Relatia AGRESOR - VICTIMA - teme combinate

[Cleric Prest 41]

De stiut si retinut.

 

Frustrarea este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalitatii

[treispe 7]

Agresorul cand reproseaza ceva la o persoana, totdeauna descrie ceea ce el nu are de fapt.

De axemplu, daca auzim o persoana spunand "mie totdeauna mi-a placut cinstea si ordinea", inseamna ca avem de aface cu un om lipsit de cinste si dezordonat. Daca o femeie spune despre alta ca e fatarnica, de fapt ea se descrie pe sine.

Acest lucru e un fapt dovedit in psihologie, de aceea feriti-va sa faceti aprecieri negative la adresa oricui, fiindca de fapt nu faceti altceva decat sa va descrieti pe voi, si s-ar putea ca sa aveti ca interlocutor un om care stie asta.

 

Asta este o generalizare destul, ca sa nu spun foarte fortata. Da, este vorba de acel mecanism de proiectie, care intra in functiune atunci cand sunt aspecte negative pe care le renegam la noi insine, si le "aruncam in afara noastra", atribuindu-le altor persoane, ca un fel de incercare primitiva de a le obiectiva. Dar nu orice apreciere la adresa altuia este o proiectie! Nu orice verbalizare a pripriilor principii morale este o camuflare a lipsei lor. Aici intervine, ca sa spun asa, flerul psihologic, in a decela intre "teorie" si "practica".

Tu aici postulezi tocmai "camuflarea". "Nu spuneti asta, pentru ca veti trada asta." Oricum, proiectia functioneaza si in sens "pozitiv". Observam la altii calitati pe care fie ne-am dori sa le avem noi, fie stim ca le avem dar nu gasim curajul sa le scoatem la suprafata.

 

De cate tipuri sunt agresorii sau victimele:

 

1. Constienti (politicienii)

2. Inconstienti (oamenii de jos, cei fara educatie, care au preluat modelul din familie de pe timpul cand erau copii mici, pana la varsta de 7-8 ani, cand aveau dezvoltata doar inteligenta reala, nu si cea abstracta, de interpretare).

De exemplu, parintii care au o atitudine ambivalenta fata de copil, azi il bate fara motiv, maine il mangaie si tot asa, vor produce confuzie si disociatie in mintea copilului. El mai tarziu va dezvolta grave tulburari de comportament, alcoolism, consum de dogruri, cleptomanie, violenta nejustificata.

 

Toti suntem supusi scenariului de viata, indiferent de nivelul intelectual si cultural, indiferent de tipul de scenariu de viata. Neconstientizarea scenariului de viata nu are legatura cu cele doua trasaturi pe care le-ai evidentiat tu. Parerea mea, evident.

 

Cand apare ambivalenta sentimentala la parinti fata de copii?

Cand o femeie face un copil cu un barbat pe care nu-l iubeste, sau invers, cand barbatul se trezeste pe cap cu un copil de la o femeie pe care nu o iubeste. Aparitia celui de al doilea copil nu face decat sa agraveze situatia.

 

Pot sa iti dau un exemplu de mesaj ambivalent, care nu are legatura cu cele doua situatii ale tale: Baietelul- "Mami, vreau sa iau si eu o gura de vin" Mama- "Tu nu ai voie, numai oamenii mari beau vin, ca tata"=> mesaj dublu: 1. "Nu ai voie sa bei vin"- cel exprimat direct; 2. "Nu esti un barbat ca tatal tau. Vei deveni un adevarat barbat cand vei bea vin"- cel subtil. Daca aceasta situatie apare in plin complex oedipian, cu atat mai rau. Copilul acela poate dezvolta o viitoare problema cu alcoolul, crezand ca asa isi poate demonstra barbatia, in adolescenta, de exemplu.

 

 

!!!! ATENTIE!!!

Victima se afla intr-o complicitate perversa cu AGRESORUL!

Nu faceti pe SALVATORUL cu nici unul din ei.

