Contact
Facebook
Twitter
RSS
Acest topic e inchis
Cuvântul lui Dumnezeu, împreună lucrător cu Duhul, ne descoperă prin vasele Sale cele alese, că locul dintre cer si pământ, întreaga întindere azurie a văzduhului, care ni se face nouă văzută sub ceruri, slujeste drept sălas pentru îngerii căzuţi, care au fost izgoniţi din cer …. Sf. Apostol Pavel îi numeste pe îngerii cei căzuţi duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12), si pe căpetenia lor o numeste stăpânitorul puterii văzduhului (Efeseni 2, 2). Îngerii căzuţi sunt răspândiţi în mulţime mare în văzduhul pe care îl vedem deasupra noastră. Ei tulbură pururea toate lumea si pe fiecare om în parte. Pentru fiecare faptă rea, ori ucidere, ei s-au făcut aţâţători si împreună lucrători cu făptasul. Ei îi apleacă pe oameni spre păcat, si îi învaţă cum să-l săvârsească în toate chipurile cu putinţă. Sf. Apostol Petru zice: Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8), atât în timpul vieţii noastre pământesti, cât si după iesirea sufletului din trup. Când sufletul unui crestin lasă sălasul său pământesc, si porneste urcusul prin văzduh, către sălasul lui din cer, dracii îl opresc, ostenindu-se să afle în acela vreo asemuire de vreun chip cu ei, cu păcosenia lor, cu căderea lor, si să-l tragă în jos către iad, care este gătit diavolului si îngerilor lui (Mat. 25, 41). Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeste despre ele atunci când zice despre crestini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12). Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeste despre ele atunci când zice despre crestini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12).
În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare scrie cum, odată, la apropierea ceasului al nouălea, după ce Sf. Antonie a început să se roage înainte de a mânca, a fost numaidecât răpit de Duhul, si ridicat de îngeri la cer. Dracii
văzduhului s-au împotrivit urcusului lui: îngerii, opunându-se, au cerut să le facă cunoscute pricinile împotrivirii lor, căci Sf. Antonie nu avea nici un păcat. Dracii s-au străduit să facă cunoscute păcatele săvârsite de el chiar de la nastere; dar îngerii au închis gurile defăimătorilor, spunându-le că nu trebuie să numere păcatele de la nastere, care fuseseră deja sterse prin harul lui Hristos; ci să spună ei -dacă cunosc vreunul - păcatele pe care le-a săvârsit el după ce a intrat în monahism si si-a închinat viaţa lui Dumnezeu. În osândirile pe care le-au făcut, dracii au rostit multe minciuni nerusinate; dar fiindcă defăimătorilor le-a lipsit temeiul, cale liberă s-a deschis înaintea lui Antonie. Îndată ce si-a venit în sine, a văzut că se afla în acelasi loc unde stătuse pentru rugăciune. Uitând de mâncare, a petrecut întreaga noapte în lacrimi si suspine, cugetând la mulţimea de vrăjmasi ai omului, la războiul împotriva unei osti ca aceea, la greutatea drumului prin văzduh, către rai, si la cuvintele Apostolului care zice: Lupta noastră nu este împotriva trupului siasângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12; Efeseni 2, 2). Ştiind că puterile văzduhului caută doar un singur lucru, că se apleacă asupra lui cu toată râvna, că se ostenesc si se străduiesc să ne lipsească de o cale liberă către cer, Apostolul ne sfătuieste: Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Efeseni 6, 13), pentru ca cel potrivnic să se rusineze, neavând de zis nimic rău despre noi(Tit 2, 8)”.
Făcându-ne cunoscute cele se întâmplă în ceasul morţii, Sf. Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălasurile văzduhului. Dacă atunci când călătorim într-o ţară străină sau într-un oras necunoscut, avem nevoie de o călăuză, cu atât mai mult avem nevoie de călăuze si ajutoare care să ne îndrume în cealaltă lume, nevăzută, printre stăpâniile si puterile si stăpânitorii lumii, din sălasurile văzduhului, care sunt numiţi prigonitori si strângători de dajdii si vamesi.”
