[BigDefender]

Revenirea iconoclaştilor

În ciuda celor hotărâte la Nicæa, conflictul legat de icoane a continuat. În anul 792, Charlemagne şi-a trimis oştile la Papă pentru a obţine condamnarea cinstirii icoanelor aşa cum fusese ea aprobată la Nicæa. Ei au criticat Răsăritul şi pentru „scoaterea” (!) lui filioque din Crez. Planul lui Charlemagne era de a de-legitimiza Imperiul Roman de Răsărit, pentru a-şi putea făuri propriul Imperiu Roman. Planurile lui politice au avut succes, nu însă şi atacul la adresa Crezului şi a sfintelor icoane. Îngrijorat de pretenţiile lui teologice, Papa Leon III, acelaşi om care îl încoronase cu opt ani în urmă, a gravat Crezul iniţial (fără filioque), pe două plăci de aur şi argint, în greacă şi latină, pe care le-a aşezat de-a stânga şi de-a dreapta mormântului Sfântului Petru.
Împărăteasa Irina a murit în 802, moment în care tronul Bizanţului este ocupat de un aprig iconoclast. Abia la anul 843 sunt readuse definitiv icoanele în Răsărit, de data aceasta de către o altă împărăteasă, Sf. Teodora. Ca soţie a împăratului iconoclast, ea reuşise să-şi păstreze icoanele, numindu-le „păpuşile” ei. După moartea lui, ea a preluat tronul şi a reînnoit ascultarea Constantinopolului faţă de al şaptelea Sinod. În ciuda tuturor răsturnărilor de situaţia din perioada patristică, Constantinopolul s-a dovedit pe atât de ortodox după al şaptelea Sinod, pe cât se dovedise Roma până atunci.

Răsăritul şi Apusul se depărtează

Cele două jumătăţi ale Bisericii – cea răsăriteană şi cea apuseană – au început să se depărteze una de alta destul de timpuriu. În Răsărit predomina limba greacă; în Apus, cea latină. În Răsărit predomina liturghia bizantină, în Apus, cea romană. Răsăritenii aveau o înclinaţie către mistică, pe când apusenii erau mai înclinaţi către practică. Când vorbeau despre Dumnezeu, latinii porneau de la Unitate şi ajungeau la Treime; grecii începeau cu treimea şi apoi ajungeau la Unitate. Vorbind despre Răstignire, latinii accentuau Jertfa lui Hristos, pe când grecii vedeau în El un Biruitor. Apusenii vorbeau mai mult de mântuire, răsăritenii mai mult de îndumnezeire, şi aşa mai departe. Nu a fost greu să apară neînţelegeri, dar a fost greu să fie lămurite. Totuşi, s-a păstrat unitatea Bisericii şi s-a evitat ca accentul individual pus pe un anumit domeniu al credinţei să tulbure echilibrul general. Idealul era unitatea în diversitate, deşi în practică credincioşii din Răsărit şi cei din Apus se priveau tot mai des ca străini.

Jocuri de putere

Ştim că în Apus, începând din veacul al cincilea, Papii romani începuseră să joace un rol mai monarhic şi mai unilateral decât colegii lor din Răsărit. Încă de când credincioşii primiseră libertatea de credinţă dată de autorităţile Imperiului Roman, episcopul din Roma, capitala Imperiului, se bucurase de o cinste deosebită din partea celorlalţi episcopi. Disputele între episcopi erau aduse în faţa mitropolitului (episcop peste un oraş mare), iar disputele între mitropoliţi, precum şi cazurile delicate, erau aduse înaintea Papei de la Roma, deşi hotărârile acestuia nu erau absolut obligatorii. De fapt, datorită Ortodoxiei Romei, chiar şi disputele religioase erau judecate aici. Desigur, în absenţa unei stabilităţi politice în Italia, Papii au fost nevoiţi să devină, de bună voie, conducători într-o manieră destul de seculară. Mulţi Papi au îndeplinit acest rol într-un mod deosebit, dar alţii, uitând de îndemnul Sfântului Ieronim – Să piară pofta pentru puterea romană – au dus o luptă permanentă pentru a-şi spori autoritatea. Deja la anul 850, Papa nu mai era u frate mai mare, ci un stăpân. Desigur, asemenea lucru îl făcuse pe Papa Sf. Grigore, în urmă cu 250 de ani, să-l certe pe Patriarhul Ioan.

Unitatea Bisericii este întreruptă

În anul 858, la 15 ani după ce Teodora readusese icoanele, chestiunea prerogativelor papale a izbucnit din nou. În acel an, Sf. Ignatie, patriarhul de Constantinopol, a fost urmat de Sf. Fotie cel Mare. Papa Nicolae I a văzut în aceasta o ocazie de a-şi spori influenţa. El a afirmat că Sf. Ignatie, care era de fapt prietenul lui Fotie, fusese depus din funcţie în mod nedrept, numindu-l pe Fotie impostor şi trimiţând trei reprezentanţi la Noua Romă pentru a judeca „cazul” lui Fotie. Sf. Fotie i-a primit pe delegaţi cu cinstea cuvenită şi i-a invitat să prezideze audierile. Rezultatul a fost acela că ei au întărit legitimitatea lui Fotie fără nici o rezervă. Când ei s-au întors la Roma, Nicolae a nesocotit hotărârea lor, depunându-l din funcţie pe Fotie. Hotărârea sa a fost ignorat de toţi cei din Răsărit, însă astfel a apărut o ruptură în comuniunea Romei cu Constantinopolul pe toată durata cât a fost papă Nicolae.

