[Mihai LEONTE]

SUPREMAŢIE

OMUL? UN ATOM!
Nu dintr-o oarecare moleculă,
El transformă totul în nou,
Şi zboară spre lună.

Piedici nu are în cale,
Pentru el totul se poate,
Viaţă mai lungă, din noapte,
El face o nesfârşită zi,
Căile din spaţii astrale,
Enigme nu vor mai fi.

Şi pe toate în parte,
Cu asalt le va cuceri.
Apele transformă-n lumină,
Iar continentele pustii,
Vor deveni,
O înfloritoare grădină.

Viaţa ne va fi fericire,
Eternă cum s-a visat,
Mereu în veşnică-nflorire,
Şi-n veşnic asalt.

[Mihai LEONTE]

SONET MINIER

Sclipitoare în lumină,
Rocile ce mă-nconjoară,
În contrast cu timpul de afară,
Eu mă simt mai bine în mină.

Chiar de munca nu e uşoară,
Mulţumirea ţi-e deplină,
Când în roca cristalină,
Simţi o trepidaţie ce te înfioară.

Când iau un bulgăre minereu,
Muşchii se încoardă şi prefer,
Să simt că aş munci mai greu.

Şi orice piatră mi se pare giuvaer,
Căci simt adânc în pieptul meu,
Pulsând o inimă adevărată de miner.

19 Octombrie 1963

[Mihai LEONTE]

ESTIVALĂ…

Căldură toridă. E vară,
Razele de soare te-nţeapă,
Ce linişte şi cald e afară,
DIN APĂ.

Te arunci ca un peşte,
Scăpat cumva din plasa ruptă,
În râul ce liniştit unduieşte,
SUB STÂNCĂ.

În jur totu-i aprins,
De căldură pietrele crapă,
Când din greşeală le-ai împins,
ÎN APĂ.

În oraş căldură mare,
Asfaltul crapă sub talpă,
Chioşcuri de răcoritoare,
VÂND APĂ.

Toată lumea trage la ştrand,
În foarte mare grabă,
Fug toţi de soarele cald,
LA APĂ:

TURDA BĂI August 1963

[Mihai LEONTE]

CONSTATARE

Ce frumos vă şade vouă,
Suflete indiferente,
Chiar de ninge sau de plouă,
Voi rămâneţi tot latente.

Nu simţiţi mişcări vioaie,
Nemişcate-n sentimente,
Fie viscol, fie ploaie,
Voi rămâneţi tot latente.

De dureri nici nu vă pasă,
Chiar de zilele-s incerte.
Zi urâtă sau frumoasă,
Voi rămâneţi tot latente.

De iubire nici poveste,
Alte gânduri mai concrete,
De a-ţi vrea să se ateste,
Voi rămâneţi tot latente.

18 Mai 1965

[Mihai LEONTE]

DRAGOSTE ETERNĂ…

Dragostea mea , de atâţia ani,
Lângă tine sunt mereu şi voi fi,
Chiar când nu voi exista,
Voi rămâne lângă tine.
Spre tine mă cheamă,
Glasul adâncului,
Misterios parcă.
Tunetul puşcăturilor de dinamită,
Când mă relaxez o clipă,
După efort, tu mă alinţi,
Cu trosnete, din încheieturile,
ARMĂTURILOR.
Întotdeauna când plec de la tine,
Soarele mă-ntâmpină zâmbitor,
E întuneric la tine,
Dar tu îmi zâmbeşti,
Prin gurile de galerii.
Ochii tăi sunt minuscule firicele,
De aur care sclipesc în LUMINA,
Lămpii de carbid,
La tine totul e splendid.
Eşti frumoasă ca o zână,
Iar eu te iubesc aşa cum eşti,
Eşti iubită frumoasă mină.
În pieptul tău bat mii de inimi,
De oameni, de perforatoare,
Sau de diferite motoare.
Totul pulsează cu o frecvenţă
Regulată, care ne face, ca noi toţi,
Să te IUBIM mai mult,
Iar tu să fii mai atrăgătoare,
Să ne laşi să scoatem,
De la sânul tău comorile,
Ce stau ascunse de veacuri.

Trebuie chiar de nu vrei.
Noi vom învinge duritatea
Rocilor şi vom scoate la
Lumină, comorile tale,
TEZAURIZATE.

Baia de Aries 13 Iulie 1965
***
Mihai LEONTE este un prieten şi colaborator al ziarului ,,TIMPUL''. Personal, apreciez vivacitatea acestui ,,BĂTRÂN” plin încă de tinereţe.

