[BigDefender]

De la Ioan Botezătorul la Iisus

Aceste două personaje sînt strîns legate în întreaga tradiţie evanghelică. La fel au fost şi în istorie, însă legătura lor nu se înscrie în grandiosul diptic cu care Luca îşi deschide Evanghelia: vestirea dumnezeiască a zămislirii lor de către două verişoare, naşterile paralele ale celor doi fii, unul dintr-o castă preoţească, celălalt nu, dubla prorocire cu privire la destinele lor. Luca tratează apropierea dintre cei doi viitori eroi în termeni de rudenie şi, procedînd astfel, îşi construieşte propria teologie a istoriei: Ioan este ultimul reprezentant al timpurilor vechi, Iisus - primul al unei ere noi. Proximitatea poartă deci şi marca unei despărţiri. Cine a fost Ioan Botezătorul şi care a fost relaţia lui cu Iisus? Luînd în considerare ceea ce ne relatează Flavius Josephus în legătură cu Ioan şi elementele pe care ni le furnizează prin tuşe succesive tradiţia evanghelică, iată ce putem avansa:
Ioan duce o viaţă de ascet în pustiu şi anunţă venirea iminentă a lui Dumnezeu spre a-şi judeca poporul. Pentru „a-şi atrage bunăvoinţa divină" (după Josephus), pentru „a fugi de mînia ce va să fie" (după Matei şi Luca), el îndeamnă la convertire şi le propune tuturor „un botez al pocăinţei, întru iertarea păcatelor" (după Marcu). Flavius Josephus precizează, dimpotrivă, că această baie nu trebuie primită „în scopul iertării anumitor greşeli, ci pentru curăţirea trupului, după ce v-aţi curăţit mai înainte

sufletul prin fapte de dreptate". Mulţimile merg la Ioan pentru această purificare necesară - săvîrşită fără jertfă şi în afara Templului -, spre a se reconcilia cu Dumnezeu înaintea judecăţii.
Iisus vine la botezul lui Ioan, care, potrivit Evangheliilor, ar fi făcut un jurămînt de credinţă faţă de Iisus: aspect legendar - căci Ioan Botezătorul anunţa venirea lui Dumnezeu, nu a unui proroc -, dar grăitor. într-adevăr, potrivit celei de-a patra Evanghelii, Iisus îşi recrutează primii doi discipoli, Andrei şi Petru, din cercul discipolilor Botezătorului, apoi, după o scurtă şedere în Galileea, revine în Iudeea, unde botează (sau îşi lasă ucenicii să boteze) independent de Ioan, atrăgîndu-şi mai mulţi discipoli decît acesta, lucru care îi îngrijorează pe adepţii Botezătorului. A existat, în mod categoric, o rivalitate între cele două grupări. Să fi datat ea din perioada aceea de început? N-o putem afirma cu certitudine; Evanghelia a patra poate la fel de bine să ţină seama, într-un mod anacronic, de conflictele dintre creştini şi baptismali*, întrucît numeroase izvoare atestă faptul că grupări contemporane care îl venerau pe Botezător şi îl considerau, unele dintre ele, drept Mesia, au continuat şi au prelungit polemica : cine, între Iisus şi Ioan, este „cel mai mare" ? Ioan, în continuare, este întemniţat de Irod Antipa. Flavius Josephus ne furnizează motivele acestei arestări: „Mulţimile erau vrăjite de căldura cuvîntărilor lui Ioan. Lui Irod i s-a făcut frică. Se temea ca înrîurirea uriaşă a acestui om asupra poporului să nu-1 împingă să uneltească vreo răzmeriţă. [...] Neîncrezător, Irod a poruncit ca Ioan să fie dus, legat în lanţuri, la fortăreaţa Machaerus (Macheronte). Acolo a şi pus să fie omorît". Această scurtă povestire, mai puţin spectaculoasă decît cea din Evanghelia după Marcu, replasează mişcarea lui Ioan Botezătorul în istorie, aceea a răzmeriţelor de toate soiurile, iscate de răzvrătiţi ca Iuda Galileanul la moartea lui Irod cel Mare (tatăl lui Irod Antipa), sau de „proroci" vizionari care aţîţau mulţimile în aşteptarea unor minuni, ori chiar de obscuri pretendenţi la domnie. Dată fiind experienţa lor de familie, Irozii preferau să le-o ia înainte turbulenţilor. După arestarea lui Ioan Botezătorul, Iisus se întoarce în Galileea; prin venirea lui în preajma lui Ioan, îi încuviinţase demersul. Prin urmare, îşi începe activitatea publică, propovăduind un mesaj asemănător cu al lui Ioan: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie", fără a chema totuşi la vreun fel de botez. Ioan se va fi neliniştit ca moartea lui să nu pună capăt oricărei posibilităţi de ruptură. Cît priveşte tradiţia evanghelică, ea 1-a instalat definitiv pe Botezător în rolul înaintemergătorului, căruia i se aduce cinstire, stabilind în acelaşi timp preeminenţa irevocabilă a lui Iisus. în afară de a fi lăsat cîţiva ucenici nostalgici după vremurile cînd îşi întovărăşeau învăţătorul în pustie, lucrarea lui Ioan se încheie cu un eşec.
Vestirea timpurilor celor de pe urmă pentru generaţia de atunci, curăţirea inimii, pecetluită printr-un rit baptismal - acesta a fost proiectul lui Ioan, la care Iisus a aderat o vreme. El se înscria deopotrivă în
Fr. baptistes, cu sensul de ucenici ai lui Ioan Botezătorul (n.t)

mişcarea baptismală care se dezvolta în Palestina, Siria şi diaspora (după cum o dovedeşte un text iudaic din Oracolele sibiline), precum şi în curentul apocaliptic care străbate iudaismul acestei epoci. Or, esenienii participă la aceste două curente şi oricine se gîndeşte deîndată la Qumran, atît de apropiat în acest deşert al lui Iuda. Dezbaterea este deschisă de cincizeci de ani şi aşa trebuie să şi rămînă, fie şi numai în virtutea disproporţiei dintre documentaţia de provenienţă qumranită, abundentă şi internă, şi cea, externă şi atît de subţire, de care dispunem cu privire la scurta aventură a mişcării lui Ioan Botezătorul. O intuiţie justă, atunci cînd nu poate fi garnisită decît cu comparaţii foarte generale, nu permite scrierea istoriei unei filiaţii.
IISUS. în ciuda numărului mare de texte vechi avîndu-1 ca protagonist pe Iisus sau doar vorbind despre el - în fruntea cărora trebuie plasate scrierile ce nu vor lua numele de Evanghelii decît la mijlocul secolului al II-lea -, ceea ce putem avansa ca fapte care îi jalonează viaţa se reduce la puţine lucruri. Iudeu din Palestina, născut în 6 sau 7 înaintea erei noastre, are înjur de treizeci de ani atunci cînd apare în cercul ucenicilor lui Ioan Botezătorul şi apoi în Galileea, unde se situează momentul crucial al unei scurte cariere de un an şi ceva ori puţin mai mult de doi ani. Se înconjoară de cîţiva discipoli şi străbate ţinutul, propovăduind şi săvîrşind vindecări şi exorcisme. Este primit cu bunăvoinţă populară, dar trezeşte şi neîncrederea autorităţilor. Cu ocazia Paştelui, vine la Ierusalim către anul 30, este întemniţat, condamnat şi răstignit, Ponţiu Pilat fiind pe atunci procuratorul provinciei Iudeea.
LA ÎNCEPUT A FOST TRADIŢIA ORALĂ. Am subliniat deja dificultatea de a trata în mod critic documentele de origine creştină în general. Sînt necesare unele precizări în legătură cu Evangheliile, pe care Iustin le defineşte, către anul 150, ca „amintirile apostolilor". Ele chiar sînt rezultatul unui efort de memorie, una care va rămîne doar orală preţ de ani îndelungaţi. Atunci cînd primii tovarăşi ai lui Iisus s-au încredinţat că învăţătorul lor a învins moartea şi că este veşnic viu, prima lor grijă a fost să le împărtăşească verbal această credinţă şi altora şi nu să-şi transcrie amintirile despre un trecut recent. Sînt cu toţii iudei şi dispun deja de o Scriptură la care se raportează: Legea, Profeţii şi Scrierile. Trebuie remarcat că această situaţie va dura pînă la sfîrşitul secolului al II-lea: atunci cînd Irineu vorbeşte despre Scriptură, se referă întotdeauna la Scripturile iudaice, deşi cunoaşte şi citează Evangheliile, între alte scrieri. Propovăduirea primilor martori rămîne aşadar una orală, ca şi aceea a învăţătorului lor, cu atît mai mult cu cît se află în aşteptarea apropiatei lui reveniri. în timpul aşteptării, amintirile se înmulţesc, circulă de la un grup de credincioşi la altul şi se conturează, luînd forma unei memorii colective orale, mai întîi referitoare la moartea lui Iisus şi la mărturiile despre învierea sa - eveniment fondator al noii credinţe -, dar şi privitoare la învăţătura şi faptele lui Iisus, fiecare element putînd fi cules în feluritele sale forme. Memoria colectivă orală se deplasează în