[BigDefender]

Lupta dintre Crezuri

Conflictul între Răsărit şi Apus a căpătat o dimensiune teologică în momentul în care misionarii germani (care incluseseră pe filioque în Crez) şi cei greci (care ţineau Crezul iniţial) s-au întâlnit în timpul evanghelizării Bulgariei, în chiar coasta Constantinopolului. Roma nu folosea termenul filioque, dar Papa Nicolae le-a acordat tot sprijinul său germanilor, promulgând noul Crez. Bulgaria a oscilat între Vechea şi Noua Romă. Sf. Fotie a scris o lucrare despre filioque, arătând că nu aceasta era învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Disputa nu a fost rezolvată, dat fiind că nu fuseseră fixaţi termenii teologi în care să fie discutată. Bulgaria a optat pentru Răsărit iar succesorul lui Nicolae, Ioan VIII, a reluat comuniunea cu Constantinopolul. Totuşi, lucrurile nu au fost întru totul rezolvate; nici una dintre problemele în dispută – supremaţia papală şi filioque – nu fuseseră soluţionate. Ele au fost mai degrabă amânate, în timp ce umbra ce afecta relaţiile între Răsărit şi Apus s-a amplificat şi adâncit.

Închinarea

Întrucât chiar numele de Ortodoxie arată că credinţa Bisericii este întreţesută cu cultul închinării ei (doxa implică atât dreapta credinţă, cât şi dreapta închinare), trebuie dată o scurtă explicaţie legată de felul în care ne închinăm lui Dumnezeu.
Trupul viu al lui Hristos, Sfânta Biserică, a crescut şi s-a format asemenea unui trup omenesc. În copilăria Bisericii, numai cei din Iudeea făceau parte din acest trup. Crescând şi fiind mereu condusă de Sfântul Duh, Biserica a dobândit experienţa şi înţelepciunea pe care Părinţii au prins-o în scrierile lor şi în sfintele canoane transmise din neam în neam. Biserica s-a maturizat şi în ceea ce priveşte viaţa ei liturgică, făurind o Liturghie care pune laolaltă elemente din Scriptură, Tainele învăţate de Apostoli, poezia religioasă şi arta şi muzica sacră – pentru a oferi sufletului şi trupului, omului complet, tot ce se poate oferi la o slujbă. Aşa cum Hristos, copil fiind, le cunoştea pe toate, în ciuda unui trup de copil, aşa şi nou-născuta Biserică cunoştea pe deplin credinţa şi avea părtăşie cu Sfântul Duh, deşi liturghia ei era neformată încă iar arta liturgică era încă la început. La fel, asemenea lui Hristos, când viaţa Bisericii pe pământ se va încheia, ea va continua în Cer pentru veşnicie. Deşi aici nu este perfectă, ea va fi „fără pată sau zbârcitură sau ceva asemenea” în Împărăţia care va să vină (Efes. 5:27).
Anume în închinarea Bisericii ne pregătim pe noi înşine şi înainte-vedem cu bucurie acel festin ceresc, şi în închinarea Bisericii găsim adevăratul centru şi adevărata inimă a Bisericii – nu într-un conducător sau într-o structură organizaţională.

Diversitatea liturgică – argumente pro şi contra

Am văzut deja că, după ce Apostolii ne-au învăţat lucrurile de bază, în următorii 200 de ani au avut loc adaptări considerabile ale felului de închinare al creştinilor. Până în veacul al zecelea, în Creştinism se stabilise deja un rit definitiv al închinării; totuşi, acesta nu era nicidecum uniform, ci în diferite regiuni existau tradiţii distincte, în cadrul unor regiuni mari existând astfel variaţii de ritual. În Răsărit, ritul predominant era cel bizantin, dar erau răspândite şi alte rituri orientale. În Egipt exista Liturghia Sfântului Marcu, în Siria Liturghia Sfântului Iacob şi altele. Până la anul 1200, datorită presiunilor curţii împărăteşti, ritul bizantin înlocuise aproape complet celelalte rituri orientale din cadrul imperiului. Această uniformizare forţată a închinării a fost lăudată în capitală ca o victorie a civilizaţiei, dar ea a reprezentat o catastrofă pentru Biserica lui Hristos, pentru că în final creştinii nativi din Egipt, Etiopia şi Siria s-au simţit înstrăinaţi de Biserica „străină”, dorind să se adune în jurul unei biserici „a lor”, anume în jurul conducătorilor monofiziţi care păstraseră ritualurile vechi ale popoarelor locale. În Apus, Liturghia Sfântului Grigore, ritul roman, a fost şi el transmis în mod considerabil şi altora. Charlemagne a poruncit ca acesta să înlocuiască ritul galican în toate posesiunile sale, în jurul anului 1060 acelaşi rit fiind impus cu forţa de către Papă creştinilor din Spania care foloseau un rit mozarabic sau vizigot. Atât în Apus, cât şi în Răsărit, noua modă a uniformizării liturgice a rodit poame amare; identitatea diferitelor biserici naţionale din Apus a slăbit în cele din urmă, până într-acolo încât ele au devenit incapabile de a mai acţiona independent de Roma.
Importanţa dată aspectelor liturgice în istoria Creştinismului, dar şi în Ortodoxia de astăzi, poate să pară exagerată în ochii celui crescut în cultura seculară din ziua de azi. Totuşi, aceasta ne spune un lucru: credinţa creştinilor din primele veacuri şi-a găsit o puternică expresie atât în viaţa lor cotidiană, cât şi în piatra de temelie a vieţii cotidiene, liturghia. Credinţa lor nu era una limitată la aspectele vieţii, ci o credinţă cântată şi rostită în rugăciuni, o credinţă trăită zi de zi. Simbolurile liturghiei erau îndeaproape identificate cu învăţăturile pe care le exprimau, atât de aproape încât dacă se observa că un ceremonial sau o rugăciune de o anumită importanţă lipseşte sau este vădit diferită într-un alt rit, atunci era pusă în discuţie însăşi ortodoxia celor care oficiau acel rit. Această dinamică trebuie avută în vedere atunci când cercetăm vicisitudinile din istoria Bisericii.

