[thalia71]

Sper sa nu plictisesc pe nimeni cu ceea ce o sa va povestesc, dimpotriva imi doresc ca acest mesaj sa fie considerat ca o speranta pentru fiecare dintre noi cei care credem ca am ajuns ..la capatul puterilor.

Aveam pana in 30 de ani si ma consideram una dintre femeile norocoase de pe Pamant. Eram casatorita cu un sotz pe care il iubeam si ma iubea enorm, aveam casuta noastra, o masinuta si in primul rand...cateva luni pana sa apara cel mai iubit copil dupa planeta!
Aveam grija de mine cum nu se poate mai bine, renuntasem definitiv la fumat, nu mai beam nici cafea, alcool nici atat, pregateam terenul sa devin mamica.
A venit si momentul asteptat, l-am nascut prin cezariana si tare m-am speriat cand m-am trezit dupa anestezie si am vazut ca eu nu am numar dom'le la mana asa cum au toate mamicile!
Nu-mi amintesc mare lucru, dar asistentele s-au uitat tare chioras la mine a doua zi ca, mi-au zis ele mai aveam un pic si le bateam ca "unde e copilul meu?; mi-ati omorat copilul?"
De vina bineinteles nu erau ele , ci sistemul nostru sanitar , caci eram toti cei operati (nu conta de ce, apendicita, cezariana, hernie...) dusi in acelasi salon si ,evident nu avea nimeni sa stie ca eu nascusem un baietel perfect sanatos de aproape 4 kg!!!
In fine, ne-am intors acasa la cateva zile dupa nastere, perfect sanatosi!
Acasa tati pregatise totul, camera copilului , care arata splendid (asa dupa puterile noastre), casa era curata ca o farmacie si mama roia pe la bucatarie cu nu-sh ce bunatati!
Camera era plina de pachete si cadouri pentru printul nostru...
Toata lumea era fericita!
Mai putin eu!
M-am intors de la spital cu o teama, o teama ciudata, inca neconturata, simteam o teama si atat!
Lucrurile au intrat intr-o anume normalitate, pana la un punct ,cand copilul meu nu a mai vrut san si a trebuit sa-l intzarc fortat.
Spun toate aceste amanunte, pentru ca eu am senzatia ca toate au contat!
Apoi a inceput calvarul, noptile nedormite, al meu pui crestea frumos dar avea un mare defect:nu dormea noaptea sau daca dormea se trezea din 15 in 15 minute!
Chinul asta a durat pana la 1 an si 7 luni si va spun pe cuvant ca eu in acest interval de timp nu am dormit o noapte integrala!
Eram zombi!
Cu mine se petrecea ceva, ceva nu era in regula si nu imi dadeam seama ce anume pana intr-o zi cand eram in visita la mama si atunci a aparut ca din senin un imbold/un impuls de a-i face rau copilului meu!
Atunci am facut primul atac de panica!
Eram disperata, nu intelegeam ce se petrece cu mine?
De ce sa vreau sa-i fac rau acestei fiinte nevinovate pe care culmea o iubeam la nebunie!
Practic, obsesia la mine am tradus-o de-a lungul vremii cam asa: tendinta/impulsul de a face rau copilului meu:((
Credeti-ma este cumplit sa simti acest lucru, simti ca esti ultimul om dupa pamant si iti doresti mai presus de toate sa mori!
Te termina psihic pentru ca nu intelegi de unde vine acea pornire si de ce?
Nu isi are rostul acest gand impulsiv pentru ca iubesti acea persoana mai mult decat propria-ti fiinta si nu vei intelege niciodata de ce??????
Cand s-a intamplat prima data acea obsesie puiul meu sa fi avut vreo 4 luni!
Dupa cateva saptamani cazusem intr- o oarecare depresie, dar desi imi faceam curaj sa povestesc cuiva apropiat nu indrazneam pentru ca aveam senzatia ca ma va considera nebuna si imi va lua copilul.
Si nu, nu imi doream acest lucru pentru ca mi-l iubeam atat de mult!
Era trup din trupul meu, copilul dorit si atat de mult asteptat si nu concepeam sa am despart de el.
Ca atare am tinut in mine aceasta nebunie pana ce el sa fi avut vreun an si jumatate cand s-a intamplat ca mama sa se imbolnaveasca si aproape sa o pierdem!
Atunci, epuizata de atata panica si teama, de atata deznadejde l-am luat pe sotzu la o plimbare intr-o seara si i-am spus ce se petrece cu mine!
Mi-a spus ca el nu vede nimic schimbat, decat ca sunt foarte obosita si mult mai nervoasa decat eram inainte de a naste, dar nimic mai mult!
Am ramas muta, i-am repetat ca eu abia rezist sa stau cu copilul in casa (evitam pe cat posibil sa raman singura cu el in casa de teama de a nu-i face rau) ca imi este teama sa nu-i fac vreun rau intentionat sau nu!
A crezut in mine sotzul meu si pentru asta ii voi ramane datoare o viata intreaga!
Nu s-a repezit in a ma face nebuna, sau iresponsabila, ci a crezut in mine!
Apoi a urmat drumurile catre psihiatrii, psihologi, homeopati, reflexo, numai la babe n-am ajuns!
Diagnosticul a fost tulburare-obsesiv-compulsiva cu depresie majora.
Am trait trei ani de chin, pe tratamente eronate sau insuficiente, am ajuns la o depresie majora in care am cochetat cu ultima solutie de a ma vedea eliberata de aceste obsesii:sinuciderea!
Dar n-am putut dragilor sa fac nimic si asta numai pentru zambetul minunat al copilului meu!
Cum ajungi sa te gandesti la sinucidere, dupa parerea mea, tot emotional...
Ti se pare ca nu se mai poate face nimic, ca nimic nu te scoate dintr-o cumplita deznadejde!
Este iadul pe pamant!
Iti doresti sa nu te fi nascut...
Nu-sh daca ma credeti dar ma rugam in fiecare seara la Dumnezeu nu sa ma fac bine caci apoape imi era pierduta orice speranta, ci in locl acestei chiitoare boli sa imi dea mai bine un cancer sau o boala fizica cu dureri insuportabile!
Poate veti rade, veti spune ca e cu adevarat nebunie, dar va asigur ca nu e asa!