Cand unul din cei doi constientizeaza situatia si paraseste cercul in care se afla, NUMAI o persoana neutra, cu autoritate, un psihoterapeut competent poate face victima sau agresorul sa devina constient de situatia in care se afla si de jocul psihologic pe care il practica.

 

Asa e, postura salvatorului este una destul de "ingrata", insa chiar si un terapeut poate suferi de acest complex al savatorului. Complicat.

 

 

 

tatal AGRESOR, se va teme ca tu sa nu-ti descoperi dorinta sexuala, sexualitatea. De ce ? Fiindca sexul inseamna PLACERE. Iar AGRESORUL, sa ne amintim, nu doreste ca victima sa se bucure de nimic.

- daca esti fata, iti va interzice sa ai un prieten, daca se poate pana la pensie, daca totusi accepta, va cronometra fiecare minut care il petreci cu el

De ce anume are voie VICTIMA sa se bucure cand se afla in preajma agresorului?

De NIMIC cu exceptia a ceea ce ofera AGRESORUL ca MITA DE IMPACARE.

Cum putem identifica acest fapt?

Sa zicem ca agresorul va cumpara banane si ciocolata ca semn de impacare. Ignorati-le, lasati-le sa se strice.

Agresorul se va infuria cumplit ca nu ati acceptat MITA de impacare. Asa stiti ca ce va fost oferit, va fost oferit CONDITIONAT, ca sa cedati

si sa nu mai faceti pe suparatul.

Retineti, tot ce vine din dragoste sincera, e NECONDITIONAT.

Mai departe, faceti-va un cadou putin mai scump, daca se poate pe banii AGRESORULUI.

Acest fapt il va determina sa turbeze de furie.

 

Daca toate acestea se intampla, inseamna ca locuiti in casa cu un om care va este cel mai mare dusman, care v-a mintit de la bun inceput, care a fost in IMPOSTOR, in calitate de SOT, sotie, MAMA sau TATA.

 

Si cum ramane cu agresorii "inconstienti"? Cum poti sa numesti impostor pe un om care habar nu are ce efect produce asupra propriei familii?

 

Nu reactionati agresiv. Faceti-va planuri cum sa parasiti impreuna cu lucrurile dv. acel domiciliu.

Odata plecat nu mai reveniti sub nici o forma. Aveti de a face cu un om inconstient de patologia sa, care nu se va schimba NICIODATA. Nu-i permiteti sa va mai caute, nu-i permiteti sa va mai sune. ORICE CONTACT TREBUIE INTRERUPT.

Recomandati-i pe un ton neutru sa mearga la un terapeut, spuneti-i asa: "nu ma mai suna, te rog de dragul tau sa mergi sa te tratezi". Nu mai reveniti in relatie NICI MACAR DUPA CE individul respectiv s-a tratat, vechile traume se pot redeschide, si proastele obiceiuri reluate.

 

E una sa prezinti o terorie, dar cu totul alta sa incepi sa trasezi linii de actiune.

 

 

 

In Romania, parintii fac copii pentru ei, pentru parinti. Putin le pasa lor ca sa observe ce abilitati are copilul lor, ei investesc in ceea ce ei decid ca trebuie sa faca acel copil. De aceea nu avem profesionisti de calitate.

In OCCIDENT, parintii fac copii pentru ei, pentru copii. Chiar daca nu exista un sentiment foarte puternic, lipseste manipularea care la noi e generalizata.

 

Generalizari, generalizari peste generalizari.

 

M-am oprit aici cu cititul. Foarte interesant si demn de tinut minte tot ce ai scris. Cred ca pentru multi dintre noi va fi ca un dus rece, in altii va trezi "negarea", etc. Makes us think!

Editat Mai 6, 2007 de Ametist

[Berbecut 0]

Sunt de acord cu tot ce s-a scris aici si in multe situatii am stabilit legaturi clare cu ceea ce traiesc ... Problema mea nu este aceea de a fi de acord cu ce este scris aici , pentru ca cei ce au postat sunt niste profesionisti ... Intrebarea mea este : Cum poti scapa de agresor , atunci cand in jurul tau nu exista nici-o " barca de salvare " ???