Cea mai mare tragedie a Creştinătăţii

Secole de-a rândul, între cele două ramuri ale Bisericii s-au acumulat tensiuni care aveau să ducă la o ruptură catastrofală între creştinii din Răsărit şi cei din Apus. Nădăjduiesc că paginile anterioare au arătat suficient de bine premizele, pentru a putea înţelege cum trebuie aceste momente dramatice şi decisive.
La anul 800, în ciuda diferenţelor culturale şi lingvistice, arta, închinarea şi rânduiala din Bisericile Răsăriteană şi apuseană erau remarcabil de similare, dacă e să le comparăm cu diferenţele care separă astăzi romano-catolicismul de Ortodoxia răsăriteană. Două atitudini negative – adăugarea lui filioque la Crez şi expansiunea puterii papale – ameninţau această unitate, ceea se s-a şi petrecut pentru o scurtă perioadă în anii 800. În anii 900, bizantinii erau îngrijoraţi de expansiunea musulmană şi au avut tendinţa să se refugieze într-o lume îngustă, clasicistă, a unor standarde culturale înalte şi a rafinamentelor de curte. În acelaşi timp, papii Romei prezentau o atare decrepitudine morală şi imagine slabă din punct de vedere administrativ, încât în mod obiectiv nu puteau face nici o mişcare majoră care să influenţeze administrativ, încât în mod obiectiv nu puteau face nici o mişcare majoră care să influenţeze bisericile din Rasarit.

[BigDefender]

O anticipare a schismei

Pe măsură ce se apropia anul 1000, Europa centrală continua să fie creştinată, în principal prin eforturile depuse de călugări. Acum au primit Credinţa zone din actuala Germanie, Polonia şi Danemarca, iar în Europa răsăriteană marile eforturi misionare ale slavilor au început cu fraţii Chiril şi Metodiu, în veacul al nouălea, cu roade deosebite. Aceşti doi apostoli ai popoarelor slave au tradus Liturghia, Scripturile şi multe cărţi duhovniceşti în limba slavonă, care era strămoşul limbilor rusă, sârbă, bulgară şi polonă. Deşi ei au avut grijă să aibă şi susţinerea papilor, şi a patriarhilor de Constantinopol, misiunea celor doi fraţi a fost atacată de episcopii germani, care insistau ca slujbele să aibă loc numai în limbile greacă, latină sau ebraică, acestea fiind limbile în care fusese scrisă inscripţia de pe crucea lui Hristos. Germanii au insistat şi pentru includerea lui filioque în Crez şi atunci când ucenicii lui Chiril şi Metodiu nu au primit aceste lucruri, ei le-au închis bisericile şi i-au vândut pe misionari ca sclavi. Aceste fapte nu au contribuit la relaţii mai bune între Răsărit şi Apus.
La anul 988, Vladimir, conducătorul Rusiei kievene, s-a creştinat împreună cu toţi supuşii săi, primind credinţa în forma ei răsăriteană, o mişcare care avea să-i confere mai târziu Ortodoxiei a nouă patrie. Atât în Răsărit, cât şi în Apus, viaţa liturgică a Bisericii ajunsese la maturitate şi stabilitate; de fapt, riturile roman25 şi cel bizantin s-au schimbat foarte puţin după anul 1000. Cele şapte Sinoade Ecumenice fuseseră acceptate şi de unii, şi de alţii, existând încă o anumită bunăvoinţă şi schimburi culturale de ambele părţi.

Filioque învinge la Roma

După anul 1000, o serie de Papi mai luminaţi şi mai organizaţi au început să agite vechile tensiuni dintre Răsărit şi Apus. În 1008, Papa Sergiu a redactat o mărturisire de credinţă care cuprindea cuvântul filioque. A fost pentru prima oară când acesta a fost adoptat oficial la Roma, răspunsul Constantinopolului fiind acela de a scoate numele Papei din diptih (lista cu patriarhii ortodocşi care sunt pomeniţi la slujbe). În anul 1014, Henric II, conducătorul Imperiului Roman de Apus, i-a cerut Papei să includă filioque în Crezul cântat la Mesă (până atunci Crezul nu era rostit la Mesa romană). La început Papa s-a împotrivit, dar ulterior a cedat. Întemeiat pe scrierile Sfântului Fotie, Răsăritul a refuzat să accepte această adăugire, ori de câte ori s-a pus această problemă.