,,TIMPUL” 8 Octombrie 1998
Mircea CAVADIA scriitor Resita

[Mihai LEONTE]

UITĂ…

Uită clipe fericite,
Dacă ai avut?
Clipele în doi trăite,
Nu mai sunt demult.

Uită lungi poveşti din seri,
Când n-aveam ce face,
Limitându-ne plăceri,
Vino iar încoace.

Uită că exist pe lume,
Nu te necăji,
Dintre valurile-n spume,
Iarăşi teafăr voi ieşi.

Uită totul. Fără amintiri,
Din minte mă şterge
Timpul fără reveniri,
Înainte merge.

Uită vechi filozofii,
Instabile fraze,
Din a mele poezii,
Cu reale ipostaze.

Uită, calcă în picioare,
Sentimente pure,
Amintiri frumoase. Oare,
De nuanţe dure?

Uită ultimul sărut,
Şi pe primul uită,
Să rămân necunoscut,
Fii tu cunoscută.

Uită gingaşe cuvinte,
Izvorâri spontane,
Nu le ţine toate minte,
Cifrele romane.

Uită chipul meu timid,
Ochii mei saşii,
Uită totul ce-i splendid,
Sau urât mai ştii?

Uită şi treci cu vederea,
Trebuie gândire multă,
Iată că eu rup tăcerea,
Şi îţi spun, doar UITĂ!

16 Noiembrie 1965

[Mihai LEONTE]

ÎNDEMNURI

Zburaţi cocori sub cerul nesfârşit,
Aripile voastre largi stindarde,
Nu vă limitaţi în infinit,
Iar tu nu înceta, creează barde.

Alergaţi miei pe câmpul de smarald
Dansaţi fără nici o regulă precisă,
Ascundeţi-vă în al vântului fald,
Da pruncule, calea ţi-e deschisă.

Curgi râule în plină libertate,
Nu te opri în cale-ţi sfios,
În unde e atâta puritate,
Şi-n fiecare val un cântec sănătos.

Creşti mugur de stejar,
Avântă-te semeţ spre cer,
Desfă-ţi coroana hoinar,
Şi fii al codrului străjer.

Urcaţi pe stâncile albastre,
Zburdalnici cerbi şi căprioare,
Apropiaţi-vă mai mult de astre,
Beţi apă din a cerului izvoare.

1966

[catherinedeneuve]

E interesant sa iti faci o minibiografie. Cand m-am nascut, nu conteaza. Prea multe talente nu am avut si nici macar nu mi-a placut sa invat. Si acum mi se pare o pierdere de timp sa inveti, dar am avut noroc ca am avut o memorie buna, lucru ce mi-a asigurat terminarea unui liceu. Am scris si eu la viata la mea, pana a ras cineva de mine ca scriu agramat, probabil avea dreptate, dar asta e, nu trebuie sa fiu Arghezi. Pe urma mi-am facut un blog, mi s-a zis ca sunt nebuna si sinucigasa, cam asta e talentul meu literar. Cand eram mica, m-a dus tata la arte plastice, proful mi-a zis ca am talent, dar nici de asta nu m-am tinut, deci s-a dus si treaba cu artele.
La liceu m-am apucat de mic bisniterii ca sa mai fac si eu un ban, luam lucruri din casa si le vindeam, am ajuns la concluzia ca nu o sa ma imbogatesc.
Pe urma am dat la facultate, am intrat, nu mi-a placut. Nu era de mine, eu vream arte, nu toceala, as vrea sa zic ca m-am lasat de ea, dar nu m-am lasat, inca mai studiez la ea, cred ca o voi termina in 100 de ani, mai ales dupa sesiunea de toamna, sper sa nu pic si anul asta ca parintii nu imi mai dau bani. Dar nu stiu, vreau si eu sa fiu licentiata, nu vreau sa seman cu parintii mei, nu ca am ceva cu originea, dar nu vreau sa raman ca ei, niste oameni simpli. Probabil daca ar fi avut si ei posibilitatiile pe care mi le-au oferit, ar fi facut ceva cu viata lor, nu ar fi fost niste ratati.
De casatorit, inca nu sunt, copii nu am, sper sa am intr-o zi. Deci mare lucru despre mine atunci cand eram copil nu am ce sa zic, eram o fire antisociala, eram balbaita, mare lucru nu am ce zice.