Sf. Grigorie Dialogul († 604), în omiliile sale la Evanghelie, scrie: „Omul trebuie să cugete adânc la cât de înfricosător va fi pentru noi ceasul morţii, ce chinuire cumplită va răbda sufletul la vremea aceea, ce aducere aminte a tuturor păcatelor, ce uitare a fericirii trecute, ce frică si ce teamă de Judecată. În ceasul acela, duhurile cele rele vor cerceta faptele sufletului care pleacă. În ceasul acela, duhurile vor înfăţisa privelistile păcatelor spre care l-au împins aceia (diavolii) pentru a-l trage pe el la împreună chinuire cu ei. Dar de ce vorbim numai de sufletul păcătos, când duhurile vin în aceeasi măsură si la muribunzii cei alesi, si caută în ei păcate asemenea cu ale lor, dacă au izbutit să-i ispitească? Dintre oameni a fost numai Cel Unul Care înainte de patima Sa, a zis fără frică: Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine si stăpânitorul acestei lumi si el nu are nimic în Mine (Ioan 14, 30)”
Sf. Efrem Sirul († 373 ) înfăţisează ceasul morţii si judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfricosătoare, când puterile cele dumnezeiesti poruncesc sufletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu sila si ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit - văzându-i în ceasul acela, sărmanul om ... se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur ... puterile ceresti, luând sufletul, porneste urcusul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile si stăpâniile lumii. Acestia sunt osânditorii nostri, vamesii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toţi acestia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele si datoriile acestui om -păcatele tinereţii si ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie si cele fără de voie,
săvârsite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este rusinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmasi care îl împresoară cu mii si mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcusul către cer, ca să nu se sălăsluiască în lumina celor vii, si ca să nu intre în împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe.
Sf. Chiril spune: „Ce frică si cutremur te asteaptă, o, suflete, în ziua morţii! Vei vedea draci înfricosători, fiorosi, nemilostivi si urâciosi, ca întunecosii etiopieni, stând înaintea ta. Chiar numai privelistea lor este mai rea decât orice chinuire. Văzându-i, sufletul se tulbură, se nelinisteste, caută să se ascundă, se grăbeste către îngerii lui Dumnezeu. Sfinţii îngeri iau sufletul; trecând împreună cu ei prin văzduh, sufletul se ridică, si ajunge la vămile care păzesc drumul de la pământ la cer, care opresc sufletul, împiedicându-i suisul la cer. Fiecare vamă cercetează păcatele de care răspunde; fiecare păcat, fiecare patimă îsi are vamesii si socotitorii săi.
Cu adevărat, nu numai luptătorii crestini trebuie să înfrunte încercările dracilor la ceasul morţii. Sf. Ioan Gură de Aur, în Omiliile sale la Evanghelia după Matei, istoriseste cu înflăcărare ce se întâmplă adesea cu păcătosii obisnuiţi, la ceasul morţii. „Cei mai mulţi oameni pot fi auziţi atunci, povestind grozăvii si vedenii înfricosătoare, priveliste pe care muribunzii nu sunt în stare să o rabde, iar adesea cutremură chiar si patul lor cu mare putere, îi privesc înfricosător pe cei ce stau împrejur, sufletul se străduieste să rămână în lăuntrul trupului, nedorind să fie izgonit, si nu este în stare să rabde privirea îngerilor care se apropie. Dacă fiinţele omenesti, care sunt înspăimântătoare, ne pricinuiesc chinuire privindu-le, când vedem îngerii ameninţând, si puteri mari printre vizitatorii nostri, cum să nu suferim când sufletul este smuls din trup si tras afară, si plânge mult, si totul este în desert?”
O experienţă a vămilor din zilele noastre
Răspunsul obisnuit al unui om „luminat” din vremurile moderne, atunci când a întâlnit vămile după „moartea clinică” (care a durat 36 de ore), poate fi văzut în cartea pomenită mai sus, „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”. Luându-mă de braţe, îngerii m-au dus în stradă, chiar prin peretele salonului de la spital. Se întunecase deja. Zăpada cădea linistit în fulgi mari.
Vedeam tot ce era în jurul meu dar nu puteam simţi frigul, si în general diferenţa dintre temperatura din cameră si cea de afară. Era limpede că aceste lucruri nu mai aveau nici o însemnătate pentru trupul meu care era schimbat. Am început să urcăm repede. Şi din înălţimea la care ne ridicaserăm, cuprinsul se lărgea tot mai mult si se arăta
înaintea ochilor nostri, făcându-se necuprins, aducându-mi înfricosare, dându-mi seama că eram un nimic în acel pustiu nesfârsit ...
Mintea mea nu pricepea atunci ce este timpul, si nu stiu cât a durat urcusul nostru, că la un moment dat am auzit, ca venind de undeva, la început o gălăgie nedeslusită, mai apoi ţipete si un râs zgomotos al unor fiinţe urâcioase, care se apropiau de noi grabnic.