Marea Schisma-anul 1054

Un eveniment important care a avut loc în această perioadă a fost invazia normandă din Italia. În anul 1052, normanzii au forţat bisericile de rit bizantin, care erau numeroase în Italia, să adopte obiceiurile apusene. Împăratul de la Constantinopol a reacţionat închizând toate bisericile de rit apusean din Constantinopol, care nu au adoptat obiceiurile răsăritene.
În această atmosferă încărcată, biserica romană a început în 1053 să folosească la slujbe pâine nedospită (azimă), o practică evreiască care a stârnit suspiciuni printre răsăriteni. Spiritele s-au încins. Papa Leon IX a trimis o delegaţie conducă de cel mai pripit şi lipsit de tact cleric - cardinalul Humbert – pentru a negocia cu patriarhul Mihail din Constantinopol (acesta nefiind nici el un model de răbdare). Când Humbert şi însoţitorii săi au ajuns în Noua Romă, au refuzat ceremonia oficială de primire la patriarh şi i-au înmânat un document cu cererile lor, printre care se afla şi supunerea tuturor patriarhilor răsăriteni faţă de Papă. După această primă întrevedere, Mihail a refuzat să se mai întâlnească cu delegaţia. Humbert şi-a pierdut răbdarea şi a redactat o Bulă de Excomunicare la adresa lui Mihail şi a „tuturor celor care il sprijina''.
În dimineaţa zilei de 16 iunie 1054, Humbert şi ai săi au intrat în catedrala înainte de slujbă şi au trântit pe altar Bula de Excomunicare. Ignorându-i pe diaconii care au alergat după ei rugându-i să-şi reconsidere poziţia, ei au părăsit oraşul, şi-au scuturat praful de pe picioare şi s-au întors la Roma. E interesant faptul că Papa Leon, în numele căruia se presupune că acţionau ei, murise cu trei luni înainte de prezentarea hotărârii lor în faţa lui Mihail. În ceea ce-l priveşte, patriarhul a convocat un sinod al episcopilor, care l-au excomunicat pe Humbert şi „pe toţi cei responsabili” de incident. În acel moment, comuniunea dintre Roma şi Răsărit a fost efectiv şi ireversibil zdruncinată.
În preajma anului 1080, patriarhii răsăriteni au apelat la Papă pentru a începe formalităţile obişnuite pentru restabilirea comuniunii dintre cele două biserici: ei l-au rugat să scrie o mărturisire de credinţă în felul celei scrise de Sf. Grigore cel Mare către Sf. Ioan Postitorul, potrivit cu primii Părinţi creştini şi cu tradiţia ortodoxă. În schimb, ei erau gata să-l recunoască pe Papă ca fiind cel mai cinstit patriarhi. Aşa ceva nu s-a petrecut însă. Papa a raspuns furios ca nici el si nici credinta sa nu pot fi puse in discutie de niste muritori.

Schismă sau certuri de familie?

De departe pădurea se vede cel mai bine, spune o vorbă şi, privind înapoi la evenimentele din 1054, putem observa o ruptură decisivă între Apusul creştin şi Răsăritul creştin. Totuşi, aspectele iniţiale ale Schismei au fost limitate la o dispută strict între Roma şi Constantinopol, în timp ce între creştinii din alte regiuni legăturile continuau neafectate. De exemplu, pelerinii apuseni care soseau în Ţara Sfântă primeau în continuare Sfânta Împărtăşanie de la preoţii greci de la locurile sfinte. În mintea multor creştini, gâlceava dintre Vechea şi Noua Romă putea fi doar o altă ceartă de familie, aşa cum mai fusese şi aveau să mai fie. Totuşi, Schisma din 1054 a fost un lucru permanent, din mai multe motive:
Filioque: Înainte de 1054, filioque provocase anumite tulburări, dar în general Papii se împotriviseră adăugirii, lucru care liniştise oarecum bisericile din Răsărit. După 1014, filioque a invadat Roma iar Papii au început să le poruncească răsăritenilor să-l accepte. În 1054, aceasta era numai o problemă dogmatică pe care Roma şi Răsăritul nu o puteau concilia. La scurt timp după 1054, teologii apuseni s-au grăbit să justifice schimbarea Crezului printr-o serie de pareri''dogmatice'',intarind si mai mult eroarea.
Puterea papală: După cum am văzut, unitatea dintre Răsărit şi Apus a fost zguduită în veacul al nouălea de către pretenţiile de mărire ale Papei Nicolae I. După o sută de ani de linişte, o serie de Papi din veacul al unsprezecea au reînceput să tulbure apele, puterea papală atingând un apogeu în veacul al treisprezecea. La Roma, pretenţiile papale crescuse atât de mult, încât nu s-a găsit nici un moderator care să-l reconcilieze pe Papă cu patriarhii.
Diferenţa de tradiţie: Grecii erau deja conştienţi de inovaţiile liturgice ale Romei, cum ar fi azima în 1053 şi botezul printr-o singură cufundare în apă (în unele regiuni). Aceste suspiciuni erau îndreptate împotriva întregului Apus, fără discriminare, în unele cercuri spiritele fiind foarte vehemente. Vechile tradiţii apusene, cum ar fi omiterea lui „Aliluia” în timpul Postului Mare, precum şi felul de pregătire a pâinii şi a vinului pentru Euharistie, erau virulent criticate.

