţa unui individ care include naştere, creştere şi schimbare şi în final moarte.
Aceste evenimente ciclice conduc la luarea în considerare a unor cicluri mult mai mari, ce implică un număr mare de fiinţe şi specii care sunt ilustrate de către aşa-numita înregistrare fosilă.
Evoluţioniştii întimpină o mare dificultate în aplicarea unui pattern evoluţionar la animalele intervertebrate şi la plante, cu excepţia secvenţelor adaptive care au fost descrise mai sus. Ei sunt aşadar interesaţi de animalele vertebrate şi deci în continuare domeniul de interes va fi al acestora.
Lumea apare a fi un loc foarte solid şi permanent, dar nu există nici un motiv să presupunem că aşa a fost dintotdeauna. Procesul creaţiei sau formării poate fi privit ca o mişcare de la „fluiditate” către „soliditate” sau de la „potenţialitate” către „actualitate” (realizarea posibilităţii inerente). Cineva poate spune că acest proces e foarte plastic şi că are mare potenţial de integrare şi armonie, fiecare fiinţă „derulându-se” şi „solidificându-se” în mod precis la momentul oportun. Chiar şi după formare, fiecare fiinţă nu este complet solidificată, ci devine aşa după o perioadă de specializare genetică.
Astfel, creaţia (crearea) poate fi văzută ca incluzând 2 dimensiuni:
- una a „descinderii” din potenţialitate către actualitate
- alta, ca o mişcare „orizontală” de la plasticitate primitivă către specializare.
Doar a doua mişcare are loc în spaţiu şi timp şi în consecinţă doar această dimensiune este reprezentată în înregistrarea fosilă. Relatarea creaţiei din Cartea Genezei oferă un ghid adecvat pentru interpretarea înregistrării fosile. Geneza descrie 6 cicluri începând cu crearea Luminii Intelectuale (a Intelectului – Buddhi din doctrinele hinduse), şi sfârşindu-se cu crearea omului.
Relaţia între aceste 2 creaţii nu trebuie forţată. În al doilea ciclu este vorba de separarea posibilităţilor supra-formale şi formale („apele superioare şi inferioare”), şi în al treilea ciclu este vorba de prima solidificare a posibilităţilor formale în crearea „pământului”, adică a întregii creaţii minerale. Acest proces semnifică o actualizare a anumitor posibilităţi ale domeniului psihic inferior. Procesiunea plantelor, care termină al treilea ciclu şi inaugurează pe cel de-al 4-lea, coincide cu crearea luminatorilor (luminariilor), care sunt, altfel spus, semnele actualizării domeniului psihic superior, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală.
Ciclurile sunt dezvoltări ale posibilităţilor conţinute sintetic în Lumina Intelectuală (Buddhi). Armonia fiecărui ciclu se datorează integrităţii Intelectului şi, până acum în ceea ce priveşte lumea formală, se datorează Legii care reglează fiecare ciclu, dând fiecăruia caracteristicile sale particulare.
Al 5-lea şi al 6-lea ciclu prezintă un interes particular pentru că ele corespund formării părţii mai largi a înregistrării fosile.
Al 5-lea ciclu începe prin crearea peştelui şi se sfârşeşte prin crearea păsărilor, pe când al 6-lea ciclu începe prin crearea „lighioanelor pământului” (mamiferelor) şi se termină cu crearea omului.
Termenul creare nu implică faptul că fiinţa în chestiune nu era „prezentă” înaintea creării sale, ci implică faptul că pe parcursul ciclurilor, anumite fiinţe „s-au înveşmântat” ele însele conform posibilităţilor caracteristice şi au „apărut” (emergenţă) în domeniul formal (al formei).
Durata ciclului al 5-lea corespunde perioadei geologice vaste dintre mijlocul Paleozoicului vechi şi sfârşitul Mezozoicului. Primele fosile de găsit sunt peştii, apoi în timpul Paleozoicului Nou şi Mezozoicului, amfibienii şi reptilele. În cele din urmă, la sfârşitul Mezozoicului, apar fosilele de păsări. Ceea ce se vede de aici este o emergenţă succesivă şi liniară de posibilităţi între 2 poli, cel inferior corespunzând peştelui Paleozoic, iar la polul superior avem păsările din Cretacic.
Ne putem aştepta să găsim o serie continuă de posibilităţi între aceste 2 extreme (poli); astfel în plus faţă de amfibieni şi reptile, găsim peşti/amfibieni, amfibieni/reptile şi reptile/păsări. Totuşi, din considerente filetice (care sunt determinate prin legile cosmice) ne-am putea aştepta să găsim câteva creaturi intermediare deoarece fiecare se comportă ca un „istm” între domeniile adiacente, pentru a îndeplini anumite necesităţi metafizice, precum dezvoltarea „echispaţială” a indivizilor.
Mişcarea creativă a celui de-al 5-lea ciclu implică o trecere de la formele acvatice, prin cele terestre, către păsări care se ridică deasupra suprafeţei pământului. Crearea de mijloc a ciclului este reprezentată de către Seymouria amfibian/reptilă. Un studiu al fosilelor care se găsesc deasupra Seymouria, prezintă interes pentru a ilustra complexitatea procesului creativ, atunci când câteva cicluri secundare pot să opereze în lateral şi în conjuncţie cu ciclul principal.
În timpul perioadelor Permionului, Triasicului şi Jurasicului inferior, în plus faţă de reptilele Catylosaur/Thecodont, care sunt „centrele” în relaţii cu linia de la peşti până la păsări, se observă crearea unor creaturi reptiliene laterale incluzând aici ţestoasele şi aşa-numitele reptile asemănătoare mamiferelor.
Fiinţele de mai apoi prezintă un interes considerabil deoarece ele sunt creaţii ale ciclului secundar care include mamiferele non-euteriene (ex. Monotemele şi marsupialele) care încă există azi. Acest ciclu secundar formează legătura dintre ciclurile 6 şi 6 majore şi poate fi privit ca o extensie laterală a ambelor cicluri menţinând o legătură continuă de posibilităţi între aceste două cicluri.
Al 6-lea ciclu prezintă un interes particular deoarece include formarea mamiferelor şi a omului. Omul ocupă o poziţie centrală în creaţie deoarece „a fost făcut după chipul lui Dumnezeu”, omul este singura fiinţă care are acces direct şi liber la lumea supra-formală.
E important că ulterior creării omului, Creatorul „se odihneşte”, adică El „se retrage” către Centrul original de „activitate nonacţionantă” (motorul imobil – vezi Aristotel – care după ce pune în mişcare creaţia, manifestarea, se retrage (odihneşte) în Centru ca principiu pasiv a cărui simplu act de prezenţă constituie acţiunea sa ce menţine în mişcare creaţia), care constituie realitatea interioară a căruia omul este aspectul exterior.
Omul nu este doar chipul (imaginea) lui Dumnezeu, el este şi un mamifer euterian, şi aceste 2 părţi ale naturii sale sunt inseparabil legate. În Eutheria, se pot observa 2 diviziuni: cea care poartă o asemănare fizică apropiată cu a omului, numită Primate şi cea care este diversă în structură şi neasemănătoare omului.
Cel din urmă grup include toate neprimatele Eutheria. Este adevărat să spunem că nu numai omul este suprem, dar şi structura primată. Primul adevăr se vede în separarea omului de celelalte mamifere, pe când ultimul adevăr se observă prin „dominanţa” caracteristicilor primatelor peste mamiferele euteriene timpurii.