Aceasta postare a fost editata de catherinedeneuve: 16 June 2008 - 09:47 AM

[Mihai LEONTE]

catherinedeneuve, la Jun 16 2008, 10:46 AM, a spus:

E interesant sa iti faci o minibiografie. Cand m-am nascut, nu conteaza. Prea multe talente nu am avut si nici macar nu mi-a placut sa invat. Si acum mi se pare o pierdere de timp sa inveti, dar am avut noroc ca am avut o memorie buna, lucru ce mi-a asigurat terminarea unui liceu. Am scris si eu la viata la mea, pana a ras cineva de mine ca scriu agramat, probabil avea dreptate, dar asta e, nu trebuie sa fiu Arghezi. Pe urma mi-am facut un blog, mi s-a zis ca sunt nebuna si sinucigasa, cam asta e talentul meu literar. Cand eram mica, m-a dus tata la arte plastice, proful mi-a zis ca am talent, dar nici de asta nu m-am tinut, deci s-a dus si treaba cu artele.
La liceu m-am apucat de mic bisniterii ca sa mai fac si eu un ban, luam lucruri din casa si le vindeam, am ajuns la concluzia ca nu o sa ma imbogatesc.
Pe urma am dat la facultate, am intrat, nu mi-a placut. Nu era de mine, eu vream arte, nu toceala, as vrea sa zic ca m-am lasat de ea, dar nu m-am lasat, inca mai studiez la ea, cred ca o voi termina in 100 de ani, mai ales dupa sesiunea de toamna, sper sa nu pic si anul asta ca parintii nu imi mai dau bani. Dar nu stiu, vreau si eu sa fiu licentiata, nu vreau sa seman cu parintii mei, nu ca am ceva cu originea, dar nu vreau sa raman ca ei, niste oameni simpli. Probabil daca ar fi avut si ei posibilitatiile pe care mi le-au oferit, ar fi facut ceva cu viata lor, nu ar fi fost niste ratati.
De casatorit, inca nu sunt, copii nu am, sper sa am intr-o zi. Deci mare lucru despre mine atunci cand eram copil nu am ce sa zic, eram o fire antisociala, eram balbaita, mare lucru nu am ce zice.

***
Distinsa colega,
Mi-a placut stilul tau de redare a personalitatii tale. Iti ofer un mic eseu al meu;
*
ÎMI REPROŞEZ MIE!!!

Sunt mândru că am izbutit să trec prin viaţă într-un mod cât se putut cu demnitate. Este adevărat că în cultura mea sunt destule carenţe. Dar mă întreb, şi întreb câţi sunt acei care stăpânesc o cantitate suficientă de cultură? M-am străduit să merg înainte, prin toate câte au fost. Bune şi rele greutăţi sau bucurii. Poate nu am făcut suficient. Aici intervine o latură ceva mai dificilă de analizat. Întrebaţi-i pe cei care au avut totul şi n-au realizat nimic. Dacă toţi ar fi încercat să facă ceva util, azi omenirea ar fi mult mai departe. Sunt destul de mulţi care aşteaptă să li se dea totul, dar nu dau societăţii nimic în schimb. Am avut şi voi avea respect pentru cei care şi-au înfruntat destinul mergând înainte prin cele mai mari şi multe greutăţi. Acei care au crescut sumedenie de copii. Acei care se încăpăţânează să trăiască în cele mai izolate locuri, în sate uitate de lume, crescând vite şi alte animale. Adunând iarba fir cu fir pentru asigurarea hranei pentru aceste animale pe timpul iernii. Acei oameni care au rămas în satele lor acolo unde nu ajunsese agricultura aşa zisă socialistă. Sper că în mare parte mi-am făcut datoria faţă de semenii mei şi faţă de societate. Că nu am făcut mult mai mult, mă consider vinovat pentru că nu am avut destulă înţelepciune pentru a face mai mult. Nu aş fi eu primul dezamăgit şi nici ultimul. Ilustrul savant şi creator Leonardo da Vinci(1452 - 1519) spunea că este nemulţumit de tot ce a făcut, căci considera că nu a făcut suficient. Câţi oameni ca Leonardo da Vinci, recunosc faptul că au realizat prea puţin pentru umanitate?

semnat Mihai LEONTE

[Sarah N....]

Cateva intamplari - scrise cand eram prin clasa a 5-a - a 6-a:


Vacantele de vara mi le petrec, de cele mai multe ori, la Campulung Moldovenesc, in "dulcea Bucovina." Iarna nu am fost niciodata, desi mi-ar placea, dar este foarte departe si am inteles ca este foarte frig. Trebuie sa te fi nascut acolo ca sa rezisti la temperaturi foarte joase. Vara insa, e ca in rai. Odata ajunsa acolo am impresia ca sunt dintotdeauna pe acele locuri.