[MariaB]

doua completari la cele spuse mai sus

1.

BigDefender, la Aug 18 2006, 04:01 PM, a spus:

în 802, moment în care tronul Bizanţului este ocupat de un aprig iconoclast.

Bizantul a fost infleuntat in problema iconoclasta de Islam


2.

BigDefender, la Aug 18 2006, 04:01 PM, a spus:

Cele două jumătăţi ale Bisericii – cea răsăriteană şi cea apuseană – au început să se depărteze una de alta destul de timpuriu.
O anticipare a schismei

"destul de timpuriu" este chiar mai timpuriu decat se prezinta aici
- in antichitatea greco-romana precrestina

[BigDefender]

MariaB, la Aug 22 2006, 09:50 AM, a spus:

doua completari la cele spuse mai sus

1. Bizantul a fost infleuntat in problema iconoclasta de Islam
2. "destul de timpuriu" este chiar mai timpuriu decat se prezinta aici
- in antichitatea greco-romana precrestina

MariaB,cu tot respectul pot sa merg mai departe cu expozeul,sa-l mai actualizez?
Consider ca Arhivele Forumului,vor fi bucuroase sa pastreze aceste date,iar userii interesati pot gasi multe lucruri de folos...

[MariaB]

BigDefender, la Aug 22 2006, 03:19 PM, a spus:

pot sa merg mai departe cu expozeul,sa-l mai actualizez?
Consider ca Arhivele Forumului,vor fi bucuroase sa pastreze aceste date,iar userii interesati pot gasi multe lucruri de folos...

sigur ca da
eu doar am facut doau mici complatari de la textul prezentat

[BigDefender]

MariaB, la Aug 23 2006, 11:02 AM, a spus:

sigur ca da
eu doar am facut doau mici complatari de la textul prezentat

Cruciadele – perioada 1096-1290

Deseori Biserica este afectată nu atât la nivel intelectual sau dogmatic, cât la nivelurile de bază. Aşa s-a întâmplat şi pe măsură ce umbra iscată de Marea Schismă s-a agravat în timp, principalul motiv al acestei agravări fiind considerate Cruciadele. Desigur, Cruciadele au fost războaie sfinte pentru apuseni, ostaşilor care aveau să moară în luptă fiindu-le promisă iertarea de păcate. Prima Cruciadă a fost pornită de Papa Urban II (1096), când s-a reuşit capturarea unei părţi considerabile din Levant şi întemeierea unui regat latin aici. Evident, acolo unde fuseseră episcopi greci au fost instalaţi episcopi latini şi, pentru întâia oară, efectele practice ale Marii Schisme au început să fie resimţite şi în Răsărit. Un episcop numit împotriva altui episcop, altar împotriva altui altar, ambele pretinzând că reprezintă una Biserică a lui Hristos. După a doua Cruciadă, pornită de Bernard de Clairvaux, apusenii care trăiau în Constantinopol au fost masacraţi (1186). Evident, spiritele s-au încins, dar lovitura de graţie pentru orice şansă de reconciliere între Apusul roman şi Răsăritul bizantin a venit în 1204, când participanţii la cea de-a patra Cruciadă s-au pornit cu arme nu împotriva musulmanilor, ci împotriva fraţilor lor creştini.

Asediul Constantinopolului – anul 1204

Timp de trei zile, în 1204, străzile Noii Rome au fost udate cu sânge creştin. Bisericile şi locurile sfinte au fost pângărite. Desfrânate se urcau pe altarele bisericilor şi multe moaşte şi alte lucruri sfinte erau distruse în numele papalităţii. Pentru apuseni este greu de imaginat repulsia resimţită de creştinii ortodocşi în faţa acestor violenţe; această repulsie continuă şi astăzi.

Două Biserici

Din acel moment, a fost clar pentru toată lumea că Schisma nu era doar o ceartă între nişte episcopi care nu se putea înţelege între ei, ci o ruptură între două grupe diferite de credincioşi – ortodocşii, care se agăţau cu obstinaţie de credinţa înaintaşilor lor, şi romano-catolicii apuseni, care, după separarea de Biserica apostolică, se transformaseră surprinzător
de repede într-o religie diferită atât de creştinismul apusean de dinainte de Schismă, cât şi de Ortodoxia răsăriteană. Influenţa a fost tragică atât pentru creştinii apuseni, care au pierdut astfel legătura cu credinţa ortodoxă, cât şi pentru cei răsăriteni, pentru care Biserica şi credinţa ortodoxă a început să pară o chestiuni orientală, nu o credinţă universală îmbrăţişată de toate neamurile şi limbile – aşa cum o înţeleseseră întotdeauna Sfinţii Părinţi.
Întrucât după ruptura Romei credinţa pe care o profesăm s-a păstrat exclusiv în zonele din Răsărit, din acest moment istoria Bisericii noastre devine una exclusiv răsăriteană. Vom prezenta totuşi acele evenimente care au modelat Biserica romano-catolică, pentru a putea înţelege situaţia de astăzi şi înflorirea Ortodoxiei printre creştinii apuseni ai secolului 20.

