Haruka, la Mar 30 2007, 01:28 PM, a spus:
Preotul-intermediar pe mine ma infurie, e o inventie de nu stiu care secol al crestinismului, inventie practicata pt obtinerea a "n" profite. Nu stiu ce poate intermedia preotul...D-zeu are si urechile si vazul si mirosul mai bune ca preotul, la ce-i util preotul asta nu stiu.
Aveti perfecta dreptate! Crestinismul nu a inceput cu preoti si niciunde in Scriptura nu intalnim o preotie ca cea impusa dupa secolul 3!
Cuvântul „preot" în sensul lui adevărat se referă la fiecare credincios creştin - nu numai la conducătorii ecleziastici. Petru i-a învăţat pe prezbiteri să nu fie „stăpâni peste mostenirea lui Dumnezeu" (l.Pt.5:l-3). Cuvântul tradus „moştenire" este kleeron şi înseamnă „cler"! După cum explică The Matthew Henry Commentary, tuturor copiilor lui Dumnezeu li se dă titlul de „moştenire sau cler al lui Dumnezeu... cuvântul nu e restrâns niciodată în Noul Testament doar la slujitorii oficiali ai religiei".
Respingând o împărţire artificială între „cler" şi „laici", nu vrem să spunem că prezbiterii sau pastorii n-au voie să primească respectul şi cinstea cuvenită, „mai ales cei ce se ostenesc cu Cuvântul" (l.Tim.5:17). Dar din cauza acestei împărţiri, prea adesea oamenii dintr-o biserică sunt înclinaţi să pună toată responsabilitatea pentru lucrarea lui Dumnezeu pe seama pastorului. În realitate, Dumnezeu are o lucrare pentru toţi copiii Săi. Aceasta nu înseamnă că toţi sunt chemaţi să slujească de la amvon! - însă nici faptul de a da un pahar cu apă rece nu rămâne fără răsplată (Mt.10:42). Ar fi bine ca fiecare din noi să ne rugăm: „Doamne, ce vrei să fac?" (Fap.9:6). În Noul Testament, nu este pusă întreaga lucrare a bisericii pe umerii unui singur individ. Bisericile erau de obicei păstorite de o pluralitate de prezbiteri, aşa cum arată numeroase pasaje biblice. „Ei au rânduit prezbiteri (plural) în toate bisericile" (Fap.14:19-23) şi în „fiecare oraş" (Tit 1:5). Expresii cum ar fi „prezbiterii (plural) bisericii" sunt folosite în mod obişnuit (Fap.20:17; Iac.5:14).
Toţi cei ce au fost spălaţi de păcatele lor prin sângele lui Cristos sunt „preoţi pentru Dumnezeu" şi sunt o „preoţie împărătească, regală" (Ap.1:6; l.Pt.2:9). Preoţia tuturor credincioşilor este în mod limpede poziţia nou-testamentală. Deoarece însă oamenii s-au înălţat ca „stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu", enoriaşii au fost învăţaţi că au nevoie de un preot căruia să-şi spună păcatele, un preot care să-i stropească, un preot care să le dea maslul, un preot care să le oficieze liturghii, etc. Ei au fost învăţaţi să depindă de un preot om, în timp ce adevăratul Mare Preot, Domnul Isus, a dispărut din orizontul lor ascuns după un nor negru de tradiţii omeneşti.
Spre deosebire de Elihu care nu a vrut sa linguşească şi să dea vreunui om un titlu de onoare (Iov 32:21), cei ce s-au înălţat pe ei înşişi ca „stăpâni" peste oameni au început să-şi ia titluri nescripturale şi - în unele cazuri - titluri care au fost destinate numai lui Dumnezeu! Ca avertisment împotriva acestei practici, Isus a spus: „Să nu numiţi pe nimeni tată pe pământ: căci Unul singur este Tatăl vostru, adică Cel din cer. Şi nici să nu vă lăsaţi numiţi învăţători: căci Unul singur este învăţătorul vostru, anume Cristos. Dar cine este cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Şi cine se va înălţa pe sine va fi umilit; şi cine se va umili pe sine însuşi va fi înălţat" (Mt.23:9-12).