Intr-una din vacante, cand mai crescusem si rudele au considerat ca le pot insoti la muncile lor, m-au luat la polog.

Dis-de-dimineata, si acolo diminetile sunt foarte reci, matusa Veronica ma trezeste.

- Scoala, copchila, ca-i soare de trei metri pe cer. Spala-te si mananca aici cu noi!

Inca adormita, imi dau cu apa rece pe fata, ma imbrac si ma asez la masa.

- Ia aici, scrob si lapte cu mamaliga, ca acuse vin lucratorii.

Nu termin bine de inghitit, ca pe ulita se aude scartaitul carului.

- No, haide, Veronica, amu-i pranzul! zice badita Calistrat.

- Tu, Silvie, ai gatit cu treaba? Ia copilele si hai odata.

- Tat amu, mamica!

Ne urcam in car, peste prepeleci si furci si plecam. Iesim in sosea si urcam pe Cucoara. Ceilalti lucratori erau acolo demult. Isi ascuteau coasele. Iarba era zvantata de roua si incep sa coseasca.

- Saveta, te du cu Ana pi Izvorul Alb si aduceti apa! zice matusa Veronica.

Plec cu verisoara mea si trecem printr-o padure scaldata de razele diminetii. Nu-i departe izvorul, dar noi ne oprim sa privim fluturii si bondarii. La radacinile brazilor sunt ciuperci. Ma aplec sa culeg.

- Nu lua de acolo! zice Saveta. Acelea-s neabuni, mergem la Dorna dupa bureti galbeni cea saptamana cu tanti Aurelia.

Cat am hoinarit nu stiu, dar am luat apa rece din izvor si ne-am intors pe deal. Iarba era cosita si oamenii pranzeau. Soarele frigea. Dupa ce am mancat, noi, copiii, am alergat pe deal si am facut coronite din flori, ba am mai si mancat fragute gasite pe la marginea hotarului.

Fanul zvantat de soare a fost asezat pe prepeleci la uscat. Am ajutat si noi, copiii, la strans.

Cand s-a inserat eram in drum spre casa. Pe drum ne-am intalnit cu alte care ce se intorceau de la lucru. Oamenii, multumiti, isi dadeau binete.
Am intrat in ograda, m-am spalat, si nu stiu cand am adormit.

Pentru cei ce traiesc acolo, viata este deosebit de dura. De fan depinde viata animalelor si a lor de ele, dar pentru copii totul pare o joaca si o bucurie.

***

Ninsoare de primavara

Primavara venise de ceva vreme in acel an. Se simtea in aer, dar se si vedea pretutindeni pe strazi, dar mai ales prin parcuri. Verdele proaspat al ierbii inundase pajistile, iar pomii erau infloriti.

In acea dimineata era racoare, caci plouase mult cu o zi inainte. Vantul sufla destul de rece. Nimic deosebit pentru o primavara despre care se spune ca, mai ales la inceputul instalarii ei, este capricioasa.

Vremea fiind neprietenoasa, am intrat in casa si m-am instalat in fata ferestrei.

Corcodusul era tot o floare: alb-stralucitor in lumina soarelui firav de primavara. Nu stiu cat am stat asa, bucurandu-ma de frumusetea florilor.

Incet, incet, cerul s-a intunecat si a inceput sa ploua. Am luat o carte si am rasfoit-o.

Cand am privit din nou pe fereastra, ploua in continuare, dar ceva era ciudat. La inceput am crezut ca vantul spulbera florile copacelului, dar nu era asa. AM privit mai cu atentie si am observat printre picaturile foarte mici fulgi de zapada, la inceput foarte mici, care cu timpul s-au marit, iar ploaia s-a transformat intr-o ninsoare adevarata.

In plina primavara, fulgii de zapada cadeau din cer necontenit, ca dintr-o moara uriasa, cadeau peste case, peste strazi si peste florile albe ale pomilor. Era ca un basm.

A nins timp indelungat, iar eu am stat la fereastra si am privit acea mare de flori vii si flori de zapada.

Dupa un timp, fulgii s-au rarit si ninsoarea a incetat.

Soarele a iesit din nori si in scurt timp a sters urmele iernii facand sa triumfe albul florilor si primavara.


***

Sfarsit de toamna in Herastrau

Parcul Herastrau face parte din salba de lacuri naturale a Bucurestilor. Ma plimb adesea pe aleile lui.