 

Autocunoasterea trebuie invatata . Problema este ca cei in masura sa te ajute sa intelegi ce esti , cine esti si mai ales de ce esti , nu sunt dispusi sa-mparta cu tine stiinta lor ... Este simplu sa spui " Invata " cand nu ii dai celui neanvatat , cunoasterea ...

[Cleric Prest 41]

Generalizarile mele sunt tocmai pentru ca sa fie un dus rece pentru cei care se simt in situatia data. Cei care nu sunt in aceasta situatie, nu intra pe acest topic de psihologie fiindca nu au nevoie.

[ironic 54]

Sentimentul de inferioritate desemneaza o totalitate de trairi si trasaturi personale cu un fond afectiv foarte intens, datorate unor cauze diferite:

- slabiciune fizica

- infatisare neplacuta

- impotenta sexuala

- neadaptare sociala

- unor trairi ce tin de lipsa de demnitate,vinovatie si pacate

- a unor evenimente, situatii, relatii umane etc., mai mult sau mai putin generale care au un caracter frustrant.

 

Cu totii avem defecte si chiar daca pe unele nu le constientizam sau nu vrem sa le recunoastem ele exista. De aceea cred ca fiecare dintre noi, la un moment dat, s-a simtit putin inferior sau nesigur. Este intr-adevar frustrant pentru ca de multe ori te poate face sa devii o persoana timida, introvertita, nesigura in tot ceea ce faci.

 

Unii oameni ajung sa imite alte persone numai pentru ca in felul acesta se cred mai interesanti. De fapt, cred ca este o mare greseala, pentru ca fiecare om e unic si frumos in felul sau, cu bune si rele.

 

Dar cum am putea sa scapam de acest sentiment? Cred ca in primul rand trebuie sa te cunosti, sa-ti recunosti defectele si sa-ti apreciezi calitatile. Numeni nu poate face toate lucrurile perfect. Dar daca ne uitam in jur si la noi putem descoperi ca sunt anumite lucruri la care ne pricepem mai bine decat altii si trebuie sa fim mandri de asta si sa incercam sa dezvoltam pe cat putem acele abilitati in care excelam. Mai tarziu, cand va trebui sa fim independenti financiar, tocmai aceste abilitati ce ne diferentiaza vor fi cele care ne vor asigura posibilitatea de a avea o munca interesanta si de a ne realiza visele.

 

Daca faci acest 'test' de sinceritate cu tine insuti, intr-un mod cat mai obiectiv, vei vedea lucrurile mai clar. Ai putea sa vezi care este cauza care te face sa te simti nesigur si sa reflectezi cu atentie asupra ei; ca e vorba de un defect fizic, o deficienta in vorbire, un tic nervos sau orice altceva, sigur exista si o rezolvare. Si aceasta rezolvare nu este imediata. Nu trebuie sa ne asteptam ca de maine ceva sa se schimbe in totalitate si nici sa ne punem obiective imposibil de atins. Asta nu ar face altceva decat sa agraveze proasta parere pe care o avem despre noi. Cea mai buna abordare este cea a pasilor mici: imi propun pe timp scurt un obiectiv care nu e grandios, dar odata acesta atins imi propun unul mai mare si tot asa. Pe parcurs, observand rezultatele pozitive creste increderea in noi si in final vom obtine ceea ce ne dorim. Sa tinem seama si de faptul ca uneori avem si tendinta de a dramatiza si atunci un defect mic il vedem mult mai mare si mai grav decat este el de fapt. Si este bine ca il vedem, altfel cum am avea sansa de a ne dezvolta?

 

In concluzie, sa incercam sa ne vedem partile bune, iar defectele, pe cat posibil, sa le amelioram. Si sa nu uitam, repet, ca toti avem defecte, important este cum stim sa nu ne lasam coplesiti de ele.

[treispe 7]

Generalizarile mele sunt tocmai pentru ca sa fie un dus rece pentru cei care se simt in situatia data. Cei care nu sunt in aceasta situatie, nu intra pe acest topic de psihologie fiindca nu au nevoie.