spaţiu (e de ajuns un singur călător aflat în vizită într-o altă comunitate) şi în timp (atunci trebuie transmisă de la bătrîni la cei mai tineri, de la prima la a doua generaţie). Totuşi, unele tradiţii se pot transpune în scris, fie pentru uz didactic, fie pentru uz liturgic. Cele mai vechi trei exemple de care dispunem ne sînt oferite de textele lui Pavel. Primul, datînd din anul 50, este o învăţătură legată de învierea morţilor (1 Tes 4, 15-17), introdusă după cum urmează: „Căci aceasta vă spunem, după cuvîntul Domnului", din care nu regăsim însă nici o urmă în altă parte. Al doilea text este povestirea ultimei cine a lui Iisus, într-o formulare liturgică deja stabilă (1 Co 11, 23-25), care va fi reluată de Evanghelia după Luca. Pavel introduce scena prin menţiunea: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă", care trebuie înţeleasă: am primit o tradiţie care vine de la Domnul şi v-am transmis-o vouă. în sfîrşit, în ultimul text, Pavel reaminteşte conţinutul binevestirii sale cu privire la moartea, înmormîntarea şi învierea lui Iisus, precizînd, după fiecare termen, „după Scripturi", apoi, făcînd apel la memoria vie a martorilor, îi enumera pe toţi cei care au avut parte de o arătare a lui Iisus. Şi în acest caz, declară: „V-am dat [...] ceea ce şi eu am primit" (1 Co 15, 3-. Epistola este data-bilă în anul 56. Iată, prin urmare, cum se stabileşte lanţul transmiterii pentru prima generaţie, între o memorie a Scripturilor şi o memorie vie. O bună parte a memoriei rămîne totuşi transmisă pe cale orală şi, cu trecerea timpului, lanţul ia proporţii. Unii consideră, bazîndu-se pe practicile memoriei din Antichitate şi din lumea iudaică în special, că transmiterea orală nu alterează fondul şi nici forma cuvîntului transmis. Alţii sînt mai puţin categorici, după cum e vorba de ziceri izolate, de povestiri, de amintiri fixate prin exerciţiu liturgic. Fără îndoială, trebuie să examinăm fiecare caz în parte. Orice transmitere comportă un risc de deviere, de abatere. înainte de a deveni text al Evangheliilor, memoria vie a fost pîndită de acest pericol de trei ori: în transmiterea sa orală, în transpunerea sa în scris, parţială sau fragmentară (cuvintele lui Iisus, amintirea unora dintre faptele sale) şi, în sfîrşit şi cu precădere, în redactările diverse şi succesive care au culminat cu textul, relativ fix, al Evangheliilor. Ceea ce nu i-a împiedicat pe scriitorii creştini din generaţiile următoare să confecţioneze uneori, spre a conferi mai multă autoritate propriului discurs, rînduri de tradiţii cam prea directe, care vor fi provenind de la vreun apostol sau personaj ce ar fi cunoscut cîndva un apostol.
EVANGHELII SPRE SLAVA LUI IISUS. Dacă memoria colectivă orală a fost declanşată de încredinţarea fermă că Iisus răstignit era viu şi dacă această credinţă era obiectul de căpătîi al propovăduirii apostolilor, trebuia prin urmare ca aceştia nu doar să expună faptele şi să se arate ei înşişi ca martori ai apariţiilor lui Hristos, ci să şi argumenteze, să înscrie evenimentul ieşit din comun într-o istorie mai lungă, cunoscută auditorilor lor, să-i acorde învăţătorului lor un statut la înălţimea intervenţiei divine ce avusese loc în favoarea lui. Iudei adresîndu-se altor iudei în legătură cu un iudeu spînzurat pe lemn - ei dispuneau de acest loc al memoriei comune care erau Scripturile, cu alaiul lor de oameni ai lui

Dumnezeu şi cu arhivele lor de oracole profetice, iar apoi, mai departe, cu toate speculaţiile mesianice elaborate în decursul a două sute de ani de la Cartea lui Daniel.
- Scripturile constituiau un tezaur de memorie disponibilă în care, la început, memoria vie a scotocit spre a-şi îmbogăţi povestirea. După aceea, avea să se desfăşoare un asemenea travaliu continuu al memoriei scrip-turistice, decelabilă în numărul de referinţe explicite sau aluzive, încît va lua naştere un adevărat sistem de interpretare despre care constatăm că nu poate fi convingător decît pentru interlocutori deţinînd aceeaşi memorie scripturistică. Numai iudeii erau capabili să perceapă argumentaţia: Iisus, cuvintele şi faptele sale, dar mai cu seamă moartea înjositoare şi învierea lui sînt încununarea unui plan anunţat profetic. Iisus, devenit Hristos şi Domn, este împlinirea Scripturilor.
— în timpul vieţii, Iisus a putut fi socotit un proroc, un învăţător al înţelepciunii sau un uimitor tămăduitor. Nici una dintre aceste etichete nu era însă pe potriva Celui înviat. Era exclus să se facă aluzie la vreo funcţie regală, după menţiunea de „rege al iudeilor" înscrisă pe titulus ca motiv al condamnării sale: ar fi însemnat o provocare. Autorul cărţii Faptele Apostolilor a alcătuit un discurs, rostit de Petru, care ilustrează, printr-o suită de titluri, multe alte opţiuni posibile: Iisus e numit aici Slujitorul (lui Dumnezeu), Cel sfint, Cel drept, începătorul vieţii, Mesia pătimitorul, Hristosul trimis întîi la voi, Proroc (ca Moise şi prevestit de acesta: „Domnul Dumnezeu va ridica vouă [...] proroc ca mine") (FA 3, 13-26). în practică, titlul de Mesia, de Hristos, este cel care a fost numai-decît însuşit, în ciuda echivocului său, într-o perioadă în care se ridicau atîţia falşi mesia; în schimb, avea avantajul de a fi un adjectiv (Uns) care făcea trimitere la orice învestitură pentru o misiune divină şi se aplica prin urmare şi lui Iisus, considerat trimis al lui Dumnezeu. Iisus va mai fi însă numit în mod frecvent şi Domnul (apelativ divin în iudaism), pentru a semnifica faptul că va împăraţi şi după moarte, şi mai vizibil în sintagma Hristos Domnul, simbol al noii credinţe: Hristos este Domnul, în sfîrşit, încă din epistolele lui Pavel, Hristos apare ca Fiu al lui Dumnezeu. Această rapidă şi incompletă recapitulare ne va permite, poate, să înţelegem un fenomen esenţial: modificarea imediată şi completă a reprezentării pe care o au discipolii asupra acelui Iisus alături de care au trăit. Ei nu mai pot vorbi despre el decît prin viziunea pe care o au de-acum despre Domnul cel slăvit. Aceasta este grila lor de interpretare a trecutului recent şi ea metamorfozează memoria vie: dacă povestesc despre ceea ce era Iisus, ucenicii o fac în funcţie de ceea ce este el pentru ei în prezent. Atunci cînd, treizeci sau patruzeci de ani mai tîrziu, memoria colectivă reprelucrată va fi pusă sub formă de evanghelie, procesul a ajuns la capăt şi interpretarea care trebuie dată întregii lucrări este consimţită fără greutate, după care e pecetluită. Drept exemplu, Evanghelia după Marcu, începînd cu aceste cuvinte: „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu" (Mc 1, 1), îl pune pe Iisus să recunoască el însuşi, ca răspuns la întrebarea pusă de arhiereu (marele preot), că este întocmai Hristosul, Fiul Celui binecuvîntat (Mc 14, 61-62), iar pe sutaş să o confirme,