De fapt, primele euteriene ale Cretacicului erau intermediare între primate şi insectivore, insectivorele fiind cele mai „periferice” dintre fiinţele mamifere.
Evenimentele ciclului al 6-lea au 2 caracteristici:
1. aproximarea succesivă de la „difuzitate” (euterienele timpurii) către „centralitate” (omul)
2. crearea fiinţelor „intermediare” între „periferie” (insectivore) şi „centru” (om).
Fiinţele „intermediare” care include tipurile de rozătoare, carnivore, cal, vacă, etc, nu prezintă interes considerabil datorită asemănării formale cu omul.
În relaţie cu insectivorele, maimuţele sunt mai centrale, dar în relaţie cu omul ele sunt extrem de descentralizate. Înregistrarea fosilă indică prezenţa unui număr de fiinţe care în structură erau intermediare între maimuţe şi om. Există dovezi care sugerează faptul că aceste creaturi erau de-asemenea fizic intermediare între maimuţe (antropoide) şi oameni, totuşi în ceea ce priveşte posibilitatea spirituală, ele nu erau cu siguranţă oameni şi în consecinţă aveau un caracter de tip zombi.
Ele formează o parte a celui de-al 6-lea ciclu macrocosm, pe când omul este microcosmul celui de-al 7-lea ciclu. Primele schelete umane fosilizate se găsesc în Epoca Renului sau Paleoliticul Superior (Pleistocenul superior).
Aceşti oameni apar să fie răspunzători de frumoasele picturi rupestre găsite în Europa de vest. Este clar faptul că ei reprezintă o cultură dezvoltată cu o Tradiţie dependentă de natură în ceea ce priveşte simbolismul, în unele aspecte similară indienilor din America de Nord.
Despre oamenii Paleoliticului superior nu se poate în nici un caz spune că sunt primordiali. Prima formalizare a omului a avut loc probabil în perioada Miocenului, în timpul căreia s-au format platourile Tibetan şi Himalayan. Această regiune este simbolic legată de Axis Mundi, şi în consecinţă de om.
Până acum au fost luate în considerare doar aspectele creative ale ciclurilor, dar în plus la aceste efecte „pozitive” se adaugă şi cele distructive sau „negative”.
Iată 2 cazuri de distrugere, fiecare indicând „anticiparea” evenimentelor ulterioare. Cel mai mare exemplu de distrugere este cel care a încheiat cel de-al 5-lea ciclu atunci când toate reptilele archosauriene au dispărut fără a mai apărea ulterior. Acest eveniment catastrofic a coincis cu crearea primelor păsări şi mamifere. Mai timpuriu, în cel de-al 5-lea ciclu, atunci când au fost create primele reptile, a avut loc o fază acvatică distructivă, atunci când aproape toate vertebratele marine din Paleozoic au fost eliminate. Mările au fost repopulate cu un tip modern de peşte teleostean, mai târziu în ciclul al 5-lea, chiar înainte de crearea păsărilor.
Crearea peştelui teleostean a fost primul semn de apropiere a ciclului al 6-lea care a adus eliminarea reptilelor şi înlocuirea lor cu mamifere. Asemenea evenimente indică natura complexă şi suprapusă a ciclurilor şi ilustrează fluiditatea procesului creaţiei.
Al 7-lea ciclu începe odată cu crearea omului, care este microcosmul corespunzând macrocosmului ciclului 6. După crearea omului nu mai există altă creare. Ciclul al 6-lea este caracterizat de existenţa păsărilor, mamiferelor şi peştilor teleostean şi astfel ne întoarcem de fapt la consideraţiile psihologice prezentate la început.
Animalele intervertebrate şi plantele constituie partea inferioară a macrocosmului şi în consecinţă „se conformează” schimbărilor de ordin mai înalt ce au loc, în mod similar, crearea vertebratelor „se con-formeză” mişcărilor astrologice. Natura pasivă a părţii inferioare a macrocosmului se vede cel mai bine în înregistrarea fosilă a plantelor. Astfel, Pteridophyta aparţine celui de-al 5-lea ciclu şi Angiospermae, celui de-al 6-lea ciclu. Merită observat faptul că intervalul dintre emergenţa pteridophytelor „inferioare” şi cele „superioare”, corespunde timpului de existenţă a Seymouria, amfibianul/reptilă care a ocupat istmul median al celui de-al 5-lea ciclu.
La început s-a spus despre faptul că există o analogie între natura unificatoare a conştiinţei umane şi unitatea filetică a formei vertebrate. Omul nu este doar mamiferul central şi principal, el este de asemenea principiul corpului vertebrat şi psyche-ului.
Asta se vede clar în embriologie şi a dat naştere eronatei teorii a recapitulării. Este un fapt bine cunoscut că stadiile tinere ale diferitelor vertebrate se aseamănă mai mult decât acestea se aseamănă cu cele adulte şi mai mult decât aceste stadii adulte seamănă între ele. Când se compară embriologia omului cu cea a altor vertebrate, se observă că stadiile timpurii sunt foarte similare. În dezvoltarea ulterioară, totuşi, vertebratele non-umane „deviază” şi devin specializate în anumite aspecte.
De exemplu pungile viscerale care apar în regiunea faringeală a tuturor embrionilor de vertebrate, sunt arestate în dezvoltarea lor la peşti pentru a apărea branhiile, pe când la om dezvoltarea lor continuă până ce sunt convertite în organe glandulare şi părţi ale urechii.
„Cantitatea” de schimbare în formă în ceea ce priveşte structura embrionară originală este minimă la om şi maximă la vertebratele non-umane. Folosind analogia copacului, se poate spune că în timp ce embriologia omului are loc de-a lungul axei centrale sau trunchiului, cea a celorlalte vertebrate deviază către locuri variate dând naştere la ramuri laterale, fiecare dintre ele putând fi privită ca fiind o specializare particulară a trunchiului.
De aceea, forma omului este „norma” vertebrată şi celelalte forme vertebrate sunt aspecte ale „normei”. Acesta este un alt fel de a spune că Omul este o expresie a Intelectului şi animalele sunt particularizări ale Intelectului. Simbolismul Genezei este complex şi sintetic. Comenzile din Geneză nu sunt date în timp, nu mai mult decât fiecare ciclu este de fapt o zi din Geneză.
Înregistrarea fosilă este doar o reflectare temporală, secvenţială a comenzilor care sunt în ele însele supra-temporale. Omul primordial nu a fost deloc solidificat şi asta se vede din absenţa fosilelor. În platoul Tibetan şi Himalayan (despre care a fost spus că este în legătură simbolică cu Axis Mundi şi deci cu omul) există muntele Kailas şi cele 4 râuri ce radiază din el: Indus, Brahmaputra, Gange şi Sutlej. Acestea corepsund simbolic Paradisului din Geneză, adică sunt o solidificare a unor principii supra-formale reflectate în lumea formală.
Mai sus s-a spus despre luminarii, care sunt de fapt semne ale actualizării domeniului psihic uman, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală. Primul semn al descinderii influenţelor spirituale, armonizatoare în lumea formală a fost mişcarea înceată a sferei cereşti. Legat de luminarii trebuie spus că corpurile cereşti pot fi privite ca fiind „suporturi” pentru facultăţile sufletului universal care este cauza întregii schimbări în lumea sub-lunară.

