În prăpastia cea mare,
Unde vântul cu turbare
Suflă trist, înfricoşat,
Vezi o cruce dărâmată
Ce de vânt e clătinată,
Clătinată ne-ncetat?
Împregiur iarba nu creşte
Şi pe dânsa nu-şi opreşte
Nici o pasăre-al ei zbor
Ca sub dânsa orice vreme
Cu durere jalnic geme,
Geme-un glas îngrozitor.
Când e noapte fără stele
Mii de flăcări albăstrele
Se văd tainic fluturând,
Şi prin ele crunt deodată
O fantasmă se arată,
Se arată blăstămând.
Călător nenorocite,
Fugi de-acele căi pocite
De ţi-e calul de bun soi,
Că-n mormântul fără pace
Zace singur un strigoi!!!
Într-o noapte-ntunecată
Dulce şoapta-namorată
Prin văzduh încet zbura.
Două umbre sta în vale
Ce, cuprinse-n dulce jale,
Amor veşnic îşi jura.
Iar pe-o culme-n depărtare
Se vedea mişcând la zare
Un cal alb, copil de vânt;
Coamele-i erau zburlite,
Ş-a lui sprintene copite
Săpau urme pe pământ.
"Nu te duce, nu, bădiţă
(Zicea blânda copiliţă
Cu ochi plânşi, cu glas pătruns)
Ah! te jur pe sfânta cruce!
Stai cu mine, nu te duce..."
Dar voinicul n-a răspuns;
Ci, strigând-o cu-nfocare,
După-o dulce sărutare
Rapide s-au depărtat
Şi, sărind cu veselie
Pe-al său cal de voinicie,
În văzduh s-au afundat.
Cine-aleargă pe câmpie
Ca un duh de vijelie
Într-al nopţii negru sân?
Cine fuge, cine trece
Pe la ceasul doisprezece?
Vântul bate, vâjâieşte,
Falnic calul se izbeşte
De se-ntrec ca doi voinici.
Dar prin neguri, iată
Că lucesc pe câmp deodată
Mii de focurele mici!
Ele zbor, se depărtează.
Zboară calul, le urmează,
Păşind iute către mal.
Stai, opreşte!... de pe stâncă,
În prăpastia cea adâncă
Au picat stăpân şi cal!
Şi de-atunci în fund se-aude
Gemete, blăstemuri crude
Care trec pe-al nopţii vânt.
Şi de-atunci ades s-arată
O fantasmă-nfricoşată
Care iese din mormânt!
Această capodoperă a fost scrisă de domnul Vasile Alecsandri! E foarte frumoasă şi v-aş ruga să o citiţi toată şi să o comentaţi, ca de obicei
Contact
Facebook
Twitter
RSS
Acest topic e inchis
