la moartea lui Iisus : „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!" (Mc 15, 39). într-un mod asemănător, Evanghelia după Luca vesteşte prin îngerul Gavriil, înainte chiar de naşterea lui Iisus, că „Fiul lui Dumnezeu se va chema" (Le 1, 35) şi încheie în chip curios genealogia ascendentă a lui Iisus: „fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu" (Le 3, 38).
Aceste cîteva observaţii explică poziţia istoricului în faţa acestor texte: nici o reconstituire, măcar parţială, care să nu fie aleatorie; întrepătrundere constantă, în Evangheliile scrise cu mai multe decenii după evenimente, între un trecut povestit şi un prezent interpretativ; naraţiune foarte elaborată, dar deconectată de locurile acţiunii, mimînd efecte de real într-o temporalitate decalată... O reprezentaţie teatrală, s-ar spune, ale cărei scene succesive nu dezvăluie adevărata intrigă, în timp ce un cor intervine spre a-i conferi coerenţă, scandînd: „Iată cum trebuie înţelese lucrurile!". La scena finală, istoricul se opreşte; recunoaşte credinţa în învierea lui Iisus ca pe un fapt de istorie, dar învierea însăşi se sustrage istoriei. Cel puţin, poate spune că, deşi mesajul este clar, transpunerea lui în povestire, menită totuşi să dea temei mărturiilor, rămîne problematică. De exemplu, textul cel mai vechi, citat mai înainte (1 Co 15, 3- este, prin forma sa, un text deja tradiţional, reluat de Pavel. Martori încă vii, pe care Evanghelia nu-i cunoaşte, sînt aici menţionaţi şi, reciproc, Pavel nu are cunoştinţă despre mai multe povestiri cu apariţii ale lui Iisus, cunoscute însă Evangheliilor. Cum se explică? Trebuie oare să ne imaginăm, între Ierusalim şi Pavel, o ruptură în transmiterea unor tradiţii atît de hotărîtoare pentru credinţa creştină ? într-atît de străin să fie Pavel de documentele-memorial pe care le-au utilizat evangheliştii ? Să nu fie unele povestiri despre apariţiile hristice decît nişte constructe literare ?
ŞI TOTUŞI IISUS ? Căutarea lui Iisus în istorie nu a fost însă abandonată. S-a făcut o propunere rezonabilă, ţintind să discearnă nu viaţa unui Iisus istoric, ci anumite caracteristici ale cuvintelor şi faptelor sale care i-ar putea sublinia singularitatea: nereţinerea, din materialul tradiţional, decît a ceea ce nu se regăseşte în iudaismul timpului său şi a ceea ce nu reflectă hristologia şi preocupările comunităţilor creştine. Aceasta presupunea să se mizeze pe diferenţă, dar şi pe o eventuală continuitate între Iisus şi mesajul pe care înseşi aceste comunităţi îl poartă de-a lungul Evangheliilor. Cercetările care au decurs din acest demers au fost serioase şi interesante, în timp ce concluziile au rămas, cum se şi cuvine, ipotetice. Apoi, documentaţia reînnoită asupra cadrului istoric în care a trăit Iisus a făcut să revină în prim-plan nu diferenţele, ci asemănările. Dintr-o dată, rama a ajuns să fie din nou poleită, însă tabloul nu a fost restaurat doar dintr-atît: nu s-a făcut decît să se proiecteze asupra tabloului un reflex sau altul din lumina ramei. Iisus este cînd considerat mai apropiat de învăţătorii farisei decît de oricare alţii, cînd este tras exagerat de partea Qumranului şi a esenienilor. în sfîrşit, de vreo cincisprezece ani, un vast proiect întreprins în Statele Unite de

specialişti recunoscuţi a reluat chestiunea „cuvintelor lui Iisus", pornind de la un corpus lărgit, pe bună dreptate, la textele apocrife creştine (şi, în primul rînd, la Evanghelia lui Toma), cu ambiţia de a măsura gradul de verosimilitate „istorică" a culegerilor de sentinţe atribuite lui Iisus {logia). Nu se pune problema să expunem aici metodele utilizate şi nici criticile noastre la adresa aplicării lor. Să spunem doar că lucrările născute din această cercetare, dar care nu-i angajează decît pe autorii lor şi nu pe toţi membrii proiectului, schiţează în concluzia analizelor nişte portrete ale lui Iisus cel puţin derutante, reieşind, evident, din „acele cuvinte ale lui Iisus, după toate aparenţele, istorice" pe care le-au luat în considerare. Potrivit uneia dintre lucrări, el ar fi fost un ţăran galilean al cărui mesaj ar fi mai apropiat de cel al filozofilor cinici greci; potrivit alteia, Iisus ar fi mai curînd un învăţător al înţelepciunii decît vestitorul împărăţiei lui Dumnezeu. Orizontul eshatologic este estompat, dacă nu chiar inexistent. Am văzut că, potrivit lui Marcu, Iisus şi-ar fi început activitatea publică prin vestirea unui mesaj apropiat de cel al Botezătorului: apropiat, dar nu identic; nu „vine în urma mea Cel ce este...", ci „s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu..."; în plus, Evanghelia a doua se consacră să arate că semnele acestei împărăţii sînt deja prezente atît în discursul, cît şi în faptele lui Iisus, înzestrat cu o autoritate pe care o deţine în virtutea legăturii sale cu Dumnezeu, pe care îl numeşte tată al său. Şi atunci, învăţător al înţelepciunii sau vestitor divin? Istoricul se mărgineşte la cîteva remarci.
- Atunci cînd Iisus ne este prezentat ca vorbind cu autoritate, pe tema Torei mai cu seamă, pare că poate fi înscris într-o tradiţie profetică, mai degrabă decît în descendenţa tîlcuitorilor Legii. Iudeu pe de-a-ntregul, el nu pune în discuţie Legea scrisă - de căpătîi - şi reţine norma formulată de Legea însăşi: „Iată! Ţi-am pus astăzi dinainte viaţa şi binele, moartea şi răul". Distincţia între pur şi impur, conţinută în Lege, trebuie deci respectată. Dar cum să împlineşti o faptă „curată" cînd ai o inimă „rea"; cum, în numele curăţiei şi al respectării preceptului, să refuzi gestul care mîntuieşte ? Se poate ca Iisus să fi preluat sau să fi regăsit linia profetică pentru care simpla manifestare exterioară a unui rit sau a unui precept era suficientă, alăturîndu-se astfel poziţiei altor învăţători iudei ai epocii lui.
- Mai există un criteriu pentru a repera, cel puţin, punctele asupra cărora tradiţia evanghelică a putut păstra cu oarecare şanse de fidelitate anumite aspecte ale învăţăturii sau ale purtării lui Iisus. De ce a raportat această tradiţie cuvinte şi datini care nu au fost confirmate de fapte sau pe care comunităţile creştine nu le-au respectat? Să dăm două exemple. 1) Evangheliile sinoptice relatează, patruzeci sau şaizeci de ani mai tîrziu, declaraţii ale lui Iisus cu privire la sfîrşitul lumii şi la Judecată, vestite pentru generaţia vremii. Sfîrşitul nu a venit, însă aşteptarea lui a rămas vie printre primele generaţii creştine (Pavel mărturiseşte despre ea). De ce i-ar fi atribuit tradiţia evanghelică lui Iisus o prevestire care nu a fost confirmată, riscînd să facă din el un proroc mincinos? 2) Cele patru Evanghelii afirmă laolaltă că Iisus se desemna el însuşi ca „Fiu al Omului", cînd în sensul obişnuit al cuvîntului, cînd, mai des, prin raportare la