Duhurile rele! -am înţeles îndată si am socotit aceasta neobisnuit de repede, iuţime ce venea din spaima pe care o trăiam în ceasul acela, pe care nu o mai cunoscusem niciodată, mai înainte. Duhurile rele! O, ce dureros era! Cât de mult as fi râs din toată inima la toate astea, doar cu puţine zile în urmă! Chiar acum câteva ore, povestirea cuiva ar fi stârnit în mine aceeasi purtare, nu pentru că acela ar fi văzut duhuri rele cu ochii săi, ci doar pentru că credea în existenţa acelor duhuri ca fiind ceva foarte adevărat! Asa cum era potrivit pentru un om ’învăţat’ de la sfârsitul sec. al XIX-lea, am socotit că astfel de credinţe erau aplecări nebunesti, patimi în fiinţa omenească, si de aceea nici măcar cuvântul nu avea pentru mine semnificaţia vreunui nume, ci a unui termen care definea o noţiune abstractă oarecare. Şi îndată această ’noţiune’ de până acum, mi s-a arătat ca ceva foarte viu! ...
Împresurându-ne din toate părţile, cu ţipete si cu gălăgie mare, duhurile cele rele au cerut să le fiu dat lor. Au încercat să mă apuce si să mă scoată de la îngeri, dar n-au izbutit să facă asta. În mijlocul urletelor lor de neînchipuit si la fel de potrivnice auzului, cum era si privelistea aceea pentru mine, au ajuns uneori la urechile mele cuvinte si grăiri de ale lor. ’Este al nostru: s-a lepădat de Dumnezeu’ -au strigat îndată cu toţii, si ne-au lovit cu o asemenea îndrăzneală că pentru o clipă frica mi-a îngheţat curgerea gândurilor. ’E minciună! Nu este adevărat!’ -am vrut să strig, venindu-mi în sine; dar o aducere aminte binevoitoare mi-a legat limba. Într-un chip necunoscut mie, mi-am amintit îndată de o întâmplare scurtă si lipsită de însemnătate, care făcea parte dintr-o perioadă îndepărtată a tinereţii mele care, se pare că eu n-as fi fost în stare cu nici un chip să mi-o amintesc singur.”
Aici autorul istoriseste o întâmplare din anii de scoală: Odată, într-o discuţie filosofică, asa cum obisnuiesc studenţii, unul dintre camarazi si-a spus părerea: „De ce trebuie să cred? Şi, este imposibil ca Dumnezeu să existe?” La aceasta autorul a răspuns: „Poate că nu există.” Acum, vădit de dracii care-l acuzau, autorul îsi aminteste:
„Această grăire era în deplinul înţeles al cuvântului o ’afirmaţie neîntemeiată’: părerea fără judecată a prietenului meu n-ar fi putut stârni în mine îndoiala cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Nu ascultasem în chip deosebit ce spusese el -si acum mi-a atras atenţia că această afirmaţie neîntemeiată a mea nu dispăruse fără să lase o urmă în văzduh. A trebuit să mă îndreptăţesc, să mă apăr de acuza care fusese îndreptată împotriva mea, si în chipul acesta, cele ce sunt spuse în Noul
Testament s-au adeverit: Cu adevărat trebuie să dăm socoteală pentru toate cuvintele noastre nesocotite, dacă nu prin voia lui Dumnezeu, care vede ascunzisurile din inima omului, atunci prin mânia vrăjmasului mântuirii.
Acuza aceasta a fost de bună seamă, mărturia cea mai temeinică pe care au adus-o duhurile cele rele spre pierzarea mea. Acelea păreau să prindă puteri noi pentru a mă lovi, si acum s-au îndreptat spre noi cu strigăte mânioase, împiedicându-ne să mergem mai departe.
Mi-am amintit o rugăciune si am început să mă rog, chemând în ajutor pe sfinţii ai căror nume le cunosteam si care îmi veneau în minte. Dar aceasta nu i-a înfricosat pe vrăjmasii mei. Crestin numai cu numele, sărman nestiutor, se pare că pentru prima oară în viaţa mea, mi-am adus aminte de cea care este numită Mijlocitoarea crestinilor.
Şi este limpede că strigarea mea a fost atât de aprinsă, atunci când sufletul meu era cuprins de spaimă, căci, numai ce mi-am amintit si am rostit numele ei, când, deodată, s-a ivit o ceaţă albă între noi si duhuri, care, îndată a început să cuprindă laolaltă mulţimea cea urâcioasă a duhurilor rele. Ceaţa le-a ascuns de la ochii mei mai înainte ca ele să fugă dinaintea feţei noastre. Vorbirea lor gălăgioasă s-a mai auzit multă vreme, dar cu cât auzirea lor scădea treptat, mi-am putut da seama că urmărirea cea cumplită fusese dată uitării.
Aceasta postare a fost editata de Costty: 30 July 2007 - 02:51 PM
......asta si faptul ca Loki rules!!!!!!!!!!