Cele 4 principii care sunt fundamentale ale creaţiei:
1. principiul cauzalităţii
2. principiul activităţii
3. principiul binelui
4. principiul armoniei

a). Principiul cauzalităţii se manifestă prin mişcare - orice mişcare, în mecanică, se traduce în mod esenţial printr-o LINIE.

b). Principiul activităţii se manifestă printr-o diversitate indefinită, asta înseamnă că LINIA care traduce principiul cauzalităţii nu ar putea fi o circumferinţă şi nici linie întreruptă, ea nu poate fi decât o LINIE CU ELEMENTE HIPERBOLICE/PARABOLICE (cam ca şi cometele în spaţiu) şi ale cărei ramificaţii se îndepărtează la infinit. Asta e valabil doar dacă se ia în considerare DOAR UN PLAN AL SPAŢIULUI.

c). Principiul armoniei (ce satisface aici ideea ciclică şi simbolizează în toate punctele ideea de REVENIRE şi principiul reintegrării) cere ca modificările să se succeadă la INTERVALE EGALE DEOPOTRIVĂ EGAL DEPĂRTATE UNELE DE ALTELE. Deci, orice posibilitate a unei linii plane trebuie îndepărtată, pt. că există între diversele sale părţi RAPORTURI DE DISTANŢĂ: linia mişcării universale se înscrie de fapt pe o SUPRAFAŢĂ STRÂMBĂ ÎN SPAŢIU. Raporturile de distanţă între elementele acestei linii sunt în progresie aritmetică pt. a satisface legea armoniei.

d) Legea binelui cere ca modificările să fie într-o ASCENSIUNE CONTINUĂ, elementele figurii suprapunându-se indubitabil şi invariabil.

O linie (principiul cauzalităţii), indefinită şi netrecând niciodată prin aceleaşi puncte (principiul activităţii cere asta), dă naştere la curbe, la intersecţii de suprafeţe strâmbe, ce se spiralează unele deasupra celorlalte (principiul binelui cere ascensiune continuă) şi pe care toate punctele unui element sunt la egală distanţă de punctele corespondente ale elementului superior şi celui inferior (principiul armoniei)..
Singura suprafaţă care satisface aceste cerinţe este ELICOIDA CILINDRICĂ - linia mişcării universale va fi de fapt intersecţia elicei (suprafaţa strâmbă) cu suprafaţa laterală a cilindrului care reprezintă Evoluţia ciclică, de-a lungul căreia se mişcă toate fiinţele.

Cele 4 legi explicate mai detaliat
1. Legea cauzalităţii
Cauzalitatea este manifestarea unică a Perfecţiunii, adică Voinţa Cerului. Corolarul cauzalităţii (principiului iniţial) este că fiinţele sunt în mişcare, ele evoluează. Mişcarea fiind întotdeauna ea este Manifestarea Eternă a Perfecţiunii astfel se satisface primul principiul (cel al cauzalităţii - Voinţa Cerului).

2. Legea activităţii
Aici se poate pune întrebarea: în ce fel legea activităţii face să evolueze fiinţele?
Continuitatea nu satisface decât cauzalitatea, activitatea presupune acţiune; o acţiune, oricare ar fi ea, satisface activitatea: însă repetiţia unei acţiuni, oricare ar fi ea, constiuie realmente o acţiune? NU. Dpdv al acţiunii însăşi, repetiţia sa constituie monotonia; şi din punctul de vedere al motoarelor acţiunii se observă că o aceeaşi acţiune este generată de aceleaşi motoare, ce acţionează sub acelaşi impuls, cu aceeaşi forţă; CONTINUITATEA unei acţiuni nu este dată de activitate, ci dimpotrivă, după punerea în mişcare, de IMOBILITATEA principiului motor. Astfel este satisfăcut şi principiul activităţii, dar nu printr-o singură acţiune, nu prin aceeaşi acţiune de două ori sau indefinit repetată, ci printr-o serie indefinită de acţiuni, care sunt datorate unor motoare diferite, şi care, prin urmare, nu pot fi absolut identice. Deci, în numele principiului activităţii, NU SE TRECE DE DOUĂ ORI PRIN ACELAŞI CURENT AL FORMELOR. După ce am epuizat o formă, şi toate circumstanţele unei modificări, trecem la o altă modificare, nerevenind niciodată la cea pe care am părăsit-o.