personajul celest din Cartea lui Daniel, numai dacă nu va fi vorbit cumva uneori despre o altă figură ce avea să vină. Or, nici comunităţile vechi, nici Biserica de după ele nu au întrebuinţat expresia pentru a vorbi despre Iisus sau despre Hristos. Din două, una: sau tradiţia orală era atît de bine statornicită încît Evangheliile n-au făcut decît să o transmită, sau Evangheliile au ales să-1 prezinte astfel pe Iisus în lipsa oricărei tradiţii, ba chiar împotriva obiceiului comunităţii. Ceea ce ar fi straniu. In ambele cazuri, putem cel puţin desluşi greutatea cu care a cîntărit reprezentarea danielică - şi personajul său eshatologic -, model al atîtor altor scene din textele apocaliptice scrise în decursul a peste două secole.

[hans]

Parerea mea: crestinismul din zilele noastre are din ce in ce mai putina legatura cu ceea ce a fost crestinismul la originile lui. Crestinismul, in forma in care a fost el fondat de catre Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, si continuat de catre apostoli, a fost deturnat. Crestinismul fondat de catre Fiul lui Dumnezeu, avea la baza Legea lui Dumnezeu, cea pe care cu mandrie o poseda Israelul, ca popor ales. Pe aceasta Lege a fost bazata intreaga invatatura a lui Isus Hristos, care a prevazut primul deturnarea crestinismului:"...vor veni proroci mincinosi...si vor zice :Eu sunt Hristosul!...voi sa nu-i ascultati...".
Apostolul Pavel, sub influenta Duhului lui Dumnezeu prorocea si el ca indepartarea de crestinismul pur, apostazia, este foarte aproape. El insusi astepta ca aceasta apostazie sa-si faca aparitia inca in timpul vietii sale.
In aceasta ordine de idei, el spune ca in Biserica lui Dumnezeu(care Biserica nu constituie o cladire, ci o organizatie formata din indivizi) au intrat "lupi rapitori". Odata cu intrarea in Biserica a neamurilor, in special a grecilor, au intrat si invataturi total straine de Cuvantul lui Dumnezeu. Printre aceste invataturi nocive era si invatatura sufletului nemuritor a filozofilor greci printre care Aristotel, Platon si Socrates. Astfel, Dumnezeu isi invatase poporul ca omul nu este nemuritor, ci fiecare om bun sau rau care moare este intr-o stare de inconstienta totala asemanata cu un somn, va fi reanviat de catre Dumnezeu pentru judecata la sarsitul timpului. Acesti oameni intrati in Biserica au introdus inca de timpuriu negarea cuvantului divin prin ereziile pe care le propagau. Pavel spunea:"Printre acestia...sunt si Imeneu si Filet, care spun ca a si venit invierea, si rastoarna credinta unora...".
In loc sa continue ideea pe care Fiul lui Dumnezeu a lasat-o si anume :"...caci imparatia Mea nu este din lumea aceasta...", odata cu sfarsitul persecutiilor Bisericii aceasta a acceptat rolul de conducator al imparatiilor lumesti, cazand in capcana intinsa de catre cel caruia i-au fost date toate imparatiile lumii:Satan Diavolul, adversarul lui Dumnezeu. Astfel au urmat nenorocirile evului mediu, culminand cu Cruciadele si Inchizitia...iar astazi...

[BigDefender]

hans, la Jul 31 2006, 10:02 PM, a spus:

Parerea mea: crestinismul din zilele noastre are din ce in ce mai putina legatura cu ceea ce a fost crestinismul la originile lui. Crestinismul, in forma in care a fost el fondat de catre Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, si continuat de catre apostoli, a fost deturnat. Crestinismul fondat de catre Fiul lui Dumnezeu, avea la baza Legea lui Dumnezeu, cea pe care cu mandrie o poseda Israelul, ca popor ales. Pe aceasta Lege a fost bazata intreaga invatatura a lui Isus Hristos, care a prevazut primul deturnarea crestinismului:"...vor veni proroci mincinosi...si vor zice :Eu sunt Hristosul!...voi sa nu-i ascultati...".
Apostolul Pavel, sub influenta Duhului lui Dumnezeu prorocea si el ca indepartarea de crestinismul pur, apostazia, este foarte aproape. El insusi astepta ca aceasta apostazie sa-si faca aparitia inca in timpul vietii sale.
In aceasta ordine de idei, el spune ca in Biserica lui Dumnezeu(care Biserica nu constituie o cladire, ci o organizatie formata din indivizi) au intrat "lupi rapitori". Odata cu intrarea in Biserica a neamurilor, in special a grecilor, au intrat si invataturi total straine de Cuvantul lui Dumnezeu. Printre aceste invataturi nocive era si invatatura sufletului nemuritor a filozofilor greci printre care Aristotel, Platon si Socrates. Astfel, Dumnezeu isi invatase poporul ca omul nu este nemuritor, ci fiecare om bun sau rau care moare este intr-o stare de inconstienta totala asemanata cu un somn, va fi reanviat de catre Dumnezeu pentru judecata la sarsitul timpului. Acesti oameni intrati in Biserica au introdus inca de timpuriu negarea cuvantului divin prin ereziile pe care le propagau. Pavel spunea:"Printre acestia...sunt si Imeneu si Filet, care spun ca a si venit invierea, si rastoarna credinta unora...".
In loc sa continue ideea pe care Fiul lui Dumnezeu a lasat-o si anume :"...caci imparatia Mea nu este din lumea aceasta...", odata cu sfarsitul persecutiilor Bisericii aceasta a acceptat rolul de conducator al imparatiilor lumesti, cazand in capcana intinsa de catre cel caruia i-au fost date toate imparatiile lumii:Satan Diavolul, adversarul lui Dumnezeu. Astfel au urmat nenorocirile evului mediu, culminand cu Cruciadele si Inchizitia...iar astazi...

Hans,te respect,dar sa-mi dai voie pe acest topic,ca incet,incet sa-l aduc in zilele noastre si sa arat
cum a evoluat si s-a abatut de la calea cea dreapta.Fac acest lucru deoarece consider ca am ajuns la o cumpana a lui si in plus,mai vreau ca ortodoxismul sa fie mai bine reprezentatat pe acest forum,avand o pondere mai mica.

