[sete]

Sunt incepator in ale scrisului, asa ca ma multumesc cu cartofi, rosii sau ce aveti prin bucatarie, pietrele aruncate imi cad ceva mai greu

de O R I N te A

Am vrut sa vad soarele. Am facut tot posibilul, ba am depasit si orice limita a imposibilului. Am vrut sa am soarele in viata mea – soarele, despre care vorbeste soptit fiecare membru al familiei noastre, fara ca vreodata sa il fi vazut cineva. Si de ce? Pentru ca asa sunt eu – condamnata sa vreau numai lucruri imposibile, incomensurabile. Am vrut sa vad cum este caldura aceea pe care o simt uneori. E ceva gresit?
Toti mi-au spus ca sunt nebuna – ca imi va face rau, mult rau. Si eu nu am vrut sa ii ascult, manata de o sete care imi arde sufletul, de ceva ce imi lipseste si crezand ca odata ce am vazut cum este voi putea stinge acea sete.
Si asa, intr-o buna zi, mi-am luat inima in dinti si am inceput lunga si aventuroasa mea calatorie subterana. Am calatorit prin cotloane prin care nu cred ca mai umblase nimeni de la strabunicii mei incoace, cu pasi repezi, din ce in ce mai repezi si fara a simti durerea, fara sa ma pot intoarce, fara sa ma uit inapoi, parca eram atrasa de un magnet. Si unde sa-a terminat cararea, am inceput sa imi fac singura drum. Era greu, din ce in ce mai greu, dar atunci cand iti doresti ceva cu adevarat, nimic nu te poate impiedica sa-la obtii. Si setea din sufletul meu ma facea sa uit de toate... si am inaintat. Prea incet dup aparerea mea, prea departe dupa parerea unora (dar cine tine cont de ea?). Si cu fiecare bulgare de pamant, eram tot mai aproape de visul meu. De lumina.
Si dintr-o data am simtit o caldura dogoritoare – am dat la o parte ultimii bulgari de pamant si atunci simturile mi-au luat-o razna. Am atins ceva ce nu mai atinsese nimeni, ceva ce putea sa imi umple golul din suflet, am simtit soarele. Caldura care ma invaluia si care imi daduse atata forta.
Dar, dupa primele secunde de betie, m-a cuprins deznadejdea cea mai adanca. Nu pentru ca odata realizat acest vis nu ar mai fi aparut altul care sa imi atraga atentia, nu pentru ca am simtit oboseala dintr-o data ca si pe un bulgare de pamant care iti cade brusc in cap si nu mai stii incotro sa o iei, ci pentru ca am realizat ca oricat ar fi fost soarele de stralucitor sau de minunat, nu puteam decat sa ii simt caldura, nu sa il vad.
Si caldura a inceput sa ma doara – mai mult in suflet, decat rana pe care mi-o provoca. Pentru ca, de data asta, simturile mele ascutite nu puteau sa ma ajute. Acum va intrebati de ce? Pentru ca vederea este lucrul care ii lipseste cu desavarsire unei biete cartite, cum sunt eu.

Si atunci, condamnata sa imi doresc ceva imposibil, dar mai ales sa fug de ceea ce imi doresc cel mai tare, m-am intors cu sufletul zdrobit in temnita subpamanteana careia nu mai puteam sa ii spun acasa, in intunericul care imi conduce viata.


Asta e - multumesc celor care au citit pana aici

[yWAn]

De exceptie,mi-a placut poate pentru. ca si eu ador opera lui Eminescu,si regasesc aceleasi motive in mica ta povestioara.

[dulcineea]

A sunat azi dimineata la 8 fara ceva. eu dormeam. a intrebat de mine. i-a spus ca m-a va suna in cursul zilei de astazi. ce vrea oare de la mine?dupa atata timp inca mai are nr.meu...sau il stia pe de rost!ii era dor de mine oare?ce mai face?sa-a schimbat?a fost in germ. 2 luni. cum sa-a descurcat acolo?oare...nu!nu pot sa ma gandesc la asta!dar daca totusi...NU!NU!
Of, nu mai suna!in plus, ar puteaafla nr. meu de mobil!oare nu mai are curaj sa ma sune?daca vine in oras, eu nu pot iesi! merde!
Inca mai tin la el! sunt penala, stiu! cate coincidente! chiar cand ziceam, gata cu indragosteala etc., apare EL: printul, iubitul, FERICIREA si DUREREA!!! mi-e frica sa-la vad. cine stie ce-as putea face.daca sar sa-la sarut, ori il plesnesc, ori plang?vreau sa ne-ntalnim...NEAPARAT!!!AH!!! il urasc!pentru. ca eu ii dau voie sa ma raneasca!il, il IUBESC. INCA... :?