3. Legea armoniei
Aici se pune ntrebarea: cum se poate acorda mişcarea CONTINUĂ şi VARIATĂ cu legea armoniei?
De observat că legea armoniei nu poate fi satisfăcută decât prin acţiuni variate, deoarece nu există armonie în repetiţie: raporturile armonice nu se pot stabili, precum algebricele sau geometricele, decât între cantităţi diferite. Armonia este satisfăcută prin proporţiile (în sens matem.) variaţiilor, adică o formă oarecare este în mod invariabil distanţată de cea care o precede şi de cea care o urmează iar toate modificările sunt invariabil distanţate unele faţă de altele. Astfel, seria modificărilor se poate traduce matematic printr-o progresie (aritm. sau geom.), progresie ce tinde spre un „loc metafizic” ce nu poate fi atins în mod obiectiv. Aceasta este legea Armoniei.
Consecinţa legii armoniei în ceea ce priveşte fiinele în modificare este următoarea: invariabilitatea sensului şi a şirului de modificări prin care trec toate fiinţele. Deoarece Activitatea interzice să se treacă de două ori prin aceeaşi formă, Armonia interzice putinţa de a nu trece prin toate formele. Există astfel mai multe curente de forme. Ce se întrevede de aici este următorul fapt: în cursul unei modificări, între cei care şi-au unit tendinţele va exista o unire indestructibilă, ei aflându-se în mod analogic alături în modificările ulterioare.

4. Legea binelui
Legea binelui cere ca mişcarea CONTINUĂ, VARIATĂ ŞI ARMONICĂ să fie benefică, şi conduce Universul la Perfecţiune.
Voită de Perfecţiune, determinată prin consecinţele precise ale acestei voinţe, Evoluţia nu poate fi decât bună, şi nu poate produce decât un rezultat exceent pt. fiinţele ce i se supun. Nu există reintegrare în afara Perfecţiunii. Nu există loc, nici fizic, nici geometric, nici metafizic, în afara Perfecţiunii. Nu există altceva decât beatifica reintegrare finală. Această reintegrare finală este necesitatea celei de-a patra legi, cea a binelui. Dacă se unesc efectele acestei legi cu celei ale armoniei se înţelege că nu există o diferenţă esenţială în soarta fiinţelor în schimbare, nu există loc pentru căderi de vreun fel, care ar încălca legea binelui, dacă ar fi generale, şi pe cea a armoniei, dacă ar fi parţiale şi temporale. Aşadar trecerea fiinţelor prin modificările Universului este aşadar o ascensiune regulată, continuă, armonică şi bună, de la care Perfecţiune (ale cărei părţi infinitezimale şi emanaţii continue suntem) nu ne-ar putea exclude.

„PERFECŢIUNE ACTIVĂ”= aspectul ACTIV sub care se poate considera Infinitul (Brahma din doctrinele hinduse)
„PERFECŢIUNE PASIVĂ”= aspectul PASIV sub care se poate considera Infinitul - Posibilitatea (Şakti a lui Brahma din doctr. hinduse)

PERFECŢIUNEA în sens absolut este identică cu INFINITUL înţeles în toată indeterminarea sa.

Actul creaţiei nu presupune expres şi ineluctabil actul de a da viaţă (terestră sau ceva analog). A da viaţă traduce de fapt expresia ,,a trece în curentul formelor” adică una din formele în care fiinţele trec poate fi viaţa aşa cum o înţelegem noi, dar ea nu este decât una din nenumăratele feţe ale modificărilor noastre, deci VIAŢA (înţeleasă în sensul de mai înainte adică ca şi CONDIŢIE DE EXISTENŢĂ) NU ESTE UN COROLAR INDISPENSABIL, CI DOAR UN ACCIDENT AL CREAŢIEI.
Umanitatea este doar una din formele curentului unde fiinţele curg (activitate - Perfecţiunea este activă) diferenţiindu-se de Fiinţă, în mod formal şi nu esenţial. Umanitatea de fapt este unul din aspectele Perfecţiunii pasive şi una din modificările prin care Universul tinde spre transformare (adică spre mecanismul reintegrării). Deci, Perfecţiunea este generatoarea Umanităţii (pr. cauzalităţii) aşa cum şi materia una - eternă şi fără formă - este generatoarea materiei divizibile, diverse şi trecătoare.
Umanitatea este dpdv metafizic una din Formele Universului (iar umanitatea terestră în particular este una din modificările acestei forme). Această formă iese din Perfecţiune graţie Principiului cauzalităţii eficiente, traversează toate modificările şi atinge transformarea, prin care ea revine la Perfecţiune. Nicio formă nu scapă acestei legi generale care este ARMONIA (la fel cum zicea şi Lao Zi despre armonia Căii, a lui Tao).
Umanitatea vine din Infinit, Umanitatea intră în Infinit. De fapt ea nu l-a părăsit niciodată, toate modificările producându-se de-a lungul Infinitului: nu doar legea Armoniei cere asta ci şi faptul că dacă o parte a Umanităţii n-ar urma celelalte părţi ale acestei forme în toate modificările sale şi în transformarea finală şi comună a întregului Univers, acea parte ar ieşi din Infinit, ar exista în afara Infinitului, ar fi situată alături de Infinit. Or, din Infinitul metafizic nu se poate ieşi fără a distruge noţiunea şi ideea însăşi a acestui Infinit metafizic.
Deci: noi toţi, forme vizibile şi invizibile ale Universului, provenim din Infinit, nu putem ieşi din el, ci suntem mereu legaţi de el prin ESENŢĂ şi vom rămâne, dincolo de forme, în acest Infinit.
Din perspectivă pur metafizică, lucrurile trebuie considerate din perspectiva infinităţii Esenţei divine astfel: faţă de Infinit, toate posibilităţile sunt ceea ce sunt din veşnicie, adică, în Cunoaşterea divină, posibilităţile sunt conţinute ca fiind ceea ce sunt, cu ceea ce fiecare dintre ele comportă ca actualitate permanentă sau relativă. Alegerea posibilităţilor de manifestare coincide (din acel moment) cu natura lor proprie. Fiinţa divină se manifestă Ea-Însăşi în toate modurile posibile, neexistând limită pentru posibilităţile divine. Lumea este în mod esenţial manifestarea lui Dumnezeu Însuşi.
Universul este ca un ansamblu de oglinzi în care Esenţa infinită se contemplă într-o mulţime de forme, sau care reflectă diferite trepte ale iradierii Fiinţei unice. Oglinzile aici înseamnă posibilităţile pe care le are esenţa de a se determina pe Ea-Însăşi, posibilităţi pe care Ea le conţine în mod suveran în virtutea infinităţii Sale. Pe lângă sensul cosmologic, oglinzile traduc şi sensul spiritual care este acela de substanţe receptive faţă de Actul pur. Fiinţa divină este prima afirmaţie, perfectă şi necondiţionată a Esenţei care în Ea-Însăşi este sustrasă oricărei determinări, chiar şi aceleia a Fiinţei, adică Esenţa este totodată Fiinţă şi Non-Fiinţă. Fiinţa revelează Esenţa prin afirmare, în timp ce posibilităţile principiale se reduc la ea într-o oarecare măsură prin negaţie, deoarece ele nu sunt decât limitări, cel puţin în măsura în care le detaşăm logic de Fiinţă.