Este greu de înţeles cum poate o biserică ce pretinde că-L are pe Cristos ca întemeietor al ei să înceapă - după câteva secole - să folosească exact titlurile pe care El i-a spus să NU le folosească! Cu toate acestea, episcopul Romei a început să fie numit cu titlul de „papă", care
nu e altceva decât o variaţie a cuvântului tată. Preoţii catolici sunt numiţi părinte. Să nu uităm că una din ramurile de frunte ale „tainelor" care au ajuns în Roma în perioada ei de început a fost mitraismul. În această religie, cei care prezidau ceremoniile sacre erau numiţi „părinţi".7 Un articol despre mitraism din The Catholic Encyclopedia spune: „Părinţii (folosit aici ca titlu religios) conduceau închinarea. Mai-marele părinţilor, un fel de papă, care a trăit totdeauna la Roma, era numit ,Pater Patrum'".8
Acum, dacă păgânii din Roma îşi numeau preoţii cu titlul de „părinte", iar Cristos ne-a spus să nu numim pe nici un om „tată, părinte", de unde a provenit obiceiul romano-catolic de a numi pe un preot cu acest titlu - de la Cristos, sau de la păgânism?
Chiar şi Biblia dă exemplul unui preot păgân care este numit părinte. Un om cu numele de Mica i-a spus unui tânăr levit: „Locuieşte cu mine, şi să-mi fii părinte şi preot" (Jud.17:10). Mica era un adult care avea un copil al lui; levitul era „un tânăr". Titlul de „părinte" era evident folosit într-un sens religios, ca desemnare preoţească. Mica dorea ca acesta să fie un preot-părinte în „casa dumnezeilor lui". Acesta a fost un tip de catolicism, căci deşi tânărul preot a pretins că vorbeşte Cuvântul „DOMNULUI" (Jud.18:6), închinarea era în mod limpede amestecată cu idoli şi păgânism.
Biserica romano-catolică foloseşte titlul „Monsignor", care înseamnă „Domnul Meu". Este oarecum un titlu general, explică The Catholic Encyclopedia, şi poate fi folosit corespunzător în adresarea către mai mulţi din înalţii conducători ai bisericii. “În loc să te adresezi patriarhilor cu ,Vostra Beatitudine', arhiepiscopilor cu ,îndurarea voastră', episcopilor cu ,Domnul Meu', abaţilor cu ,Domn îndurător', cineva poate să-i salute pe toţi în mod egal cu Monsignor fără să încalce vreo etichetă".9 Unul din sensurile prefixului „arhi" este stăpân. Folosirea de titluri cum ar fi de arhipreot, arhiepiscop, arhidiacon este ca şi cum ai spune stăpâne-preot, etc. Superiorul ordinului dominicanilor este numit „Stăpân Generar. Nu trebuie decât să cităm din nou cuvintele lui Cristos, care sunt în contrast cu asemenea titluri: „Nici să fiţi numiţi stăpâni: Căci Unul singur este Stăpânul vostru, anume Cristos".
Chiar titlul de „reverend", biblic vorbind, este întrebuinţat numai pentru Dumnezeu. Apare doar o singură dată în Scriptură (în versiunea King James - n.tr.): „Sfânt şi reverend (venerabil, respectabil) este Numele Său" (Ps.111:9). Cuvântul reverend vine din latinescul revere şi a fost folosit prima dată pentru clerul englez în timpul secolului 15, ca titlu de respect. Variaţii ale acestui titlu sunt acestea: The Reverend (Preot) - Venerabilul (abate, etc.); The Very Reverend (Decan) - Prea-venerabilul; The Most Reverend (arhiepiscop, mitropolit) - înalt Prea-sfinţitul; şi The Right Reverend (episcop) - Preasfinţitul.
Comentând pe marginea folosirii tocmai a acestor titluri, cunoscutul predicator din Londra, C. H. Spurgeon, a spus: “în ce mă priveşte, doresc să fiu cunoscut de acum încolo doar ca un slujitor al lui Dumnezeu, şi vreau ca umblarea şi modul meu de viaţă să dovedească faptul că sunt într-adevăr slujitorul Lui. Dacă va fi ca eu, slujitorul lui Dumnezeu, să fiu stimat de fraţii mei creştini în vreo măsură, lucrul acesta nu se va întâmpla datorită faptului că înaintea numelui meu a fost pus, de către un conciliu, un atribut furat de la Dumnezeu, nici nu va fi datorită faptului că gulerul meu are nasturi la spate sau că haina mea are o croială ca cea de cleric, ci doar de dragul lucrării mele".
Când Isus a vorbit împotriva titlurilor măgulitoare, îl interesa în mod special umilinţa şi egalitatea discipolilor Lui. N-ar trebui atunci să respingem presupusa autoritate a acelor funcţii înalte, în care oamenii caută să se facă pe sine „stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu"? Şi în loc ca oamenii să primească glorie, n-ar trebui oare ca gloria să fie dată lui Dumnezeu?
http://www.religiatainica.go.ro/
Contact
Facebook
Twitter
RSS
Acest topic e inchis