Este o dupa-amiaza placuta, rece, dar insorita. Ca de obicei intru in parc pe aleea strajuita de stejarii uriasi ale caror coroane se impletesc deasupra, formand parca un arc de bolta. Frunzele sunt putine si uscate pe ramuri. Aleea este asternuta cu un covor gros si aramiu de frunze cazute. Frigul si vantul le-a desprins de pe ramuri si le-a asezat pretutindeni de parca pamantul ar trebui protejat de gerul iernii.

Cativa trandafiri mai au flori rosii neatinse inca de frig si care te duc cu gandul la zilele insorite ale verii. Bancile, ca si aleile, sunt aproape pustii. Putini sunt cei care mai cauta linistea parcului. La locurile de joaca doar doi sau trei copii fac sa se balanseze leaganele. Strigatele lor de bucurie arata ca pentru copii toate anotimpurile sunt frumoase si prielnice pentru joaca.

Ma indrept spre lac sii privesc oglinda lui linistita in care se privesc copacii goi. O pacla usoara pluteste ca o dantela veche.

Nici un vapor si nici o barca nu tulbura nemiscarea apei. Doar cativa pescarusi si corbi sfasie vazduhul cu strigatele lor.

Incepe sa se insereze usor desi e inca devreme. Un fior ma strabate usor. Ma indrept spre iesire. Merg spre casa, spre caldura.

Ma incearca o usoara tristete, probabil cauzata de "moartea" aparenta a naturii. In curand totul va fi asternut cu o hlamida alba stralucitoare. Au dreptate copiii: natura este frumoasa in orice anotimp.

***

Ploaia de vara

Imi vine in minte o intamplare pe care am trait-o acum cateva veri. Parca n-ar fi trecut timpul. Totul este inca viu in amintirea mea.

Eram in vacanta mare, undeva intr-o zona de deal la niste rude. Imediat ce m-am trezit am iesit in gradina. Soarele scalda in lumina si caldura intreaga fire. Era deosebit de cald. Ca de obicei m-am plimbat printre flori si copaci. Satenii isi vedeau de treburile lor, care pe langa casa, care pe dupa targuieli. Nu stiu cat timp a trecut, pana cand cerul a inceput sa se acopere de nori dusmanosi, nu din cei albi ca in celelalte zile, ci de culoare albastru inchis, violet pana spre negru in departare. Incet, incet, soarele a disparut si lumina a devenit slaba, galbuie si cernita. Era din ce in ce mai cald, apoi vantul a inceput sa adie. Nu peste mult timp adierea s-a transformat in rafale care agitau crengile copacilor si, desi era in plina vara, au inceput sa cada frunzele. Vazduhul s-a intunecat. Pe strada oamenii treceau foarte grabiti, iar de prin curtile vecine mame si bunici isi chemau copiii acasa. Au inceput sa cada primele picaturi de ploaie, la inceput mai rare, apoi din ce in ce s-au indesit ca atunci cand stropesti florile cu stropitoarea. Am alergat in camera mea, care era intr-un fel de pod. A trebuit sa aprind lumina, caci era intuneric ca noaptea. M-am intalat la fereastra, de unde puteam vedea intreaga gradina si chiar o portiune a strazii. Totul era pustiu. Vantul si ploaia biciuiau copacii si geamurile, iar pe acoperisul de tabla se auzeau cazand picaturi cu mare zgomot, ca o artilerie grea. Intunericul cerului a fost sagetat de o lumina puternica si la scurt timp s-a auzit si tunetul, apoi alte fulgere, alte tunete. Nu stiu cat a durat, dar picaturile se auzeau din ce in ce mai incet pe tabla acoperisului, vantul isi slabeste puterea si perdeaua norilor se destrama. Din burlane curgeau suvoaie de apa si formau in mijlocul curtii o balta mare care se scurgea afara in drum. Am deschis fereastra si am respirat un aer atat de pur, adus de vant din padurile din apropierea satului. Am iesit afara desculta si m-am plimbat prin baltoace. Am alergat apoi in casa ca sa fac barcute din hartie pe care le-am lasat sa pluteasca pe ape. Cerul s-a luminat, a devenit albastru, iar pe el era, ca desenat cu acuarela, un curcubeu urias. Nu mai vazusem o asemenea frumusete. Natura este capabila de surprize si frumuseti inimaginabile, care ne emotioneaza placut.

Aceasta postare a fost editata de Sarah N....: 17 June 2008 - 08:38 AM