[darkhunter]

Stateam ghemuit sub birou, aveam picioarele lipite de piept stranse puternic in maini, inima imi batea frenetic. Parca si ea vroia sa scape de mine, sa iasa din piept sa se duca... Stateam asa, cu fruntea lipita puternic de genuchi apasam si imi fortam toti muschii sa strang cat mai puternic incercand parc sa ma rup.
Vroiam sa ma strang atat de tare incat sa mi se rupe hainele de pe spate. Dar nu e cazul. Nu sunt ceea ce unii numesc un culturist care probabil ar reusi sa faca asa ceva. Ironia e ca sunt taman din contra, un intelectual. Era foarte important pentru mine sa am tot timpul o minte calma si ordonata. Aveam propria mea firma si prestanta era foarte importanta, mai ales in fata angajatilor. Iar eu stateam ghemuit ca un copil sub birou si imi imaginam ca devenisem un hulk care cand se forta isi rupea hainele dupa el. Parca si vedeam cum cresc si cum se rup fibrele acestora, iar dupa aceea cum se rup lemnele rezistente ale biroului.
Eram un patron, toata lumea ma privea cu respect iar eu eram ghemuit sub biroul meu si aveam visele pe care le avea un copil dupa ce se uitase prea mult la filme sau desene animate. Vroiam sa cred ca nu stiu ce cautam acolo si ca eu nu mi-am imaginat toate astea. Nu puteam sa cred ca ma reintorsesem la ceea ce faceam in copilarie. Cand in momentul in care nu puteam sa suport ceva ma duceam si plangeam sub biroul meu, biroul vechi pe care imi faceam lectiile.
Astea sunt lucruri normale pentru un copil, dar deja am aproape 35 de ani si stau ascuns sub biroul meu, si ca totul sa fie mai anormal era biroul de la sediu, nu ma aflam in nici un caz in linistea privata din apartamentul meu personal. Acolo puteam sa am orice fel de iesiri fara ca nimeni sa stie. Totusi era destul de tarziu si nu mai erau multe persoane la sediu, dar in orice moment cineva putea sa intre pe usa, iar eu eram sub birou cu ochii inlacrimati.
E ciudat cum eu eram cel care dadea ordine si nu lasa pe nimeni sa ii iasa din cuvant, controlam absolut tot ce se intampla la firma si eram si foarte violent cu competitia, si totusi stateam ascuns sub un birou ascunzandu-ma de lumea inconjuratoare.
Oricat incercam sa ma prefac ca nu imi dau seama ca nu stiu ce cautam acolo, incercam sa ma mint pe mine dar fara prea mult noroc, nu reuseam sa scot adevarul din minte. Eram pe cale sa pierd cel mai mare contract, iar fara acesta erau mari sanse sa dam faliment, plus de asta era deja luna aprilie si taman inchisesem telefonul cu sotia mea in care sunt sigur ca am auzit vocea unui barbat desi ea a negat asta, banuiam de ceva timp ca ma inseala, dar acum sunt sigur. Momentul din an era perfect iar mintea mea s-a intors la perioada adolescentei.
Stiam foarte bine ce urma sa se intample, acelasi lucru care mi se intamplase in adolescenta si in copilarie, urma sa pierd totul. Dar nu puteam sa cred in astfel de lucruri dinou, astea sunt doar in mintea copiilor, nimic nuimi poate controla destinul in asemenea fel.
Simteam nevoia sa urlu, deschid gura puternic dar fara sa scot un sunet de frica sa nu ma auda cineva, urlam fara sa se auda nimic, simteam cum imi iese aerul din plamani, dar aveam totusi grija sa nu se auda nimic, altfel imediat ar fi intrat cineva pe usa sa vada ce se intampla.
Urlam fara glas, cu ochii inlacrimati, si simteam cum inima si capul vor sa-mi explodeze.


Pentru mai mult Juranal (Nebunia)

Aceasta postare a fost editata de darkhunter: 15 February 2007 - 09:23 PM

[ironic]

bun! felicitari!