 

Oamenii intra din curiozitate prima oara, si apoi isi dau seama daca au "nevoie" reala de cele scrise. In plus, indiferent daca te aflii sau nu in una din cele doua posturi, tot exista sansa ca in jurul tau sa existe astfel de relatii. Informatia nu strica nimanui.

Despre generalizari- da, sunt menite sa socheze si sa scuture omul, mai ales pe cel "adormit", insa trebuie lasata o "marja" de eroare pentru ca omaneii sunt mereu mult mai complecsi decat un simplu portret psihologic, o tipologie, o teorie.

 

Mai am de adaugat un lucru, pe care l-am retinut atunci dar am uitat sa scriu ceva in legatura cu el. Ai zis la un moment dat, legat de faptul de a te afla in preajma unor astfel de persoane, ca trebuie "intrerupta relatia" (si ai facut cate un portret pentru mama si tata agresori). Eu nu as pune chiar asa. Pana la urma, suntem pusi in anumite situatii pentru a invata ceva, nu intamplator fie avem relatii cu astfel de persoane (victima care intretine agresorul, si agresorul care are nevoie de o victima pentru a-si confirma rolul- asa cum ai specificat si tu) fie suntem in preajma unor astfel de relatii, cu atat mai mult daca se intampla ca ele sa se manifeste in familie. Cu cat fugi mai aprig de situatii conflictuale, cu atat te vei izbi mai des de ele. E un mod pervers dar eficient al vietii de a te forta sa isi insusesti anumite lectii. In loc sa fug de un agresor, m-as gandi ce anume l-a determinat sa vada in mine o victima, ce anume din felul meu de a fi i-a activat acest rol, si sa lucrez cu mine astfel incat sa nu mai fiu victima si sa nu mai intru in astfel de relatii capcana. De asemenea, daca se intampla sa ma aflu in postura de observator-salvator, iar trebuie sa ma gandesc ce anume ma atrage sa "asist" la astfel de relatii.

Oricum demersul de a iesi din astfel de relatii toxice, nocive este unul complicat- cu atat mai mult cu cat ele se manifesta in familie sau in cercul de prieteni apropiati sau la munca.

 

Sentimentul de inferioritate desemneaza o totalitate de trairi si trasaturi personale cu un fond afectiv foarte intens, datorate unor cauze diferite:

- slabiciune fizica

- infatisare neplacuta

- impotenta sexuala

- neadaptare sociala

- unor trairi ce tin de lipsa de demnitate,vinovatie si pacate

- a unor evenimente, situatii, relatii umane etc., mai mult sau mai putin generale care au un caracter frustrant.

 

Cu totii avem defecte si chiar daca pe unele nu le constientizam sau nu vrem sa le recunoastem ele exista. De aceea cred ca fiecare dintre noi, la un moment dat, s-a simtit putin inferior sau nesigur. Este intr-adevar frustrant pentru ca de multe ori te poate face sa devii o persoana timida, introvertita, nesigura in tot ceea ce faci.

 

Unii oameni ajung sa imite alte persone numai pentru ca in felul acesta se cred mai interesanti. De fapt, cred ca este o mare greseala, pentru ca fiecare om e unic si frumos in felul sau, cu bune si rele.

 

Dar cum am putea sa scapam de acest sentiment? Cred ca in primul rand trebuie sa te cunosti, sa-ti recunosti defectele si sa-ti apreciezi calitatile. Numeni nu poate face toate lucrurile perfect. Dar daca ne uitam in jur si la noi putem descoperi ca sunt anumite lucruri la care ne pricepem mai bine decat altii si trebuie sa fim mandri de asta si sa incercam sa dezvoltam pe cat putem acele abilitati in care excelam. Mai tarziu, cand va trebui sa fim independenti financiar, tocmai aceste abilitati ce ne diferentiaza vor fi cele care ne vor asigura posibilitatea de a avea o munca interesanta si de a ne realiza visele.