Evul Mediu superior

În veacul al doisprezecelea, Biserica greacă avea probleme cu expansiunea teritorială a Islamului. Deja Imperiul Bizantin era mult redus în graniţele sale, în special prin căderea rând pe rând a provinciilor îndepărtate în mâna musulmanilor. Însă, pe măsură ce creştinătatea greacă se reducea, Bisericii i se adăugau noi aripi prin convertirea popoarelor slave. De exemplu, veacul al doisprezecelea a fost o Epocă de Aur prin creştinarea ruşilor. Trebuie menţionate caracteristicile Epocii de Aur: o credinţă profundă în rândul oamenilor, eforturi neobosite ale ierarhiei Bisericii de a eradica obiceiurile păgâne, fervoare misionară, o puternică prezenţă monahală cu activităţi mai degrabă caritabile decât legaliste, precum şi pătrunderea Ortodoxiei până în cel mai mic aspect al vieţii oamenilor. Un incendiu izbucnit la Kiev în 1124 a distrus 600 de biserici – ceea ce arată într-un fel cât de importantă era pentru locuitorii acestui oraş închinarea la Dumnezeu. Tot în această perioadă, creştinii sârbi, un al popor slav, au format un puternic popor ortodox sub conducerea Sfântului Sava.

[BigDefender]

Evoluţiile din Apus

Între timp, în acum heterodoxul Apus, Papalitatea îşi extindea puterea cu răbdare şi tenacitate. Papii au obţinut dreptul de a unge şi îndepărta împăraţi şi regi. Totodată, ei erau singurii care puteau introduce sfinţi în calendarul noii Biserici romano-catolice. În Apus s-au produs schimbări rapide, schimbări care i-au făcut pe unii istorici să afirme că, deşi un creştin din primul veac s-ar fi simţit acasă în Biserica apuseană a veacului al unsprezecelea, în următorul veac el s-ar fi simţit ca un străin. În viaţa duhovnicească s-a pus un nou accent pe trăirile emoţionale, o tendinţă care s-a amplificat de-a lungul Evului Mediu, ducând la fenomene fantastice cum ar fi stigmatele (apariţia unor răni asemănătoare cu cele ale Mântuitorului, la cei aflaţi într-o stare de transă sau extaz).26 Un alt rezultat a fost acela că importanţa Învierii lui Hristos a fost surclasată de accentul pus pe Moartea lui Hristos. În închinarea poporului, Hristos era privit mai degrabă ca un om în suferinţă, şi mai puţin ca un Dumnezeu-Om. În artă, iconografia mistică, care accentua calităţile dumnezeieşti şi îi învăţa teologie pe oameni, a fost înlocuită treptat cu o artă pasională27, care prezenta, într-o manieră familiară, lumească şi realistă, evenimentele principale din viaţa lui Hristos, a Fecioarei Maria şi a Sfinţilor.

Reorganizarea Bisericii apusene

În Evul Mediu Superior, în Biserica Romană se manifesta o nouă rânduială, pornind de sus în jos. În locul unui colegiu al episcopilor, din care să facă parte şi mitropoliţi şi patriarhi, aşa cum fusese intenţia afirmată la cele şapte Sinoade, ierarhia era reprezentată printr-un colegiu de episcopi supuşi unui Papă puternic. Apusul a organizat mai multe concilii, considerate de ei ecumenice, dat fiind că participarea ortodocşilor nu era considerată necesară. Au fost create noi ordine religioase, pentru a le permite bărbaţilor şi femeilor îndeplinirea anumitor scopuri (de exemplu, Cistercienii au apărut pentru a putea fi promovată munca manuală, Dominicanii au apărut în scopul predicării, Franciscanii pentru cerşit, Cartuzienii pentru retragerea în singurătate, etc.). Căsătoria preoţilor a fost suprimată, dispărând complet din viaţa creştină cotidiană. Închinarea Bisericii a devenit un atribut exclusiv al preoţilor, ideea apărând din faptul că mesa nu era cântată, iar la ea nu participa decât preotul însuşi. Din punct de vedere tactic, Papa a început să numească legaţi şi cardinali care să-l reprezinte în toată Europa; deseori, aceştia aveau mai multă autoritate chiar decât episcopul sau arhiepiscopul locului. A fost concepută o învăţătură despre Purgatoriu, urmată la scurt timp de una despre Indulgenţe, înnoiri realizate până la anul 1300. În cadrul unui legalism instituţionalizat, creştinii simpli donau sume de bani pentru diferite construcţii, primind în schimb reducerea cu 200 sau 300 de zile a şederii lor în Purgatoriu (în timp, indulgenţele erau afectate de inflaţie). A fost făurită şi o învăţătură oficială despre vrăjitorie, acum conducătorii romano-catolici ajungând să creadă că vrăjitoarele au puteri independente autentice, că pot călători în mod supranatural şi că pot lua diferite forme, după cum vor. A existat un declin continuu în disciplina postului, apărând o abordare mai legalistă faţă de post, conducătorii locali oferind „dispensaţii” de la post sau „comutări” în schimbul unor donaţii sau a prestării unor munci. Euharistia a început să fie privită diferit. Iniţial, pâinea şi vinul Euharistiei erau considerate în special ca prezenţă mistică a lui Hristos printre creştini, căruia i se aduceau rugăciuni, laude şi cântări, în contextul Sfintei Împărtăşanii. Euharistia era o acţiune. Viziunea apuseană medievală asupra elementelor euharistice, atât cea populară, cât şi cea oficială, era aceea a unul Lucru care trebuia în mod obiectiv adorat, ceva care trebuia „accesat”, ceva care să „ţină tovărăşie”, ceva care să fie afişat pentru închinarea poporului, ceva care să fie scos afară din cadrul Liturghiei, care să fie transportat asemenea unui personal dintr-o piesă de teatru religioasă – deşi era cinstită, Euharistia rămânea un Obiect. Treptat, sentimentul prezenţei lui Hristos printre credincioşi a fost înlocuit de un sentiment mai strict, anume al prezenţei Lui numai în pâinea euharistică. Natura Euharistiei ca o acţiune a întregii comunităţi a fost uitată, iar Mesa a devenit o ocazie pentru închinarea personală. Ultima schimbare care ar trebui menţionată este aceea că raţiunea umană a început să deţină un loc tot mai important în teologia apuseană. Raţionalismul, în încercarea de a fi împăcat cu Creştinismul, a dat naştere Scolasticismului, un sistem de învăţături teologice şi filosofice întreţesute, cu trimitere la domeniile astronomiei şi al legii canonice, precum şi la dogmele creştine. Trebuie amintit că toate acestea nu au reprezentat un proces de moment. Depărtarea clerului şi a poporului roman/apusean de creştinismul ortodox, devenind ceea ce astă zi se numeşte Catolicism, a fost un proces dramatic, dar treptat şi în creştere, de exemplu în comparaţie cu explozia protestantă. În timp ce Apusul suferea schimbări, Răsăritul ortodox rămânea constant în expresia sa creştină.