[MariaB]

BigDefender, la Jul 31 2006, 05:13 PM, a spus:

A existat, în mod categoric, o rivalitate între cele două grupări.

pe ce se bazeaza acesata afirmatie?
sectele iudaice nu erau in rivalitate, competitie, razboi precum cetatile antice grecesti sau partidele politice actuale

BigDefender, la Jul 31 2006, 05:13 PM, a spus:

După arestarea lui Ioan Botezătorul, Iisus se întoarce în Galileea; prin venirea lui în preajma lui Ioan, îi încuviinţase demersul. Prin urmare, îşi începe activitatea publică, propovăduind un mesaj asemănător cu al lui Ioan: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie", fără a chema totuşi la vreun fel de botez.

despre Isus nu se spune ca ar fi botezat pe cineva
discipolii lui Ioan au venit la Isus dupa moartea lui Ioan, indemnati chiar de Ioan, iar traditiile s-au intrepatruns

BigDefender, la Jul 31 2006, 05:13 PM, a spus:

într-atît de străin să fie Pavel de documentele-memorial pe care le-au utilizat evangheliştii ?

de ce sa para ciudat?!?
convertirea lui Paul nu s-a facut pe baza unui catehism, ci printr-o intalnire directa cu Isus Inviat (dupa marturia lui Paul)
in plus, scrisorile lui Paul au influentat limbajul evengheliilor la momentul compilarii lor, evident dupa moartea lui Paul
aceste "modificari" in textul evenghelic nu au alterat mesajul, ci l-au explicitat
iar explicitarea, daca nu ar fi fost pe placul lui Dumnezeu ar fi putut fi evitata de Isus daca le cerea ucenicilor sai sa consemneze spusele sale - daca nu a facut-o, a facut-o cu un scop clar

[BigDefender]

Ierusalimul - o comunitate care devine Biserică
La moartea lui Iisus, lucrarea acestuia pare să fi condus la un eşec. Totuşi, credinţa în învierea lui, afirmată în numele apariţiilor la care unii susţin că au fost martori, adună credincioşi laolaltă - ucenicii săi, cîteva femei, membrii propriei familii. Ei îi vor continua opera, la porunca - ni se spune - Celui înviat. Totul se petrece la Ierusalim şi nu dispunem, pentru toată această perioadă de început, de alt izvor decît cartea Faptele Apostolilor, lucrare ce reconstruieşte istoria ca pe o epopee a creştinismului unit, ai cărei eroi ştiu să rezolve cu înţelepciune orice risc de diferend între ei şi să-şi conjuge energia spre a vesti noua evanghelie: Hristos a înviat, moartea şi învierea lui sînt împlinirea a ceea ce au prezis înseşi Scripturile, cu condiţia de a şti să le citim. Informaţiile pe care ni le oferă Faptele trebuie privite, prin urmare, cu multă prudenţă. Ne vom limita aici la cîteva aspecte esenţiale pentru o istorie care se menţine problematică.
O GRUPARE IUDAICĂ ÎN CURS DE ORGANIZARE. Prima nedumerire: de ce vin galileenii să se aşeze la Ierusalim? Ar avea, doar, mai multe riscuri de înfruntat aici. Să fie oare deoarece capitala urmează a fi locul evenimentelor eshatologice prevăzute de Iisus ? Sau locul pe care îl va alege Iisus pentru întoarcerea lui în slavă? Nimic nu ne-o precizează, însă pentru autorul Faptelor, acesta este fără îndoială locul ideal, din punct de vedere simbolic şi practic, din care se va răspîndi noua credinţă.
Gruparea se organizează. Cîteva însemnări ne indică şi cum anume: punerea în comun a bunurilor, apoi vînzarea lor, pentru a satisface trebuinţele tuturor (să fi fost acesta un lucru de primă necesitate pentru nişte provinciali care se instalează în cetate, iar mai apoi o regulă?), învăţătura apostolilor, rugăciunea, mesele luate în comun, prezenţa zilnică la Templu le ritmează existenţa. Noii adepţi sînt admişi în grupul „sfinţilor" printr-un botez „în numele lui Iisus Hristos". Fără îndoială, ucenicii de primă oră nu au căutat alt rit de intrare în grupul lor restrîns decît acest botez, pe care îl cunoscuseră în tovărăşia lui Ioan Botezătorul (legenda ulterioară va atribui această practică Celui înviat). De altfd, este .cu neputinţă să recunoaştem în aceste începuturi influenţa reală a

grupului şi a mărturiei sale: Faptele oferă cifra neverosimilă de trei mii, apoi de cinci mii de noi credincioşi în spaţiul a doar cîteva zile, mai tîrziu pomenind de o mulţime de preoţi. Este mai probabil ca numărul adeziunilor să fi fost mai modest şi ca mica obşte să nu se fi lărgit decît treptat. Să observăm în treacăt elementele care au lăsat să se întrevadă ideea unei organizări, desigur mai puţin stricte, de tip esenian: practica baptis-mală, bunurile în comun, masa comună, conducerea asigurată de doisprezece bărbaţi (după înlocuirea lui Iuda cu un obscur Matia).
într-adevăr, cei Doisprezece - ucenici deveniţi apostoli, adică trimişi, împuterniciţi de Cel înviat, întrucît l-au urmat în timpul vieţii lui şi l-au văzut după revenirea la viaţă - conduc grupul. Faptele Apostolilor îl aşază în prim-plan pe Petru: el e cel care vorbeşte, care administrează, care întruchipează funcţia apostolică. Ioan apare alături de el în mai multe rînduri, un martor întotdeauna tăcut. Sarcina de căpătîi este propo-văduirea în afara cercului de credincioşi, pe care Faptele îl numesc destul de grabnic „Biserica" (de la un cuvînt grec desemnînd adunarea cetăţenilor în cetăţile eline, utilizat şi în Septuaginta pentru a traduce ebraicul „adunarea lui Iahve", adică adunarea poporului Israel în deşert). Povestirile Faptelor ne descriu un Petru mare orator, curajos, temerar chiar, închis o dată cu Ioan, ridicînd glasul în faţa Sinedriului, biciuit cu vergi ca şi tovarăşul său. Reiese din acest tablou că Petru va fi avut, probabil, un rol special, întrucît apare ca singurul dintre apostoli care a ieşit din Ierusalim pentru o vizită de inspecţie în cîmpia de coastă. Mai rezultă că propovăduirea noii evanghelii a fost făcută cu destulă îndrăzneală încît să atragă moartea violentă a multora.
ELENIŞTII. Acest grup apare nu se ştie cînd în obştea ierusalimi-teană. în prima povestire care le este închinată, aceşti iudei elenizaţi şi elenofoni, proveniţi din diaspora şi veniţi la credinţa în Hristos, ar fi avut un diferend cu „evreii", legat de un incident minor: neglijarea ajutorului cuvenit văduvelor acestora. Povestea este grabnic soluţionată: li se încredinţează slujirea la mese. Realitatea a fost, fără îndoială, cu totul alta, iar conflictul - mult mai adînc. într-adevăr, eleniştii se dovedesc a fi propovăduitori cu idei radicale, pe care cei Doisprezece nu le puteau împărtăşi. Ştefan, unul dintre elenişti, acuzat de alţi iudei din diaspora de blasfemie „împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu", ar fi fost dus în faţa Sinedriului, unde s-ar fi dedat unei critici atît de violente împotriva jertfelor şi a Templului, încît ar fi fost aruncat afară şi lapidat. Numai dacă această punere în scenă nu a fost cumva fabricată de autorul Faptelor Apostolilor, pentru a expune, într-un lung discurs din mintea lui, ceea ce ştia despre poziţia eleniştilor, caz în care Ştefan ar fi fost doar linşat. Reacţia autorităţilor iudee, presupusă a se fi abătut atunci asupra Bisericii din Ierusalim, nu-i afectează în fapt decît pe elenişti, care se împrăştie şi care îşi vor continua activitatea în Samaria şi Iudeea. Cît despre apostoli, ei rămîn la Ierusalim, nefăcîndu-şi griji. Această primă ruptură, dezvăluită printr-o înfruntare între iudei şi diaspora, permite să se întrevadă constituirea tendinţelor diverse în sinul comunităţii de început.