 

Daca faci acest 'test' de sinceritate cu tine insuti, intr-un mod cat mai obiectiv, vei vedea lucrurile mai clar. Ai putea sa vezi care este cauza care te face sa te simti nesigur si sa reflectezi cu atentie asupra ei; ca e vorba de un defect fizic, o deficienta in vorbire, un tic nervos sau orice altceva, sigur exista si o rezolvare. Si aceasta rezolvare nu este imediata. Nu trebuie sa ne asteptam ca de maine ceva sa se schimbe in totalitate si nici sa ne punem obiective imposibil de atins. Asta nu ar face altceva decat sa agraveze proasta parere pe care o avem despre noi. Cea mai buna abordare este cea a pasilor mici: imi propun pe timp scurt un obiectiv care nu e grandios, dar odata acesta atins imi propun unul mai mare si tot asa. Pe parcurs, observand rezultatele pozitive creste increderea in noi si in final vom obtine ceea ce ne dorim. Sa tinem seama si de faptul ca uneori avem si tendinta de a dramatiza si atunci un defect mic il vedem mult mai mare si mai grav decat este el de fapt. Si este bine ca il vedem, altfel cum am avea sansa de a ne dezvolta?

 

In concluzie, sa incercam sa ne vedem partile bune, iar defectele, pe cat posibil, sa le amelioram. Si sa nu uitam, repet, ca toti avem defecte, important este cum stim sa nu ne lasam coplesiti de ele.

 

Frumos scris. A propos de ultima parte, as spune ca un pas si mai mare este sa invatam cum sa ne imprietenim cu "defectele"- mai ales cele ce tin de personalitatea noastra- astfel incat din dusmani sa ni le facem aliati. Nu poti eradica total o parte din tine, insa o poti controla si iti poti schimba perspectiva asupra ei.

De exemplu, timiditatea. Ne putem gandi care sunt momentele in care ea ne ajuta in relatiile sociale, ce beneficii ne aduce, si sa realizam un fel de "pact" interior: "Te las sa existi, pentru ca esti o parte din mine si nu te pot renega, insa nu interfera in momentul in care am cea mai mare nevoie de curaj." Putem trasa cateva situatii in care sa lasam timiditatea sa se manifeste, de exemplu, o femeie in cazul careia timiditatea i-ar aduce un plus de farmec personal.

Asemenea se intampla si cu agresivitatea. Este interesant cum aceasta trasatura are o natura atat de duala si controversata: daca ne gandim la stadiile de dezvoltare psihologica, observam ca in cel putin doua dintre crizele de dezvoltare (criza afectiva de la 3 ani, cand copilul invata sa spuna NU, si criza adolescentina, cand adolescentul incepe sa isi impuna tot mai mult propria personalitate si dezvolta independenta), ceea ce ne ajuta sa progresam este tocmai o anumita doza de agresivitate.

[Anya2007 2]