Aceasta postare a fost editata de tota_puri: 26 March 2008 - 01:24 PM

[lupini]

Tota-puri, dacă nu faci un rezumat, se vor găsi puţini care să citească ce scrii. Eu unul cu siguranţă nu mă voi număra printre ei.

[tota_puri]

Distincţia între Fiinţă şi posibilităţile principiale sau esenţele imuabile, distincţie care se resoarbe în Infinitatea divină, permite să se considere manifestarea universală sub 2 raporturi complementare:
- cel al auto-determinărilor sau subiectivărilor Esenţei
- cel al revelaţiilor divine care apar în primele
Fiinţa se concepe prin integrare, adică se dovedeşte unică în fiecare posibilitate manifestată şi singură în toate, în vreme ce posibilităţile ca atare stabilesc diversitatea fără ca vreodată să se detaşeze în mod esenţial de Unul.
Posibilităţile principiale sau esenţele imuabile fiind conţinute în indistincţiunea Esenţei divine, sunt în măsura în care se reflectă în înţelesul universal, IDEILE sau ARHETIPURILE pe care Platon, în parabola peşterii, le compară cu lucrurile reale, prizonierii neputând concepe decât umbrele proiectate pe peretele acesteia.

Există 2 explicaţii ale existenţei trecute şi prezente a făpturilor diferitelor specii:
1.GRADAŢIA – ce presupune o creaţie specială a speciilor invariabile
2.EVOLUŢIA – ce presupune emergenţa speciilor în toată varietatea şi variabilitatea acestora prin acţiunea treptată a cauzelor inerente speciilor şi mediului acestora

Cele 2 poziţii sunt INCOMPATIBILE dacă povestirea mitică este interpretată din punct de vedere ISTORIC. Dacă doctrina creaţiei speciale este înţeleasă aşa cum a fost interpretată de în general de filozofii creştini ca şi de alţii, atunci GRADAŢIA ŞI EVOLUŢIA NU MAI REPREZINTĂ ALTERNATIVE IRECONCILIABILE, CI NUMAI MIJLOACE DIFERITE, RESPECTIV UNA IDEALĂ ŞI ALTA ISTORICĂ, FORMALĂ ŞI FIGURATIVĂ, ALGEBRICĂ ŞI ARITMETICĂ, DE A ÎNFĂŢIŞA UNUL ŞI ACELAŞI LUCRU.
Cauzalitatea în aceste filozofii este considerată a fi un lucru de la sine înţeles: NIMIC NU ARE LOC DIN ÎNTÂMPLARE. IMPOSIBILUL NU ARE LOC NICIODATĂ, CEEA CE ARE LOC ESTE ÎNTOTDEAUNA REALIZAREA UNEI POSIBILITĂŢI.

1. Cauza Primă - ,,Dumnezeu", ,,Fiinţă", ,,Viaţă", ,,Natură" (natura naturans) - care are inerentă posibilitatea
2. Cauzele Intermediare - prin intermediul cărora sunt asigurate condiţiile în care posibilul devine necesitate