[ginnie]

ai idei interesante.eu zic sa mai exersezi la partea "poetica",sau sa scrii satire.oricum e bine.te descurci

[ginnie]

ca tot mai eram pe aci ma gandii sa postez si eu niste chestii iesite din mintea mea creata si cam blonda(nu stiu de ce mi se spune blonda desi sunt satena toata ziua).si pentru ca mai sus am vazut ceva despre o povestire si eminescu si alte alea mi-am adus aminte de o chesti scrisa la romana(ca tot vine bacu).

Drumul Luceafarului

//Hyperion contempla de la mare departare "cercul stramt" al oamenilor,regretandu-i caldura seducatoare si fericirea oferita de sentimentul uman al iubirii, pe care el nu-la cunoaste.
Fata de imparat ii ofera sansa de a obtine cunoasterea desavarsita. El are totul insa vrea sa traiasca si experienta umana a iubirii. Pemtru aceasta este gata sa creada in perfectiunea iubirii si sa accepte orice sacrificiu, chiar sa renunte la nemurire.//
Castelul fusese cuprins de umbre. Mai privi inca o data fereastra pe care o luminase de atatea ori, se smulse din locul lui si privind spre inalt isi deschise aripile. Acesta era momentul in care trebuia sa renunte la tot, la el insusi, pentru a atinge perfectiunea prin iubire.
Se indeparta de Pamant si simtea crescand in el o forta necunoscuta. Ochii lui arzatori se aprinsera mai tare, parul sau - o adiere usoara - deveni uragan, mainile sale albe, izvor de lumina, se inclestasera intr-o vointa de neinvins. Voia iubirea si o voia stiind ca este impotriva lui si impotriva firii.
Drumul era pustiu;intuneric si gol. I se parea ca totul, toata existenta lui fusese pana atunci astfel...desert:nimic nou, nimic vechi, nimic... Nu mai era el, era insusi drumul.
Intunericul incepu sa se piarda. Se apropia de o stea si isi incetini zborul. Era plina de lumina, dar miezul ii era de umbra. Ii amintea de ochii fetei pe care o lasase pe Pamant. Urmara alte lumini, sclipiri ale haosului, unduiri ale nefiintei. Nu se mai gandea acum la ele. Isi continua drumul printre miile de stele. Erau ca si el, erau fiinta lui, dar ii erau straine. El insusi isi era strain.
Lumina ramase in urma lui si se afunda din nou in noaptea cosmica. Nu mai erau stele, nu mai era nici macar el - era un drum nesfarsit spre Ceea Ce Nu Este. Asa era oare si destinul oamenilor? Nu putea sti. El, cel care stia totul. Acum vedea clar ca de fapt nu stia nimic.
Intunericul fuse strapuns de o raza. O singura raza facu sa dispara noaptea ce il inconjura, noaptea ce ii cuprinsese gandurile. Era lumina cea mai curata pe care o vazuse vreodata. Si lumina crestea. Raza deveni o minge de lumina perfecta, ce risipi umbrele. Asta era? Reusise oare sa ajunga la Demiurg? Si daca intradevar ajunsese acolo, va accepta oare Creatorul sa faca ceea ce nu mai facuse niciodata: sa schimbe nemurirea in moarte?
Lumina era prea puternica, dar el continua sa caute. Asta era viata, acesta era omul: o cautare. Ajunse in mijloc si se opri. Astepta. Fata cauta si ea. Il cauta pe el, pe Hyperion? Nu. Ea il dorea pe Luceafar, pe cel pe care il vedea, sau poate nici pe el. Ea dorea o stea. Dar el nu era doar o stea, el era Hyperion.
Asteptarea era prea lunga. De ce venise?...

[Emma_Brad]

Buna
ma bucur ca randurile scrise de mine v-au smuls zambete pentru ca asta era si scopul.
Textul urmator este unul trist care, sper eu, nu va smulge lacrimi,pentru ca nu vreau asta.

~ ~ ~
O LUMANARE PENTRU MAMA !!!
( proza scurta )

Vântul sufla puternic, agitându-se în toate peărţile.
Gerul pictase flori de cristal pe geamurile aburite în spatele cărora domnea o linişte cumplită.
Femeia îngenunchease la marginea patului, saărutând mâna cadaverică a mamei.
Bătrâna trecuse în lumea celor drepţi cu două zile în urmă, iar fiica ei o veghease.
Nici o lumânare nu călaăuzea drumul bătrânei în lumea de dincolo, iar peână la pensie mai erau aproape două saăpentruămâni.
Victoriţa ştia că nu o va putea ascunde atâta amar de vreme. Trebuia saă ceară ajutorul vecinilor şi saă anunţe autorităţile, dar înainte trebuia saă aprindă o lumânare pentru mama.
Se uită la ceas. Era puţin trecut de orele 16:00.
E încă devreme, îşi zise încălaţând ghetele jerpelite. Îmbrăcă două rânduri de haine, înfăşurând o basma de laână peste fesul găurit.