[BigDefender]

Veacul al treisprezecelea

În veacul al treisprezecelea, condiţiile de viaţă ale creştinilor erau destul de diferite. În Răsărit, credincioşii aveau de suferit din partea musulmanilor, a tătarilor (Rusia) şi, cel mai grav, din partea catolicilor. În Europa centrală şi apuseană, nimeni nu punea la îndoială suveranitatea bisericii romane, iar proprietăţile şi averea ei ajunseseră de-a dreptul uriaşe. Această perioadă este menţionată ca Epoca de Aur a Papalităţii. Sistemul scolastic, care amesteca învăţătura creştină cu filozofia raţională, îi avea ca promotori pe Toma d’Aquino şi Duns Scotus, câştigând tot mai mult teren. Pentru întâia oară, Tainele au fost numărate de la unu la şapte28, încercându-se explicarea „funcţionării” lor. În acest veac s-a desăvârşit ruptura Romei de Ortodoxie, ea devenind permanentă şi irevocabilă. În mod ironic, în această perioadă a fost organizat un sinod în încercarea de reunire a bisericilor răsăriteană şi apuseana.

Falsul Sinod de la Lyons-anul 1274

În anul 1261, Mihail VIII a recucerit Constantinopolul de la apuseni. Imperiul său era foarte slab, fiind şi ţinta atacurilor apusenilor prin intermediul lui Carol de Anjou (conducătorul Siciliei). În Răsărit, imperiul său se afla constant sub presiunea musulmanilor. Dintr-un sentiment de auto-conservare, Mihail a pus la cale convocarea unui sinod, pentru unificarea creştinilor din Răsărit şi din Apus. Sinodul s-a întrunit la Lyons, în Franţa, la anul 1274. Toţi reprezentanţii ortodocşi, mai puţin unul singur, au acceptat să-l recunoască pe Papă ca unic conducător al Bisericii şi să includă filioque în Crez. Un fapt deosebit este acela că această întâlnire, considerată drept Sinod Ecumenic de către catolici, nu a fost nimic mai mult decât un acord pe hârtie, dat fiind că odată întorşi în Răsărit, episcopii respectivi au fost dezavuaţi de clerul şi de poporul credincios.
Nu a fost prima dată în istorie când ortodocşii de rând stricau jocurile ierarhiei motivate politic, printr-o adeziune încăpăţânată la dreapta învăţătură. După cum s-a exprimat şi sora împăratului Mihail, „mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăţia credinţei ortodoxe''.Imediat dupa moartea lui Mihail,falsa unire a fost respinsa in mod categoric.