Cauza Primă a existenţei lucrurilor, sau, cu alte cuvinte, posibilitatea acestora, poartă de multe ori denumirea de ,,Dumnezeu”, dar şi de ,,Fiinţă”, ,,Viaţă” sau ,,Natură” (natura naturans). Această Cauză Primă, fie că este ,,absolută”, dpdv filozofic, sau ,,personificată”, dpdv mitic, este cauza directă a fiinţării lucrurilor, şi numai indirectă doar în ceea ce priveşte modul lor de fiinţare.
Modul lor de fiinţare (în funcţie de care sunt deosebite ca specii) este determinat de Cauzele Intermediare, cunoscute sau necunoscute, ce au ca rezultat producerea speciilor sau indivizilor daţi la un timp sau loc date.
Categoria Cauzelor Intermediare nu exclude nici una din acele forţe sau tendinţe sau accidente determinante pe care se bazează evoluţionistul pentru a putea explica seriile observate. Dacă prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” înţelegem o acţiune încheiată la un moment dat, adică la începutul însuşi al timpului, atunci, desigur, gradaţia şi evoluţia vor fi două concepte incompatibile.
Întrebarea: ,,Ce făcea Dumnezeu ÎNAINTE de a crea lumea?” este lipsită de sens, O SUCCESIUNE DE EVENIMENTE ÎN ETERNUL ACUM (atemporalitate) este DE NECONCEPUT.
Ceea ce trebuie înţeles prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” reprezintă o PRIORITATE LOGICĂ, NU UNA TEMPORALĂ.
DUMNEZEU CREEAZĂ ÎNTREAGA LUME ACUM, ÎN ACEST MOMENT!
Creaţia acesta nu poate fi privită ca un act singular definit ci trebuie privită ca având loc neîncetat.
Asta nu înseamnă că creaţia nu este terminată în principio şi ex tempore, cu numai că NOI O ÎNŢELEGEM SUB FORMA UNEI SECVENŢE TEMPORALE ŞI CA ŞI CUM CAUZA ŞI EFECTUL AR PUTEA FI SEPARATE UNA DE ALTA ÎN PERIOADE SENSIBILE. ÎN ACEL TIMP, TOATE LUCRURILE AU AVUT LOC SIMULTAN, DAR ERA NECESAR SĂ SE CONSEMNEZE NARATIV O SUCCESIUNE DIN CAUZA GENERĂRII ULTERIOARE A UNEIA DIN ALTA. Deci ce ne spune Facerea este adevărat dar sunt extrem de puţini cei care înţeleg.
Ceea ce GRADAŢIA exprimă sub ,,specie aeternitatis”, mitul povesteşte sub ,,specie eviternitas” şi istoria sub ,,specie temporis”. Ceea ce este înrădăcinat în natura Totului, în mit este tratat în mod figurativ ca ajungând la fiinţă prin generare şi creaţie: scena şi secvenţa sunt transferate, pentru claritatea expunerii, lucrurilor a căror fiinţă şi formă definită snt eterne!
Începutul, ce gând este, se sfârşeşte în acţiune, aşa a avut loc clădirea lumii în eternitate (atenţie am zis clădire).
Deci, conceptele ce ţin, pe de o parte, de un tipar etern şi ideal sau de ,,lumea inteligibilă”, neextinsă în spaţiu şi timp, şi de cealaltă parte de ,,lumea sensibilă” şi temporală, extinsă în spaţiu şi timp ca un ecou, reflexie şi imitare a celeilalte, NU SUNT ALTERNATIVE, CI CORELATIVE. FIECARE O IMPLICĂ PE CEALALTĂ. Uniformitatea lumii inteligibile este compatibilă în orice caz cu multi-formitatea manifestărilor acesteia.
Fiecare formă, fiecare fenomen, reprezintă una din ,,posibilităţile de manifestare” ale unei ,,naturi veşnic-roditoare” ce ar putea fi numită Dumnezeu, Spirit, Natura Naturans sau acea ,,Viaţă” din cauza căreia considerăm că formele de viaţă ,,trăiesc”. Această Viaţă este ,,Cauză Primă” a vieţilor, dar formele pe care aceste vieţi le iau sunt determinate în realitate de ,,Cauzele Secunde” sau ,,Intermediare”, pe care azi le numim ,,forţe” sau ,,legi”, cu precădere ale eredităţii.
Variabilitatea speciilor se explică prin faptul că forma ce îşi face apariţia la un anumit timp sau loc în istoria unui ,,gen”, ,,specii” sau ,,individ” se află NEÎNCETAT ÎN SCHIMBARE.
Toate definiţiile acestor categorii sunt în realitate indefinite, deoarece este vorba despre ,,lucruri” ce devin neîncetat şi nu încetează niciodată să existe, putând astfel fi numite ,,lucruri” nuami printr-o generalizare ce ignoră variaţia lor de-alungul unui ,,prezent” mai lung sau mai scurt, dar întotdeauna relativ scurt.
,,Viaţa” fiecărei fiinţe contituie o neîncetată moarte şi renaştere. Nu există monade sau ego-uri delimitate, cu numai unul nelimitat. Fiecare formă de viaţă, incluzând şi psihicul, este compusă şi prin urmare, muritoare. Numai Viaţa fără de început, ce are ca veşmânt aceste forme supuse uzurii, poate fi considerată fără sfârşit. Nu se poate ca ceva să fie considerat nemuritor, când azi nu este nemuritor şi nici nu a fost aşa înainte ca planeta noastră să fie, înainte ca cele mai îndepărtate galaxii să-şi înceapă pribegiile.
Ochii au ,,evoluat” fiindcă Viaţa imanentă dorea să vadă, acelaşi lucru se poate spune şi despre toate celelalte puteri ale simţurilor, gândirii sau acţiunii, toate fiind mai degrabă nume ale acţiunilor acesteia, decât ale acţiunilor ,,noastre”.
Din cauza acestei dorinţe sau ,,voinţe de exprimare”, se petrece o ,,coborâre în materie” (o descindere) sau un ,,început al vieţii”, atât la nivel universal cât şi particular.
Diferitele forme ale acestor naşteri sau sălăşluiri sunt determinate de cauzele intermediare (pe care le cunoaşte şi ştiinţa), neputând fi conceput vreun început sau vreun sfârşit al operaţiei lor uniforme. Atunci, când, şi oricând aceste cauze se întâlnesc pentru a stabili mediul temporal şi spaţial sau contextul fără de care o posibilitate dată nu poate fi realizată, atunci are loc apariţia sau ivirea (aici ivirea nu se referă la emergenţă ci la ivirea din starea anterioară ce era în potenţă) formei corespondente: un mamifer, de exemplu, nu ar fi putut apărea în silurian, cu numai atunci când acţiunile cauzelor naturale, de mai târziu, au pregătit pământul pentru vieţuirea mamiferelor.
Fiecare dintre aceste forme tranzitorii de specii şi indivizi reflectă O POSIBILITATE ARHETIPALĂ SAU UN ,,PATTERN” (pater, tată) INERENT LOCUS-ULUI (în sanskr. Loka) SAU LUMII ,,INTELIGIBILE”, CE SE DEOSEBEŞTE DE LUMEA NOASTRĂ ,,SENSIBILĂ” A CON-POSIBILITĂŢILOR.
Există, de exemplu, un ,,Soare inteligibil”, ,,Soare al soarelui” sau ,,Soare pe care nu toţi oamenii îl cunosc cu mintea lor”, altul deci, dar reprezentat de soarele fizic; un Apollo, altul decât Helios, de fapt imaginile fiind făcute spre a fi folosite ca ,,suporturi ale contemplării” de către puterile invizibile şi nu de către ,,zeii vizibili”. Tot aşa cum gândim şi vorbim în mod separat despre ,,specii” şi ,,indivizi”, şi despre ideile lor arhetipale trebuie să vorbim în mod separat; în realitate, tot ce curge este reprezentat acolo (lumea inteligibilă) în toată varietatea sa, deşi nu în într-o succesiune temporală, ci în aşa fel încât totul să poată fi văzut dintr-o dată.
„Trecerea” de la posibilitatea inerentă la necesitate se face prin Fiat Lux. Se înţelege că, fiind vorba, despre o creaţie întru-început (care începe odată pentru totdeauna), există de fapt o serie neîncetată de străfulgerări, de Fiat Lux-uri prin care creaţia este „reînnoită” şi „naturată” sub străfulgerarea „naturii naturans”.

Cauza primă conţine toate lucrurile ÎN POTENŢĂ.
Raportul Nefiinţei cu Fiinţa este raportul non-manifestatului cu manifestatul, non-manifestatul fiind superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conţine în potenţă tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată manifestat. Este imposibil să se vorbească despre o distincţie reală, deoarece manifestatul este conţinut principial în non-manifestat, această distincţie există DOAR pentru noi.

Rumi:
,,ÎNCEPUTUL, CE GÂND ESTE, SE SFÂRŞEŞTE ÎN ACŢIUNE, AFLĂ CĂ ÎN ACEST FEL A AVUT LOC CLĂDIREA LUMII ÎN ETERNITATE"

Crearea speciilor biblice se referă deci la aspectul cauzei lor imuabile, ca esenţe veşnice, dincolo de orice manifestare, aşa cum “există” în omniscienţa divină (cunoaşterea “numelui” fiinţelor din Cartea Facerii data lui ADAM, adică cunoaşterea naturii proprii a fiecărei specii invariabile).

PS: Metafizica nu se rezumă. Nici măcar nu e sistematică. Ce este scris mai sus este minimum de determinaţie necesară pt. a face conprehensibile principiile metafizice. Nici nu trebuie să citească oricine cele scrise. Mulţam.