în pofida unei credinţe comune, poziţia eleniştilor era incompatibilă cu cea a fraţilor lor palestinieni, şi anume dintr-un motiv capital: iudei şi unii, şi alţii, nu aveau aceeaşi concepţie despre ceea ce însemna religia lor comună: prima manifestare a unei divergenţe care va izbucni din nou la scurtă vreme.
GRUPURI ÎMPRĂŞTIATE. Apărute de pe urma activităţii eleniştilor sau alcătuite din credincioşi înainte de părăsirea Ierusalimului, mici grupuri de discipoli se înfiripează în Samaria şi în Iudeea. Biserica din Ierusalim îi trimite pe Petru şi Ioan în Samaria, unde cei doi apostoli oficializează convertirile săvîrşite de elenistul Filip. Ceva mai tîrziu, Petru va vizita „sfinţii" din Lida, apoi din Iope, unde va rămîne cîtva timp. Acolo îl primeşte pe un sutaş „temător de Dumnezeu", care locuia la Cezareea şi pe care o chemare îl făcuse să vină să ceară învăţătură. Potrivit Faptelor, o viziune 1-a pregătit, din fericire, pe Petru să-şi învingă reţinerile de a avea un contact cu un neiudeu. Prin urmare, merge la sutaş şi, abia ce îşi încheie expunerea despre credinţă, că Duhul Sfînt se şi coboară asupra ascultătorilor, pe care Petru nu are încotro şi îi botează. Tot potrivit Faptelor, Petru ar fi astfel primul care a făcut să pătrundă în rîndul „sfinţilor" un necircumcis, dimpreună cu toţi „casnicii lui", lucru pentru care Petru va trebui să dea îndelung socoteală la întoarcere. Observăm că Faptele au grijă să facă din Biserica din Ierusalim centrul care controlează întreaga activitate. Dar, mai mult decît atît, autorul cărţii vrea să dovedească prin această povestire că propovăduirea Evangheliei în rîndul neiudeilor este un plan care vine de la Dumnezeu, pentru care Petru este un instrument. Nu-i putem reproşa, prin urmare, lui Pavel că face ceea ce Petru făcuse deja înaintea lui.
TULBURĂRI ÎN BISERICA IERUSALIMULUI. Fără a i se cunoaşte motivul exact, Irod Agripa I, rege al Iudeii şi Samariei din anul 41, a dispus tăierea capului unuia dintre cei Doisprezece, Iacov, fratele lui Ioan, repetînd astfel gestul tatălui său faţă de Botezător. Pune apoi să fie întemniţat Petru, care, eliberat în chip miraculos, dispare. Nu se mai află în fruntea Bisericii din Ierusalim şi pare să nu se mai reîntoarcă aici decît pentru adunarea închinată problemei admiterii neevreilor în Biserici. De acum înainte, Iacov, fratele lui Iisus, este conducătorul Bisericii din Ierusalim. In acest sens, se vorbeşte pe bună dreptate despre o succesiune dinastică, prelungită de altminteri şi după Iacov. O tradiţie păstrată de Eusebiu îl descrie ca pe un ascet păzind cu sfinţenie Legea, admirat de popor pentru cucernicia sa. De-a lungul celor optsprezece ani în care şi-a exercitat funcţia, s-a străduit, bizuindu-se pe un grup de „bătrîni", să menţină unitatea tuturor Bisericilor locale, al căror număr creştea, şi a impus cu fermitate recunoaşterea autorităţii Bisericii din Ierusalim. Dacă a acceptat vreun compromis în ceea ce priveşte condiţiile ce trebuiau puse la convertirea celor necircumcişi, a fost o excepţie, pentru a înlesni integrarea unei minorităţi în comunităţi majoritar iudaice. S-a dovedit însă neînduplecat faţă de orice farîmă de compromis, atunci cînd minoritatea

a devenit majoritate. S-a întîmplat în cazul Antiohiei, unde Petru şi Barnaba au consimţit să mănînce la aceeaşi masă cu neiudei, schim-bîndu-şi însă atitudinea sub presiunea trimişilor lui Iacov, după cum istoriseşte Pavel (Ga 2, 11-15). Cu atît mai mult nu-şi putea închipui Iacov comunităţi îngăduindu-şi să ignore regulile statornicite! Moartea lui, în anul 62, este consemnată de Flavius Josephus şi, mai tîrziu, de Eusebiu, după Memoriile lui Hegesip. Potrivit lui Josephus, Iacov a fost condamnat de sinedriu pentru încălcarea Legii mozaice, apoi omorît cu pietre, împreună cu alţi cîţiva. Biserica din Ierusalim era dezorganizată. Preveniţi de un oracol, membrii ei - spune Eusebiu - au părăsit cetatea încă înainte de război, refugiindu-se la Pella, în Decapole. După distrugerea oraşului, refugiaţii au revenit la Ierusalim şi, potrivit aceluiaşi Eusebiu, au numit un văr al lui Iisus ca succesor al lui Iacov. Vremurile se schimbaseră însă, iar Biserica Ierusalimului nu şi-a mai regăsit nici influenţa, nici autoritatea asupra celorlalte Biserici.
Această trecere în revistă lasă în suspensie destule chestiuni:
- Un lucru e cert: nimeni nu s-a gîndit, în răstimpul acestor douăzeci şi cinci sau treizeci de ani de început, să instituie mişcarea născută din credinţa în Iisus într-o nouă formă religioasă. Ea este percepută şi trăită ca un curent iudeu între multe altele. Nu este deocamdată nici măcar o disidenţă. Chiar dacă e adevărat că la Antiohia li s-a dat adepţilor acestei mişcări numele de „creştini", nu se poate vorbi de creştinism, nici măcar de creştinism iudeu.
- în schimb, este un curent care acoperă o mare diversitate. El reuneşte, într-adevăr, evrei palestinieni, galileeni şi din Iudeea, precum şi evrei originari din diferite locuri ale diasporei; unele cercuri se constituie în funcţie de comunitatea de origine, de trecut, de cultură, de limbă, de alipirea sau nu la un aspect sau altul al practicii religioase. De altfel, aceste cercuri nu sînt stabile: confruntate cu o dificultate, cu o problemă nouă, grupările se fac şi se desfac, provocînd alianţe provizorii sau despărţiri definitive. în sfîrşit, unele grupuri sînt legate de principalii lor conducători, sprijinindu-i, dar şi revendicîndu-se de la autoritatea lor, ca în cazul „bătrînilor" din jurul lui Iacov. Petru a fost susţinut de alţi apostoli. Pavel a avut şi el partizanii lui. S-a pus întrebarea dacă tăcerea stăruitoare a lui Ioan, după cum reiese din Faptele Apostolilor, nu ascundea existenţa unui grup care i-ar fi fost apropiat şi care s-ar fi ţinut în umbră.
- Eleniştii, fondatorii Bisericii din Antiohia, nu alcătuiesc nici ei un grup omogen: doar unii dintre ei s-au adresat mai întîi unor neiudei. Majoritatea par să fi fost sensibili la opiniile venite de la Ierusalim. Barnaba, care lucrase alături de Pavel, se dovedeşte mai apropiat de Petru decît de Pavel în chestiunea împărtăşirii mesei cu cei necircumcişi.
- Să fi deţinut Petru rolul pe care i-1 atribuie cartea Faptele Apostolilor? Chiar dacă aspectul e forţat, e de crezut că primul nucleu al comunităţii de la Ierusalim s-a format în jurul ucenicilor lui Iisus. Petru, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, au preluat conducerea acestei comunităţi. Iacov, fratele Domnului, nu i-a urmat acestuia: aderarea lui este tîrzie, el nu se va impune decît puţin cîte puţin şi în virtutea împrejurărilor, mai cu