De-a lungul tratamentelor nereusite apogeul l-am atins cand biata mama prin cunostintele ei m-a dus la o "doctora tare in psihiatrie"!
Eram din nou plina de speranta ca ma voi face bine. Ma duceam de cate ori ma chema si asteptam sa ma fac bine cu ajutorul medicatiei care mi-o dadea si cu acea "terapie" ,care zisai si la alt topic era mai mult vorbarie goala!
Ce a facut doctora, mi-a dat un anti-psihotic in doza mare si am facut un soi de efect secundar nu-mi puteam stapani picioarele, imi tremurau nervos ,care m-a dus la urgenta!
Cu o seara inainte de a ajunge in urgenta, am sunat-o si i-am spus ca nu imi este deloc bine, mi-a zis sa iau ceva de somn, dar starea nu mi-a trecut, dimpotriva s-a agravat!
Am sunat-o, este foarte adevarat pe la 10 seara si m-a luat tare ca o deranjez, ca ce-s asa nesimtita ca ea a doua zi pleca la Malta!
Si eu o deranjam cu telefoanele mele, culmea naibii?!
Mie imi era foarte rau, eram singura acasa, singura si neajutorata!
M-au dus ai mei la urgenta a doua zi, iar mama si sotzul au stat doua zile si m-au vegheat, !!!
Culmea prostiei mele e ca dupa ce s-a intors doamna din Malta m-am reintors la ea la cabinet si am indraznit sa ii cer un antidepresiv crescut progresiv, ca asta citisem eu pe internet ca se recomanda in tulburarile obsesiv-compulsive!
Si sa vezi ce s-a infuriat cucoana, cum indraznesc eu care sunt din alta breasla sa imi dau cu parerea?
Ca si asa i-am stricat tratamentul ca m-am dus la urgenta si a trebuit sa stie tot spitalul cand eu eram pe cale de a-mi reveni?!
Ca sunt o rasfatzata, ca nu mai stie o armata de oameni cum sa ma cocoloseasca, ca l-am innebunit pe al meu sotz de cap samd
M-a certat fratilor de parca era mama...
Atunci mi-a picat fisa si mi-am dat seama ca eu daca mai stau la doamna o zi o iau iar de la capat si asta ma omoara cu zile.
Asa ca m-am intors acasa si le-am comunicat la ai mei ca eu nu ma mai duc la ea!!!
Evident mi-a fost respectata decizia si m-am dus la alt medic, era tanar si foarte deschis..
I-am povestit ce se intampla cu mine, cate cocktailuri mi s-au dat si uite domle ca toti medici s-au pus de acord ca eu am OCD atunci de ce nu mi se da tratament cu un atidepresiv ssri dar in doza maxima, evident crescuta progresiv.
Omu a fost de acord si dupa trei luni...m-am nascut a doua oara!
Am redevenit femeia plina de viata, care rade cu multa placere si face si pe cei din jur sa se simta bine...mamica iubita de cel mai strengar copil din lume si sotia adorata!
Iau Prozac si acum, am zile cand ma lupt cu efectele secundare ale acestui medicament, dar pot vorbi acum despre boala mea cu zambetul pe buze, ceea ce inainte de 2003 nici nu visam!
Numai bine va doresc!