[argv]

darkhunter, la Feb 15 2007, 08:21 PM, a spus:

Nu sunt ceea ce unii numesc un culturist care probabil ar reusi sa faca asa ceva. Ironia e ca sunt taman din contra, un intelectual.

Aha; pentru ca un culturist nu poate fi intelectual si reciproc un intelectual nu poate fi culturist

[**Alex**]

Home , sweet home!

Ploua. Este o vreme nu foarte grozava si abia este septembrie. Privind pe geam imi amintesc de un noiembrie tarziu din tara mea. Romania...trag aer in piept si incerc sa nu plang. Degeaba. Lacrimile se fac incet incet prezente pe obraji, incercand parca sa sfideze faptul ca ma opun oricarei emotii. Romania...mi se subtiaza mereu vocea cand rostesc numele asta si incep usor sa tremur, sperand ca nimeni nu o sa-mi observe reactia. Ma trezesc in fata Pc-ului, plangand de dorul fostei mele case, de dorul amintirilor traite in locul in care m-am nascut. De ce doamne iarta-ma am acceptat eu cand profesorul mi-a sugerat sa scriu cate ceva despre Romania?..Probabil nu aveam altceva mai interesant de facut in clipa aceea. Printre lacrimi , muzica de-a dreptul tembela si mult fum, imi aud sotul strigandu-mi numele. Imi aduc aminte instantaneu motivul pentru care am spus ''la revedere Romania''. Mi-am parasit tara pentru a-mi urma dragostea, pentru a fi alaturi de omul care-mi implineste viata si care mereu ma face sa vad numai jumatatea plina a paharului. Citeam candva, eram copila, ca Dumnezeu la inceput a facut oamenii lipiti..2 cate 2. Aveau 4 maini, 4 picioare, 4 ochi..dar numai 1 inima. Si pentru ca nu au ascultat de El, i-a despartit, lasandu-i cu forma de acum a omului..dar numai cu o jumatate de inima..Si de atunci fiecare incearca sa-si gaseasca cealalta jumatate. Ma amuza si intrista in acelasi timp povestea...Pentru unii dintre noi sufletul pereche este aproape, pentru altii este departe. Asa mi-a fost dat si mie, sa-mi gasesc sufletul pereche departe. Nu stiu de ce cand Dumnezeu ne da ceva foarte bun ne si ia in acelasi timp ceva. Dar asa a fost sa fie. Poate asta e farmecul povestii mele de dragoste, poate asta o face sa fie atat de pretioasa. Stau si ma gandesc la ce am avut de renuntat pentru a ma muta in Norvegia , alaturi de sotul meu. Zeci de tablouri imi alearga prin minte...si cel mai des apare tabloul unei familii mici si unite, o familie care a stiut sa stea unita si la bine si la rau; si vad si casa primitoare, calda, care si-a deschis usa mereu cand cineva a cautat gazduire; mai vad si prieteni dragi, cu care am ras si am plans, colegi de breasla cu care impart amintiri pline de tot hazul. Imi revad orasul unde am crescut, locul acela unde lumea imi stie numele; revad parcurile si aleile unde ma pierdeam plimbandu-ma in ploaie. Imi amintesc petrecerile pline de viata, petreceri pe care nu ai sa le mai gasesti niciunde in lumea asta. Mi-e dor de mirosul de cetina, de roua din diminetile racoroase si de mancarea mamei, mancare al carui gust te urmareste toata viata. As dori sa pot tari si aici asa experiente, dar realizez ca poate este prea devreme...nu a trecut mai mult de 1 an si jumatate de locuit in ''noua mea tara''.Se zice ca timpul le rezolva pe toate...inca astept..hhmm ce ciudata e viata asta, deseori ne pune sa legem intre alb sau negru, este sau vest, aproape sau departe. Curand..curand ne vom regasi draga mea

Aceasta postare a fost editata de Ampera: 16 February 2007 - 02:18 PM