Veacul al paisprezecelea

Se consideră uneori că Sinoadele Ecumenice au reprezentat momentele definitive ale teologiei Bisericii. Acest lucru nu este foarte adevărat. De exemplu, în veacul al paisprezecelea, în interiorul Bisericii Ortodoxe a izbucnit o puternică controversă legat de principiile isihasmului. Isihasmul este o metodă specifică prin care liniştea interioară, alături de rugăciunea neîncetată a minţii şi a inimii, îi uneşte pe creştini cu Dumnezeu. Pe scurt, isihaştii sunt cei care, printr-o rugăciune neîncetată, cel mai adesea prin Rugăciunea lui Iisus29, intră în comuniune cu însuşi Dumnezeu şi se împărtăşesc din Lumina cea necreată cu frecventă
care s-a înconjurat şi Hristos pe Muntele Tabor (Mat 17:2). În anul 1326 a sosit la Constantinopol călugărul grec Varlaam. El, împreună cu un cerc de sofişti, au început să ridiculizeze ideea că un om îl poate percepe pe Dumnezeu direct, citându-i pe Părinţii care afirmaseră că Dumnezeu este transcendent şi că nu poate fi cunoscut. Varlaam afirma că Dumnezeu poate fi cunoscut numai indirect, că metoda fizică a rugăciunii isihaştilor reprezintă o concepţie materialistă falsă despre rugăciune şi că lumina celor care se apropiau astfel de Dumnezeu ar fi o lumină creată, nu una necreată. În apărarea isihaştilor s-a ridicat Sfântul Grigore Palama care a luat apărarea nevoinţei lor fizice (cum ar fi unirea respiraţiei cu rugăciunea), afirmând că lumina lor este cu adevărat necreată. El se baza pe învăţătura Sfântului Vasile cel Mare (+379) care făcea distincţie între energiile şi esenţa lui Dumnezeu. În energiile Sale, care sunt însuşi Dumnezeu în descoperirea Sa către om şi în acţiunea Sa în univers, Dumnezeu poate fi cunoscut prin curăţia inimii care îl vede; în esenţa Sa, El este absolut incomprehensibil şi deasupra tuturor lucrurilor. Această învăţătură isihastă a fost întărită la sinoadele ţinute la Constantinopol în 1341 şi 1351. Dezamăgit, Varlaam s-a alăturat bisericii romane. Un contemporan al Sf. Grigore a fost Fericitul Nicolae Cabasila, care a scris despre Mântuitor ca fiind mai aproape de noi decât însuşi sufletul nostru, subliniind totodată şi viaţa dată prin Tainele Bisericii. Aparent, Sf. Grigore accentua rugăciunea interioară neîncetată, iar Fericitul Nicolae viaţa exterioară, sacramentală a Bisericii, dar în realitate ei exprimau două faţete ale aceluiaşi ban: nu există mistică adevărată fără ierarhia şi Tainele Bisericii Ortodoxe, iar un creştinism corect la exterior nu este destul, toţi trebuind să ne îmbrăcăm inimile cu însăşi Lumina lui Hristos.
După ce studiem gândirea ortodoxă medievală în întreaga ei vitalitate, obiecţia cea mai frecventă adusă Ortodoxiei, exprimată şi de autorul Dom Gregory, pare fără sens: „În lumea închisă a Bizanţului, nu a mai existat nici un vânt de înnoire din veacul al şaselea. Din veacul al nouălea a început somnul.” Ortodoxia nu a adăugat Creştinismului noi credinţe, rămânând la credinţa apostolică, dar în nici un caz nu a dormit!

[SithLord]

Eu cred că ceea ce numim noi astăzi creştinism nu este ceea ce a dorit şi a învăţat Iisus. Argumentul cel mai evidet îl găsiţi în dialogul cu femeia samarineancă "nici în Ierusalim şi nici pe muntele acesta, ci în adevăraţii închinători se vot închina în duh şi-n adevăr, căci astfel de închinători îşi doreşte tatăl"
In subtilitatea învăţăturlor Noului Testament se pot descoperi multe alte disensiuni între ceea ce predica de fapt Iisus şi Ucenicii lui şe ceeace se PRACTICĂ azi. În plus mai trebuie să cunoaştem şi că Noul testament care este astăzi pe piaţă a fost schimbat de-a lungul timpului. Aşa că mă îndoiesc de veridicitatea lui.
Clericii, după instituţionalizarea bisericii şi încheierea propovăduirilor în Europa, au început să facă abuz de "ceea ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri..." (text evanghelic)
Astăzi creştinismul este exact ceea ce a criticat Iisus la iudaismul vremurilor sale! Iisus nu a fost pentru înfiinţarea unei noi religii, iar biserica a fost preluată de la Sinagoga(adunarea) evreiască.
Motivul: apostolii şi-au început predica în preajma acestora şi mai târziu chiar în incintă, pentru că acolo ştiau că vor găsi oameni dispuşi să asculte. Ritualurile practicate astăzi de biserică au fost înfiinţate trapta prin convenţii. Pe lângă acestea au fost preluate şi adaptate ritualuri păgâne înrădăcinate în tradiţia popoarelor imperiului roman.
Ziua de 25 decembrie nu este data la care s-a născut mântuitorul, ci ziua în care se serbează evenimentul. Înainte de a fi o sărbătoare creştină, 25 decembrie era o zi de sărbătoare păgână (a imp roman probabil) şi din câte ştiu era numită ziua darurilor (un soi de ziua recunoştinţei la americani).
Cam aşa a fost construit creştinismul din ziua de azi (după cum a descris şi bigDefender) cu pana pe "hârtie" s-au aşternut tot felul de concepţii din motive deloc duhovniceşti.
În nici un caz ce se întâmplă azi în lumea creştină nu este rezultatul revelaţiilor şi a pogorârii harului divin asupra oamenilor (clerici sau ne-clerici)!