[delia delia]

O,Doamne!
Imi imaginez prin ceea ce ai trecut! E cumplit!
Sper ca acum esti mai bine, sper ca si familia ta este bine...
toti ati trecut printr-un iad... terestru.

Poate te ajuta Doamne-Doamne sa renunti la pastilele respective
pentru ca, in timp, dauneaza teribil!

toata chimia organismului tau a fost bulversata!

Iti doresc numai bine si sper
ca, din cand in cand, sa ne mai povestesti despre tine!

[lorelai1907]

ma bucur ca pentru tine ca ai avut taria sa treci prin asa ceva!nu ne-ai spus ce anume a cauzat boala.

[elandi]

De-ar cunoaste cauza...

Thalia, cred ca merita sa risti o psihoterapie sau psihanaliza cu un profesionist (nu toti titratii sunt si profesionisti, cum ai descoperit). Psihanaliza se face 3 sedinte pe saptamana minimum. Nu cred ca asta ai facut. Poate doar cu numele. Nu de alta, dar ne-ai dat atatea amanunte pentru ca ai crezut in importanta lor. Compulsia si povestea ta sunt pline de semnificatii care sunt asociate. Tulburarea este legata strict de istoria ta. Vanzatorii de Prozac vorbesc despre factori neuro-biologici care determina TOC dar importanta acestor factori(daca exista) nu va fi prea curand masurata.

[atlass]

thalia71, la Apr 26 2007, 04:25 PM, a spus:

Apreciez f tare povestea ta si nu plictiseste deloc:))..! Multi dintre cei de aici avem testata pe propria piele o bucatica de iad....e groazniz..incearca totusi si terapia comportamentala..o sa ajute, crede-ma! Mult succes!

[thalia71]

lorelai1907 nu stiu ce anume a cauzat aceasta tulburare?!
Am auzit atatea presupuneri si supozitii in cat nu stiu pe care sa o iau de buna.
Totusi pentru ca totul a debutat in jurul sarcinii, banuiesc ca hormonii de sarcina au avut un efect destul de important!
Apoi oboseala datorata cresterii micutului sau poate nesansa de a ma afla printre cei 2% care au bafta de acest tip de nevroza, habar n-am?!
Elandi, dupa cum am mai scris si nu am facut-o de dragul de a o scrie, am facut si sedinte de psihanaliza, dar pe mine personal nu m-au ajutat?!
De ce , nu stiu sa raspund!
Desi am aflat multe lucruri despre mine , despre viata mea, despre legatura mea cu ceilalti, toate astea nu m-au ajutat cu absolut nimic!
Ce doream eu de la terapeut era sa descoperim impreuna ce anume din trecutul meu a determinat aceasta tulburare?
Sa spunem ca, copilaria nu a fost una fericita , ba din contra, ei si?
Cu ce ma ajuta sa constientizez lucru asta acum ?
Cu ce ma ajuta de fapt sa depasesc aceasta simptomatologie extrem de dureroasa pentru mine?
Eu nu doream decat sa aflu niste skills-uri de la terapeut pe care sa le aplic in momentele de anxietate maxima , de panica, caci in fond TOC este tot o maladie anxioasa doar ca are la baza o obsesie nejustificata.
Ei, pentru a afla aceste lucruri am pierdut 3 ani de zile din viata mea!
revin, ma scuzati...