Vântul o lovea în faţă, iar ea se sprijini saă nu cadă. Bine că încălaţase o pereche de ciorapi rupţi peste ghete.
După un timp autobuzul opri în staţie.
Ceilalţi călaători se îndepărtau din preajma ei, dar acest lucru nu o mai supăra de mult. I se întamplase atâte de des în ultimii doi ani încâte îi înţelegea.
Adevarul era că şi ea se suporta cu greu.
Se născuse cu o malformaţie la picioare, acestea fiind mult prea scurte.
Mama ei, cândva medic cardiolog, încercase în mod repetat saă o ajute, dar eforturile ei fuseseră zadarnice. Tatăla le peărăsise tocmai pentru acest handicap al ei, dar mai întâi încercase saă-şi convingă soţia saă abandoneze copilul.
Mama o crescuse singură, suportând batjocura şi răutăţile celor din jur.
Câte fusese copil oamenii o priviseră cu milă, ca adult însă, aceiaşi ochi o priveau cu scârbă. Dar se obişnuise.
Acum Victoriţa primea pensie de la stat şi asta numai datorită eforturilor mamei. Cu pensia de handicapat şi cea a mamei nu reuşeau însă saă supravieţuiască decent. De când bătrâna paralizase, jumătate din bani îi deădeau pe medicamente, iar cealălalta jumătate abia le ajungea saă plătească deările către stat.

Autobuzul opri în staţie, iar ea coborî încet, atentă la fiecare treaptă.
Alunecuşul format îi îngreuna mersul, noroc însă că biserica era aproape.
- Ce face maică'ta? o întrebă nea Ion de cum o văzu.
Ea îla privi trist aşa cum îla privise de fiecare dată.
- Doarme! izbuti saă şoptească înecându-şi lacrimile.
Se aşeză apoi pe una din treptele de la intrarea în biserică. Alături de ea zăcea o cutie goala de la o conservă.
Erau patru cerşetori pe scările bisericii, unul mai amărâte ca altul.
Puţinii credincioşi de la acea ora teârzie se opreau întrebandu-se ce şi cui saă dea.
- Nu ai venit de două zile, zise baba Maria întinzându-i un covrig. Cred că ţi-e foame.
Victoriţa nu ar fi luat nimic de la baba Maria care îşi creştea nepoţii orfani împreună cu moşul ei, cerşind cu schimbul pe treptele bisericii.
Azi însă îi era foarte foame. Muşca cu poftă din covrigul îngheţat .
Uşile bisericii se închideau la venirea întunericului.
Era prea teârziu saă se întoarcă acasă.
Se ghemui într-un colţ mai ferit încercând saă se încălzească. Aştepta saă se lumineze de ziuă, saă-i ceară preotului o lumânare şi saă fugă acasă la mama.

Când se trezi era cald.
O femeie în halat alb apăsa butoanele unui aparat la care era conectată.
- Repede! O pierdem!
Victoriţa simţi o căldură puternică, năvălindu-i în saânge.
Întinse mâna spre femeia în halat alb.
- Te rog! O lumânare pentru mama!


Femeia aprinse două lumânări.
Una pentru mamă, cealălalta pentru fiică.
~ ~ ~

PS. textele mele se gasesc si pe :
http://club.neogen.r...uburi/?c=LaBloc ( clubul meu)
sau
http://www.cafeneaua.com/blog/3642 (unde veti gasi si poezii )

cele bune cu voi

[spider]

Of, mi sa-a incretit carnea pe mine. Si cand te gandesti ca de multe ori ceea ce scrii tu mai sus reprezinta realitatea pe care o traiesc unii semeni de-ai nostri. Trist, cutremurator...

[Emma_Brad]

spider, la May 30 2005, 03:03 PM, a spus:

Of, mi sa-a incretit carnea pe mine. Si cand te gandesti ca de multe ori ceea ce scrii tu mai sus reprezinta realitatea pe care o traiesc unii semeni de-ai nostri. Trist, cutremurator...
[snapbacca]45407[/snapbacca]

da ai dreptate, este trist sa stii ca astfel de lucruri se intampla.
voi incerca ceva mai vesel data viitoare pentru tine :Pe
PS.imi plac ochii tai, vreau si yo

[spider]

Emma_Brad, la May 30 2005, 03:08 PM, a spus:

PS.imi plac ochii tai, vreau si yo 
[snapbacca]45433[/snapbacca]

emma imi pare rau am cautat dar ochi ca ai mei nu am mai gasit. :Pe Dar mai caut. si daca mai gasesc ai tai vor fi.

abia astept sa mai citesc ceva :geeca:

[spider]

ete dintre toti ochii pe care i-am gasit astia mi sa-au parut mai interesanti.

Fisiere atasate

•  Eyes_1_.gif (11.47K)
  Number of downloads: 55