seamă atunci cînd se vor dezbate la Ierusalim condiţiile de intrare a neiudeilor în Biserici.
- Aderarea neiudeilor la credinţa în Hristos ar fi întîmpinat în orice caz, în Biserica din Ierusalim, ca şi în altele, ostilitatea iudeilor creştini celor mai exigenţi în materie de paza Legii. Credinţa celor convertiţi nu intră în discuţie, fiecare nu are decît să se bucure de ea. Reticenţa căreia i se dă glas este mai degrabă semnul unei lucidităţi faţă de posibilitatea nu de a crede împreună, ci de a trăi în comun într-o Biserică a celor cir-cumcişi şi, deopotrivă, a celor necircumcişi, fiindcă ar exista o inegalitate între participanţi, în defavoarea celor circumcişi. Căci tăierea împrejur vădeşte apartenenţa la Legămînt (în ebraică se spune Legămintul tăierii împrejur), iar convertirea la credinţa în Hristos semnifică intrarea într-o mişcare evreiască. împotriva logicii acestui raţionament se va răzvrăti Pavel. în ritualurile de luare a mesei se pot găsi compromisuri, iar Pavel ştie să le accepte, cu condiţia să se păstreze principiul unei mese comune, în timp ce alţii năzuiesc la mese separate.
Pavel iudeul si neamurile
Ca principal izvor documentar, dispunem de un ansamblu de treisprezece scrisori atribuite lui Pavel. Şapte dintre ele sînt considerate de critică drept „autentice", cu toate că veridicitatea unora din ele este încă dezbătută. Cartea Faptele Apostolilor închină cincisprezece capitole povestirii călătoriilor misionare ale lui Pavel. Ar trebui aşadar să fim perfect informaţi asupra vieţii acestuia. Or Pavel nu dă decît foarte puţine amănunte autobiografice. Să luăm aminte: nu face nici o aluzie în scrisorile sale nici la Tars, oraşul său de baştină, nici la cetăţenia sa romană, nici la Gămăliei, pe care l-ar fi avut ca învăţător. Este mai mult decît discret asupra convertirii sale şi, cînd precizează că şi-a petrecut trei ani din viaţă în Arabia, nu suflă o vorbă despre ce ar fi făcut acolo. Biografiile curente ale lui Pavel combină deci toate elementele, indiferent de provenienţa lor, dar mai ales umplu golurile. De pildă, pentru toţi biografii săi, Pavel s-a dus în Arabia pentru a face încercări de propovăduire sau pentru a vesti Evanghelia. Nu ştim nimic cu certitudine despre aceste lucruri. Putem chiar susţine că Pavel ne lasă într-o ignoranţă aproape totală cu privire la cei cincisprezece ani de după convertirea sa, cu excepţia pomenirii locurilor prin care trece sau în care locuieşte. Dacă ne raportăm la Fapte, vedem că este o perioadă în cursul căreia Pavel se află într-o goană continuă: la Damasc, scapă, fugind peste noapte, de un complot pus la cale de iudeii din oraş şi pleacă la Ierusalim. Aici, eleniştii sînt cei care-i doresc moartea; „fraţii" îl însoţesc în Cezareea şi îl îmbarcă spre Tars, unde îşi va petrece cîţiva ani. într-una din epistolele sale, Pavel povesteşte, spre deosebire ăe Fapte, că a fugit de la Damasc întrucît etnarhul lui Areta, rege al Arabiei, căuta să-1 aresteze. Ce să fi săvîrşit oare în Arabia, încît să fie urmărit pînă la Damasc?
Era într-adevăr urmărit? Să ne inducă Faptele Apostolilor în eroare, menţionînd alţi prigonitori? Erau iudeii din Damasc şi elenişti? Puţinul care s-ar putea spune este că Pavel, încă de la început, nu e bine primit, oriunde s-ar duce.

[BigDefender]

AUTOBIOGRAFIE. Epistola către Galateni e cea care ne oferă cele mai multe informaţii, nu întotdeauna uşor de interpretat. Mai întîi, convertirea lui Pavel la Damasc: „Dar cînd a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pîntecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri..." (Ga 1, 15-16). (în altă parte, Pavel exprimă această revelaţie în termenii unei viziuni: „Iar la urma tuturor [...] mi S-a arătat şi mie..."; „N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru?".) Dincolo de rezerva asupra unui eveniment la fel de intim pe cît de decisiv, este de remarcat că Pavel îşi împinge debutul misiunii la chiar momentul în care i-a fost dăruită revelaţia. El continuă: „îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sînge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-1 cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decît numai pe Iacov, fratele Domnului". La circa douăzeci de ani după întîmplări, această aducere--aminte are ceva înduioşător: din ceea ce a presupus singurătatea pe care Pavel o alesese de teamă că s-ar fi putut să nu fie acceptat de cei pe care îi urmărise cu „rîvna" sa, el face acum un argument pentru galateni, spre a-şi sublinia totala independenţă faţă de autorităţile ierusalimitene. „După aceea am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei." Siria este, fără îndoială, Antiohia, unde a fost vestită Evanghelia pentru prima oară, unor greci, după cum afirmă Faptele Apostolilor. Cît priveşte Cilicia, trebuie să fie vorba despre Tars, unde Pavel rămîne preţ de trei ani, fără să avem vreo lămurire asupra a ceea ce a întreprins acolo.
REAPARIŢIA LUI PAVEL. Trimis de Ierusalim să se asigure că intrarea noilor credincioşi greci în Biserica din Antiohia nu provoacă dezordini, Barnaba vine să i se alăture lui Pavel în Tars. Lucrează împreună timp de un an, apoi sînt trimişi în misiune de Biserica din Antiohia. Pentru Pavel, acesta este începutul unei a'ctivităţi care nu va mai cunoaşte răgaz. Ar fi lipsit de interes să reluăm aici circuitele străbătute de Pavel, aşa cum le stabilesc Faptele Apostolilor. Să notăm că, vreme de douăzeci şi patru de ani, peregrinările lui îl vor duce din ce în ce mai departe de punctul de plecare, ca şi cum acest iudeu din diaspora ar fi măsurat de la bun început posibilităţile de deschidere oferite de lumea romană pentru vestea mîntuirii, pe care Dumnezeul lui Israel tocmai o dăruia poporului său şi, dincolo de el, tuturor. Mai rămînea de lămurit cum şi de ce începea o epocă în care trebuia să cadă toate barierele care îi despart pe oameni unii de alţii, pe de o parte, şi pe oameni de Dumnezeu, pe de altă parte. Lectura epistolelor pauline arată că Pavel lucrează la acest aspect fără încetare, chiar atunci cînd trebuie să răspundă unor probleme foarte