[Berbecut]

Am trecut si eu candva prin spaimele unei depresii ... m-a urmarit o teama de a li se-ntampla ceva rau celor dragi mie , incat ii pandeam ... La fiecare pas aveam impresia ca trebuie sa mi se-ntample ceva rau ... Aritmie cardiaca si anxietate , acesta a fost diagnosticul dat de medici ... Tratament cu niste pastile care ma ameteau de nu mai vedeam bine ...
In final am gasit calea bisericii , dupa sase marti merse cu regularitate la Sf Anton , m-am trezit intr-o dimineata cu soare in inima si cu liniste-n suflet .

[treispe]

Ce poveste de viata... eu sper doar ca acum esti mult mai bine!

Despre comportamentul acelui "medic psihiatru", no comment. E ingrozitor ca sunt oameni cu doctorat si renume care se comporta in felul asta fata de pacienti. Intr-adevar, o limita trebuie stabilita, apropos de telefonul tau la ora tarzie, insa aceasta limita poate fi stabilita cu tact, diplomatie, astfel incat sa nu raneasca. In plus, e hazardat sa fii agresiv cu cineva care iti cere ajutorul, chiar daca a picat intr-un moment nepotrivit tie, pentru ca nu ai de unde sa stii in ce stare e acel om. Ca si cu oamenii care ameninta ca se sinucid, si psihologii in catalogheaza ca "demonstrativi, au nevoie de atentie", dar nu ai de unde sa stii cand se rupe filmul si o fac.
Trebuie multa grija si suflet atunci cand practici o astfel de meserie..

Acum, nu stiu in ce masura tu esti sau ai fost un client "rabdator", si iti spun asta pentru ca sunt terapii de lunga durata, in care travaliul de a scoate la suprafata anumite lucruri poate fi traumatizant, uneori, si poate dura destul de mult. De asemenea, nu stiu in ce masura ai explorat in terapie problema gandurilor si impulsurilor de a face rau propriului copil... Uneori, cand se atinge un punct nevralgic care ar putea arunca o lumina neplacuta asupra unei cauze, ne retragem in cochilie, pentru ca nu suntem pregatiti sa il aflam, nu putem sa ii facem fata.

Legat de ce a spus elandi, cu psihanaliza... eu as merge pe terapie experientiala, care inglobeaza alte 9 stiluri terapeutice, ce pot raspunde in mod complet la multe probleme ale omului, si se foloseste de multe tehnici menite sa ajunga in profunzimea persoanei, si pe terapii de scurta durata, care te pot ajuta sa descoperi singura niste resurse pe care apoi sa le transformi in tehnici de "coping with the problem". Astfel, ai realiza un proces de descoperire a cauzei, dar ai avea si niste ancore care sa te ajute sa faci fata in viata ta zilnica.

Dar iar... procesul asta de a sonda profunzimile te poate speria, chiar daca efectele lui pe termen lung sunt foarte bune. Respingem, ne speriem fugim.
Nu vreau sa spun ca asta a fost cazul tau, nici pe departe! Dar... stiu cum am reactionat eu la o astel de abordare, si oricat de deschisa m-am considerat atunci, si de doritoare de a afla ce se ascunde in spatele "mastii", tot am avut aceasta atitudine, si nici acum nu am depasit-o. Sunt la inceput de drum.