Aceasta postare a fost editata de tota_puri: 26 March 2008 - 03:32 PM

[tota_puri]

Intelectul transcendent cunoaşte ceea ce partea superioară a psihicului conştientizează; cele două tipuri de cogniţie se află la graniţa calitativă dintre individual şi universal, între ele sifuându-se "ruperea" de nivel dintre sistem şi metasistem. Există o distincţie între cunoaştere şi conştiinţă în sensul în care prima aparţine şi se identifică cu Infinitul, pe când a doua aparţine condiţionărilor unei anumite stări dc fiinţă care este, în cazul nostru, cea umană; însă întotdeauna cel care se află la nivelul unei realizări virtuale va vorbi doar din această perspectivă şi astfel Cunoaşterea, adică realizarea efectivă, va apărea ca şi "conştiinţă". De fapt, e foarte simplu: eşti ceea ce cunoşti; pentru că Fiinţa (Étre) corespunde doar unui picior al lui Brahma, celelalte trei sunt Cunoaştere; altfel spus, Realitatea ultimă nu este étre, ci connaître. La o primă vedere, se pot trage următoarele concluzii: omul nu moare când îşi "dă" suflul, deci când încetează a mai fi în interiorul coordonatelor stării de fiinţă individual-umane, ci moare când ignoră fiindcă ignoranţa (avidya) inhibă până la blocaj cronic orice transcendera ontologică. Asta e adevărata moarte şi nu e vorba aici de vreo figură de stil. Pe de altă parte, faptul că noi suntem are drept cauză directă faptul că noi cunoaştem; nu trăim pentru că respirăm ci pentru că ştim cum să respirăm. Modalitatea respiratorie reprezintă şi determină, la drept vorbind, modalitatea ontologică (vezi tehnicile din isihasm şi pranayama). Cunoaşterea produce efecte până la nivel somatic, să ne gândim la aparenţa aproape translucidă a cenobirului şi a anahoretului şi la aspectul animalizat al sălbaticului. Tocmai Cunoaşterea sistează "fiinţa" în samsar a; diferitele grade dc conştiinţă determină diferitele stări ale fiinţei, iar gradul de cunoaştere aetermină modalitatea respiratorie, felul în care îţi bate inima, ceea ce e echivalent cu a spune, ritmicitatea vital-pulsatoric a centrului fiinţei care cu cât e mai rară - cu cât e mai aproape de isihie - cu atât sc află mai aproape de Linişte, de Tăcere.
Identificarea prin cunoaştere presupune nu doar Identitatea în Universal ci şi identitatea în individual, acest fapt fiind posibil datorită legii analogiei inverse. Chit se reflectă în Buddhi, iar acesta din unnă în ahankara. Cunoaşterea Realităţii Supreme se oglindeşte la nivelul cel mai jos în cunoaşterea realităţii relative. Conştiinţa intervine, în această situaţie, prin aceea că cunoaşterea reflectată, deci cea a realităţii relative este - raportată la Universal - conştiinţă.
Dintr-un punct de vedere ce se raportează la Universal, orice cunoaştere reflectată este conştiinţă. Aşadar orice cogniţie care nu este Cogniţia Supremă, este conştiinţă. Dar din punctul de vedere al stărilor ce posedă modalitatea cognitivă a conştiinţei, iar acest fapt este extrem de important, cunoaşterea lor (adică ceea ce am numit conştiinţă raportându-ne la Universal) este dubtată de o altă cogniţie, care este tot conştiinţă, însă acum raportată la individual.
Schema cognitivă raportată la ordinul individual este următoarea: Cunoaşterea Supremă nu există în manifestare, pentru că dacă acest lucru ar fi, manifestarea s-ar face ţăndări. Aşadar, imaginea acestei Cunoaşteri este o cunoaştere care, pentru a putea fi distinsă de Gnoza Reală, poartă numele dc conştiinţă. De aici intrăm în desişul domeniului individual: conştiinţa, numită astfel raportat Ia Universal, este cunoaşterea limbajului comun, cel de fiecare zi. Dar în acelaşi timp, omul nu posedă doar această simplă cunoaştere comună, ca modalitate cognitivă, ci posedă şi o conştiinţă, care este o cogniţie şi mai slabă -dintr-un anumit punct de vedere - decât cunoaşterea individuală, însă are avantajul - dintr-o cu totul altă perspectivă - de a fi 'Înmiresmată". Dar observăm că această cogniţie "de ordin trei" - pentru a o numi astfel - nu trebuie confundată cu cogniţia "de ordin secund" care poartă, raportat la universal, numele de conştiinţă.
Cunoaşterea individuală este doar cea care le permite indivizilor să fie ceea ce sunt, iar conştiinţa -înţeleasă ca o cogniţie "de ordin trei" - este cea care le permite să vadă ceea ce ar putea fi. Suntem în faţa unui caz de oglinzi paralele.
Dumnezeu se uită în oglinda Substanţei Universale, iar imaginea Lui este cosmosul. Cosmosul, nu-L poate privi direct pe Dumnezeu, aşa că se uită la rândul său în altă oglindă (adică conştiinţa înţeleasă ca acea cogniţie "de gradul trei", însă cine este cu adevărat această oglindă, este deja o altă problemă) pentru că imaginea sa reflectată îi va arăta Chipul lui Dumnezeu. Şi astfel putem înţelege cum cunoaşterea determină propriu-zis nivelul ontologic: noi suntem acum în felul în care suntem, doar pentru că asta este tot ceea ce cunoaştem efectiv. Tot ce este virtual ca şi cogniţie, este conştiinţă - în ceea ce ne priveşte - şi astfel putem spera ca conştiinţa pe care o avem în ceea ce priveşte umanitatea primordială, să se transforme în cunoaştere pentru ca noi să devenim în mod efectiv umanitatea primordială.
Conştiinţa vorbeşte despre o realitate ce nu este asumată în totalitate de către subiect ci doar percepută ca exterioară; e vorba de "aducerea în conştiinţă" a obiectului, fără ca obiectul să fie consumat, şi deci asimilat, prin cunoaştere. Tot ceea ce oferă o raportare la Universal, se bucură de o claritate net superioară desişului încâlcit al ordinului individual.
Datorită diferenţei de nivel între ordinul individual şi cel universal şi, mai mult chiar, datorită diferenţei de sistem, deoarece ceea ce trebuie realizat este riguros metasistemic, această "recuperare" este percepută din perspectiva umanităţii actuale ca fiind tocmai astfel, adică recuperativă şi, în acelaşi timp, ca presupunând un proces ce necesită o desfăşurare succesivă în interiorul limitărilor ontologice specifice cogniţiei prin conştiinţă a spaţiului, a timpului, a numelui sau a formei2.
În cel mai bun caz, care este cel al umanităţii primordiale, cunoaşterea individului uman căzut, a condiţionărilor spaţio-temporale, de nume şi formă, se transformă în cunoaşterea Prezenţei.