Pentru Iosafat

Am citit o parte(deocamdata, deoarece sunt un membru recent inregistrat) dintre postarile facute pe acest forum, si pot spune ca sunt foarte interesata de tot ceea ce s-a scris in topicurile deschise de dvs. In unele dintre aceste postari mi-am "revazut" relatia traita de mine cu familia mea. O relatie tip Agresor-Victima ca si una dintre cele descrise mai sus. Cu toate ca notiunile mele in materie de psihologie nu depasesc nivelul de profan, senzatia ca sunt o victima am avut-o inca din tinerete...mai exact incepand cu varsta de 15-16 ani. Am trecut si prin faza in care mi-am dorit enorm de mult sa ma sinucid, chiar am avut si un moment in care , innebunita si exaperata de tatal meu, pe care l-am perceput in copilarie si adolescenta ca pe un dusman, m-am dus sa ma arunc de la etaj. M-am oprit in acel moment, pentru ca m-am gandit ca daca voi face un atare gest, lumea nu va realiza tirania pe care a trebuit sa o suport, ci ma va cataloga pe mine, drept "nebuna". Si pentru ca eu dorem sa traiesc, nu am facut acest gest. De multe ori, desi eram o adolescenta( asta se intampla pana la varsta de 18 ani), am tot incercat sa le spun parintilor mei, ca se comporta gresit fata de mine, ba chiar le-am cerut sa ma duca ei la psihoterapeut, pentru ca simteam o tensiune psihica insuportabila. De prisos sa spunem ca mi s-a oferit cu generozitate Amitriptilina. Au trecut anii, si eu am dezvoltat niste sentimente care nu ar trebui sa existe in sufletul cuiva fata de parintii sai. Am simtit mereu instinctiv ca, daca vreau sa traiesc, solutia este sa scap de ei, si sa nu le mai permit sa ma domine. M-am mutat, la o distanta mare fata de ei, incat sa nu ma poata vizita oricand doresc, le-am interzis sa imi mai ceara socoteala pentru fiecare minut din viata mea, nu le-am permis sa ma viziteze fara anunt prealabil, insa nu am rupt complet relatia cu ei, si recunosc si de ce: ma ajutau financiar. Cu toate astea, indepartarea de ei am facut-o la un moment dat brutal, pentru ca, desi le explicam civilizat ca nu este cazul sa se mai amestece in viata mea, ei nu pricepeau si deveneau violenti verbal. Asta m-a determinat sa fiu si eu dura, si sa le replic tot in maniera agresiva. Aceste dispute verbale au avut loc mai tot timpul, periodic, pana la moartea tatalui meu. In ultimii ani, ajunsesem amandoi extrem de agresivi unul fata de celalalt...cu toate ca ai mei nu au renuntat pana in ultimul moment la statutul de agresori, nu au putut sa ma mai controleze in proportie de 100%. Cu toate astea, eu constientizez ca aceasta relatie anormala, m-a amprentat mult. Nu am mai simtit deloc mila fata de parintii mei, si mai degraba as fi sarit in ajutorul unor persoane care imi oferisera caldura sufleteasca pe parcursul vietii, decat in ajutorul parintilor mei. Stiu ca mediul in care am trait m-a marcat, cu toate ca cei din jur, prea putin stiu realitatea pe care am trait-o, si prefera sa ma judece pe mine, ca pe un copil denaturat, care a preferat sa fie dur cu parintii, ba mai mult, cand am incercat sa le povestesc doar o parte din tratamentul de care am avut parte, au zis ca inventez povesti, ca sa imi scuz ticalosenia. Insa am o problema, care ma cam deranjeaza de foarte multi ani: simt ca in greselile mele de comportament se ascund "urmele" vietii din copilarie, insa imi doresc extrem de mult sa pot sa "descifrez" ceva mai mult din mine, sa incerc sa "repar" ceea ce as mai putea repara, si asta pentru acum am un copil, si inca de cand era un nou-nascut, deseori mi-am pus intrebarea ce as putea sa fac, ca el sa nu sufere din cauza problemelor mele, generate de relatia mea cu parintii. Nu spun ca eu nu vreau sa nu repet greselile parintilor mei, eu vreau mai mult....nu vreau sa le repet, dar nici nu vreau sa fac altele noi, si poate mai grave. Asa incat va cer acest sfat: daca se poate, cu cine as putea sa discut, astfel incat sa nu ofer si copilului meu un stat in viata, cu niste probleme?!?. Scuze pentru postul lung, si multumesc aniticipat pentru un eventual raspuns.

[Nelinistita 36]

Fara sa stiu prea mult despre psihologie, actionand doar intuitiv, am incercat sa fiu SALVATOR. Am sfarsit prin a ajunge VICTIMA - si fara a salva pe cel agresat ( care a devenit AGRESOR). Acum cand refuz sa mai fiu VICTIMA sunt vazuta ca AGRESOR.

 

Exista scoli de psihologie (serioase) in Romania?