[thalia71]

Ametist, merci de raspuns!
Pai client rabdator zic eu ca am fost cat cuprinde, imagineaza-ti ca am facut "terapie" cu primul medic care m-a si diagnosticat vreun an si ceva .
Sapatamana de saptamana ma duceam la el la cabinet si ii spuneam toate suferintele, toate simptomele chinuitoare pe care le aveam si...dejeaba!
Imi spunea mereu ca "eu sunt bine, ca eu am numai un simptom (cum vine asta frate-un simptom), legat numai de gandul obsesiv si ca voi vedea ca data viitoare ma voi simti mai bine"!
Evident in timpul terapiei cu el nu s-a intamplat nicioadata acest lucru...
Evident nu o sa reiau acum periplul meu pe la psihiatrii, psihologi ca nu are sens, spun doar ca in final am gasit o doamna psiholog dispusa sa ma ajute prin a face fata acelor simptome dureroase.
Intr-o oarecare parte a reusit !
Probabil cand voi reveni in tara o sa iti cer ajuotul, daca se poate , pentru a incerca si acest gen de terapie pe care mi l-ai recomandat!
Pana atunci..raman cu prietenul meu Prozacu'
Sa auzim numa de bine!

[anitep]

thalia71, la Apr 29 2007, 09:40 PM, a spus:

Ametist, merci de raspuns!
Pai client rabdator zic eu ca am fost cat cuprinde, imagineaza-ti ca am facut "terapie" cu primul medic care m-a si diagnosticat vreun an si ceva .
Sapatamana de saptamana ma duceam la el la cabinet si ii spuneam toate suferintele, toate simptomele chinuitoare pe care le aveam si...dejeaba!
Imi spunea mereu ca "eu sunt bine, ca eu am numai un simptom (cum vine asta frate-un simptom), legat numai de gandul obsesiv si ca voi vedea ca data viitoare ma voi simti mai bine"!
Evident in timpul terapiei cu el nu s-a intamplat nicioadata acest lucru...
Evident nu o sa reiau acum periplul meu pe la psihiatrii, psihologi ca nu are sens, spun doar ca in final am gasit o doamna psiholog dispusa sa ma ajute prin a face fata acelor simptome dureroase.
Intr-o oarecare parte a reusit !
Probabil cand voi reveni in tara o sa iti cer ajuotul, daca se poate , pentru a incerca si acest gen de terapie pe care mi l-ai recomandat!
Pana atunci..raman cu prietenul meu Prozacu'
Sa auzim numa de bine!

Imi pare tare rau pentru ceea ce a trebuit sa induri!Sper ca poate acum esti mai bine si in viitorul apropiat vei reusi sa renunti la Prozac.Eu dupa indelungi sedinte la psiholog,dupa tone de antidepresive si medicamente hipotensoare,am gasit un medic homeopat care intr-adevar m-a scos la lumina!"Am gasit",este impropriu spus pentru ca de fapt mi l-a recomandat cineva care trecuse prin stari asemanatoare mie.Am mers la acel medic impinsa de la spate pentru ca nu mai credeam ca voi mai fi bine vreodata.Dupa cinci ani de calvar(anxietate,atacuri de panica,crize de spasmofilie,depresii,crize de hipertensiune)nu puteam crede ca o latura a medicinii alternative va reusi sa faca ce nu reusise o armata de psihiatri,psihologi,cardiologi.
Spuneai anterior ca nu vezi ce legatura ar avea copilaria mai putin frumoasa cu ce ti se intampla tie.Are o mare importanta!Toate lucrurile urate din viata se "sedimenteaza"ca si piatra si rugina si la un moment dat psihicul nu mai duce atata"piatra si rugina".Avem impresia ca suntem tari,ca trecem peste toate si chiar ne mandrim,dar nu este asa.Psihiatrul la care am mers imi spunea ca doar "oamenii subtiri"trec prin asa ceva.
Daca are importanta pentru tine,iti pot spune ca la mine cosmarul a inceput in ziua in care sotul meu a plecat pe neasteptate,la o varsta tanara(31 ani),intr-o lume mai buna.Se intampla in ziua in care serbam implinirea a 10 ani de casatorie.