Trebuie făcută următoarea distincţie: starea umanităţii actuale nu este starea umană individuală în deplinătatea naturii sale originare, ci este o umanitate căzută. Astfel, pentru omul primordial, pentru Adam cel dinainte de păcat, nu există problema recuperării pentru că raportat la starea lui naturală, care este cea umană, el este propriu-zis complet, desăvârşit; Eliberarea efectivă există pentru el ca virtualitate imediată şi nu mediată cum este pentru individul uman căzut (Adam din Paradisul terestru nu este Adam Kadmon; individul uman perfect nu este Dumnezeu, doar Dumnezeu este Dumnezeu); el se situează în centru iar comunicarea cu stările superioare ale fiinţei se face de-alungul axului, într-un mod natural, prin însăşi natura lui umană care posedă în integritatea sa primordială virtualitatea tuturor celorlalte stări ontologice, culminând cu Fiinţa şi chiar dincolo de orice determinare (saguna) şi nedeterminare (nirguna) a Acesteia, în Abisul Insondabil; acestui simbolism spaţial al centrului paradisiac îi corespunde cel temporal al vârstei dc aur. Or despre recuperarea universală, a Paradisului pierdut şi a vârstei de aur, este vorba în ceea ce-1 priveşte pe individul integrat într-o umanitate căzută în timp şi spaţiu; am folosit expresia de "cădere în timp şi spaţiu" pentru că în centru, spaţiul şi timpul sunt sublimate în calităţi, existând astfel posibilitatea de a vorbi despre localizarea eternităţii. Astfel, doar pentru cel aflat sub timp se poate pune problema unei recuperaţi care se desfăşoară în interiorul unei succesivităţi procesuale.
S-ar putea considera că dobândirea cunoaşterii binelui şi a răului, care determină automat pierderea cunoaşterii Prezenţei, să fi existat în omul primordial ca potentă neactualizată, în aspectul lui feminin; e interesant că starea de văduvie este atinsă prin femeie, adică prin individualizarea specifică pe care ea o dobândeşte. Suntem într-adevăr tentaţi să vedem două perioade distincte în existenţa omului înainte de păcat, care ne apar diferenţiate calitativ: una este perioada existenţei androginice a lui Adam iar cealaltă este cea care reproduce, până la urmă, scindarea primordială a Principiului în Esenţă şişi a recuperării. Totuşi această cunoaştere a Prezenţei divine nu este identică cu Cunoaşterea Identităţii Supreme.
Pentru că Noncondiţionarea Absolută există în Sine şi prin Sine, orice fel de perspectivă exterioară asupra ei (cum ar fi cea individual-umană) este incapabilă de a o putea cuprinde pentru că există o nepotrivire ontologică de "nivel", deci o incongruenţă calitativă. De asemenea, Prezenţa reală din interiorul Paradisului Terestru este percepută de către umanitatea actuală ca Absenţă, or trecerea - deci desfăşurarea succesivă - de la Absenţă la Prezenţă se face prin parcurgerea unor stadii iniţiatice corespunzătoare cu recuperarea Paradisului pierdut şi deci a individului uman perfect. În această staţie, realizarea supremă rămâne tot la stadiul de virtualitate. Cunoaşterea Prezenţei divine nu înseamnă Cunoaşterea Identităţii decât în mod virtual şi nu efectiv. Umanitatea actuală are doar cunoaşterea lipsei Prezenţei, cu alte cuvinte ea posedă doar conştiinţa Prezenţei (ceea ce e echivalent cu cunoaşterea virtuală a Prezenţei) iar acest fapt corespunde riguros punctului de vedere exoteric care afirmă că individul este doar virtual mântuit.

Aceasta postare a fost editata de tota_puri: 26 March 2008 - 11:54 PM

[ady_9]

Voi citi tot cand voi avea putin mai mult timp...

Care este sursa informatiilor?

[tota_puri]

Tradiţia

[tota_puri]

Maimuţa este omul surprins în animalitatea sa pură. Acesta este marele adevăr pe care nu-l poate înţelege evoluţionismul pentru că sistemele sale de referinţă sunt fără fundament metafizic. Este de fapt vorba aici de actualizarea unei posibilităţi latente în om, om care a avut încă de la început calitatea de psyche total actualizată şi nu ca la animale care reprezintă partea inferioară a actualizării psyche-ului. Şi se ştie că omul este ultima creaţie, a dică reprezinta completa actualizare a psyche-ului. Devierea de la „Omul primordial” a dus la materializarea treptată a tendinţelor/posibilităţilor animalice prezente în om şi asta a dus la apariţia maimuţei. Evoluţionismul nu vede că esenţa problemei ţine de centralitatea în creaţie a Omului primordial şi de faptul că omul este ultima verigă în creaţie şi că după el nu mai este nicio o creare. Distincţia profundă între OM ŞI ANIMALE constă în aceea că OMUL ESTE INTELECT (în calitate de psyche a omului primordial), pe când inteligenţa animală este doar parţială. Nu degeaba omul este singura creatură care poate concepe şi atinge absolutul, fiind în acelaşi timp şi veriga de legatură care uneşte Cerul cu Pământul, deoarece omul este suprema încununare a creaţiei capabilă de a păstra legătura cu divinitatea.

Aceasta postare a fost editata de tota_puri: 27 March 2008 - 06:20 PM

[Demiurgul]

Nu stiu care este scopu topicului ????dam copy paste ....??
la ce bun...si naiba citeste ??

e frumusica tema dar ....ce pot sa spun decat ca metafizica nu va reusii niciodata sa cunoasca omul

[Demiurgul]

Ravl, la Mar 28 2008, 03:55 PM, a spus:

este omul o creaţie sau un accident al evoluţiei , iar dacă este o creaţie , cine sunt Creatorii lui ?

aceiasi discutie de acum 100 de ani creationism vs evolutionism ....sunt satul ...asta numai filosofie nu este

[tota_puri]

Omul este o creaţie. Este în primul rând INTELECT (spirit). Însă, viaţa este un accident, adică o condiţie de existenţă. Este un accident în raport cu Esenţa. Fiinţa nu are nevoie de viaţă pentru a fi. Viaţa în doctrinele hinduse se numeşte Âtmâ, iar jîvâtmâ înseamnă viaţă, spirit întrupat. De aici transpare semnificaţia profundă a cuvântului jivină.

Aceasta postare a fost editata de tota_puri: 28 March 2008 - 03:23 PM