[Berbecut 0]

Mai am de adaugat un lucru, pe care l-am retinut atunci dar am uitat sa scriu ceva in legatura cu el. Ai zis la un moment dat, legat de faptul de a te afla in preajma unor astfel de persoane, ca trebuie "intrerupta relatia" (si ai facut cate un portret pentru mama si tata agresori). Eu nu as pune chiar asa. Pana la urma, suntem pusi in anumite situatii pentru a invata ceva, nu intamplator fie avem relatii cu astfel de persoane (victima care intretine agresorul, si agresorul care are nevoie de o victima pentru a-si confirma rolul- asa cum ai specificat si tu) fie suntem in preajma unor astfel de relatii, cu atat mai mult daca se intampla ca ele sa se manifeste in familie. Cu cat fugi mai aprig de situatii conflictuale, cu atat te vei izbi mai des de ele. E un mod pervers dar eficient al vietii de a te forta sa isi insusesti anumite lectii. In loc sa fug de un agresor, m-as gandi ce anume l-a determinat sa vada in mine o victima, ce anume din felul meu de a fi i-a activat acest rol, si sa lucrez cu mine astfel incat sa nu mai fiu victima si sa nu mai intru in astfel de relatii capcana. De asemenea, daca se intampla sa ma aflu in postura de observator-salvator, iar trebuie sa ma gandesc ce anume ma atrage sa "asist" la astfel de relatii.

 

In relatiile de tip AGRESOR - VICTIMA ( ma refer strict la sot - sotie ) , parerea mea este ca nu exista cale de a schimba ceva ... Singura modalitate de a depasii aceasta faza este , asa cum a spus si Iosafat , acea de a pleca , pentru ca mai devreme sau mai tarziu vei supune si copii la acelasi tip de relatie .

 

Plecarea implica mult mai mult decat niste vorbe ... Sunt ani in care ai incercat sa faci ca sa existe o familie si in care nu ai reusit decat sa te desfintezi ca femeie si ca mama ... sunt ani in care toata munca ta s-a irosit incercand sa faci in asa fel incat sa fie bine si bine tot nu a fost , sunt ani in care ai cautat raspunsuri pe care oricum nu le-ai gasit si constati ca agresiunea se extinde si asupra copilului tau ... In acest moment probabil ca s-a ajuns la umplerea paharului si la a te gandi foarte serios ca trebuie sa pleci ... Problema este ca nu mai esti atat de tanara si nu stii incotro sa pleci si ce le poti oferi copiilor tai ... Aici este marea mea problema ..

[Nelinistita 36]

Mai am de adaugat un lucru, pe care l-am retinut atunci dar am uitat sa scriu ceva in legatura cu el. Ai zis la un moment dat, legat de faptul de a te afla in preajma unor astfel de persoane, ca trebuie "intrerupta relatia" (si ai facut cate un portret pentru mama si tata agresori). Eu nu as pune chiar asa. Pana la urma, suntem pusi in anumite situatii pentru a invata ceva, nu intamplator fie avem relatii cu astfel de persoane (victima care intretine agresorul, si agresorul care are nevoie de o victima pentru a-si confirma rolul- asa cum ai specificat si tu) fie suntem in preajma unor astfel de relatii, cu atat mai mult daca se intampla ca ele sa se manifeste in familie. Cu cat fugi mai aprig de situatii conflictuale, cu atat te vei izbi mai des de ele. E un mod pervers dar eficient al vietii de a te forta sa isi insusesti anumite lectii. In loc sa fug de un agresor, m-as gandi ce anume l-a determinat sa vada in mine o victima, ce anume din felul meu de a fi i-a activat acest rol, si sa lucrez cu mine astfel incat sa nu mai fiu victima si sa nu mai intru in astfel de relatii capcana. De asemenea, daca se intampla sa ma aflu in postura de observator-salvator, iar trebuie sa ma gandesc ce anume ma atrage sa "asist" la astfel de relatii.

Oricum demersul de a iesi din astfel de relatii toxice, nocive este unul complicat- cu atat mai mult cu cat ele se manifesta in familie sau in cercul de prieteni apropiati sau la munca.

 

Presupunand ca reusesti sa-ti insusesti lectia si refuzi sa mai fii agresat - aici vorbesc despre relatia sot - sotie ( care o preocupa si pe Berbecut - cum crezi ca mai poti convietui langa un agresor care se vede lipsit de victima? Cum crezi ca va reactiona agresorul lasat fara victima?