concrete, ridicate de vreo comunitate, sau unor atacuri ce riscă să pună în cauză evanghelia „lui". Epistola către Romani face un bilanţ al acestei reflecţii, elaborate de-a lungul întregii sale perioade de învăţătură. Pentru a duce la bun sfîrşit acest uriaş proiect, Pavel avea nevoie de sprijinul Bisericilor şi, mai ales, de recunoaşterea misiunii sale de către Biserica Ierusalimului. El povesteşte cum, la întoarcerea dintr-o călătorie, urcă la Ierusalim, însoţit de Barnaba şi de Tit - un elin necircumcis - pentru a le expune mai-marilor Bisericii conţinutul propovăduirii sale către păgîni. în ciuda „fraţilor mincinoşi care veniseră, furişîndu-se", Tit nu este obligat la circumcizie şi are loc o învoială: Petru va merge [să predice] la cei circumcişi, iar Pavel la cei necircumcişi (Ga 2, 1-10).
DESPĂRŢIREA. Pavel s-a întors mulţumit la Antiohia: avea mînă liberă. Totuşi, la scurt timp după aceea (fără îndoială, în anul 50), Petru vine şi el la Antiohia, iar Pavel ia parte la o scenă pe care o relatează astfel: „Căci înainte de a veni unii de la Iacov, [Petru] mînca cu cei dintre neamuri; dar cînd au venit ei, se ferea şi se osebea, temîndu-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încît şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor [...] am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgînii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgîni să trăiască ca iudeii ?". Aceasta este despărţirea de Petru, de Barnaba şi de Biserica Antiohiei, precum şi, inevitabil, de Iacov şi de Biserica Ierusalimului. Pavel se vede singur şi marginalizat. De acum, îşi va alege şi instrui tovarăşii, va întemeia, în provinciile Asiei, ale Galatiei, Macedoniei şi Ahaiei, în jur de zece Biserici de necircumcişi, care nu mai sînt legate de sinagogi. Socotind că nu mai are cîmp de acţiune, plănuieşte să meargă în Spania, trecînd prin Roma, după cum scrie în epistola pe care o adresează romanilor. Dar mai înainte, doreşte ca, în tovărăşia unei delegaţii a Bisericilor „sale", să urce la Ierusalim pentru a duce fondurile colectei pe care a organizat-o şi, mai cu seamă, să încerce din nou a-şi face recunoscută lucrarea de către Biserica din Ierusalim. Urmarea nu ne e cunoscută decît prin intermediul Faptelor Apostolilor. Abia sosit în cetate (probabil în anul 58), este primit de Iacov şi de „bătrîni", care îi cer să-şi manifeste ataşamentul faţă de Lege prin împlinirea unui rit de purificare la Templu. în ceea ce-i priveşte pe păgînii deveniţi credincioşi, nu e nimic însă de negociat: li s-au scris deja hotărîrile luate la Ierusalim. Eşecul este total. Pavel merge la Templu, este recunoscut şi aproape linşat. Salvat de soldaţii romani, este întemniţat. Va ajunge la Roma doar ca prizonier. Acolo va şi muri (probabil către anul 64).
- Trebuie să vedem oare în această ruptură indiciul unei despărţiri a mişcării creştine de iudaism ? Cu siguranţă, nu. îndepărtarea lui Pavel poate marginaliza o vreme Bisericile alcătuite doar din necircumcişi, dar nu le poate exclude din comunitatea frăţească. Aceste Biserici se pot şi supune somaţiei de aplicare a hotărîrilor luate la Ierusalim, pentru a rezolva problema mesei luate în comun: înfrînarea de la cărnurile jertfite idolilor şi de la cele sugrumate; abţinerea de la contractarea unor însoţiri nelegitime (acesta e sensul probabil al interdicţiei de fata)
într-un cuvînt, aceste obligaţii nu sînt atît de împovărătoare. Nu Pavel le spusese corintenilor, în legătură cu cărnurile jertfite idolilor (1 Co 8, 1-13), că regula este ca mai bine să se înfrîneze decît să smintească un frate? Poate că Iacov s-a dovedit un fin diplomat, arbitrînd între poziţii extreme pentru a evita impunerea circumciziei.
- Trebuie să spunem din nou aici că existenţa variilor tendinţe şi a disensiunilor interne nu scoate „mişcarea lui Iisus" din spaţiul religios care este iudaismul. Nici Iacov, nici Petru, nici Pavel, nici ceilalţi iudei devotaţi credinţei nu se consideră altcumva decît iudei în toată regula, care „cred în Hristos". Ei merg la Templu, iau cuvîntul în sinagogi şi se adună în biserică, la fel cum fariseii merg la Templu şi se adună în sinagogă. Desigur, intrarea neamurilor în comunităţi ridică probleme: statutul ce urmează a li se hotărî este prilej de grave divergenţe. Dar sinagogile din diaspora au cunoscut, pînă şi ele, aceleaşi greutăţi. Oricum, poziţia consecventă a lui Pavel este că credinţa sa în Hristos se înscrie firesc şi necesar în fidelitatea faţă de Dumnezeul strămoşilor săi şi faţă de tradiţia iudaică şi că la fel se întîmplă şi în cazul celor pe care i-a călăuzit spre Hristos. O spune de mai multe ori, sub diferite forme: „Cei care cred sînt fii ai lui Avraam". Este şi învăţătura pe care a dat-o tuturor Bisericilor întemeiate sau vizitate de el, şi cu greu ne putem închipui că ele ar fi putut să o uite brusc. Venirea paginilor la credinţa în Hristos, intrarea lor într-o comunitate nu sînt posibile decît fiindcă mai întîi există iudaismul şi apoi fiindcă de la Israel a izvorît Hristos. Atunci cînd, în epistola sa către romani, Pavel îşi expune îndelung doctrina îndreptării prin credinţă - altfel spus, Dumnezeu acordă gratuit iertare oricărui credincios -, face din aceasta obiectul însuşi al evangheliei pe care o vesteşte: „Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mîntuirea a tot celui care crede, iudeului întîi, şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: Iar dreptul din credinţă va fi viu". într-un alt tablou al aceleiaşi epistole, Pavel chibzuieşte cum se face că Israel nu a primit Vestirea cea Bună şi explică: dacă Israel s-a poticnit, nu va fi lepădat. Poticneala lui deschide un interval de timp care le îngăduie paginilor să acceadă la Evanghelie. Dar la sfîrşit, întregul Israel va fi mîntuit: „cu privire la alegere, ei sînt iubiţi, din cauza părinţilor; căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi".


PS.Pentru bunele mele colege,DarkLight,MariaB. si AnnaCondor aceste postari reprezinta stradaniile mele de traducere(si compilare!) a lucrarii''Originile crestinismului''=Studii si Articole(in limba franceza)

[BigDefender]

Sincer sa fiu imi pare rau ca nu citeste nimeni aceste postari.Eu imi voi face munca mea pe mai departe,fara a supara pe nimeni si daca aceste informatii despre originile crestinismului nu intereseaza pe nimeni,rog respectos pe moderatorii nostri sa-l inchida.Cu stima,Dan-Gabriel

[Haruka]

Sincera sa fiu eu ti-am citit postarile...da' am inteles ca trebuie sa facem liniste ca sa poti povesti frumos pana la capat.
Apoi putem da cu artileria in tine (in postari).

[BigDefender]

Haruka, la Aug 6 2006, 11:04 AM, a spus:

Sincera sa fiu eu ti-am citit postarile...da' am inteles ca trebuie sa facem liniste ca sa poti povesti frumos pana la capat.
Apoi putem da cu artileria in tine (in postari).

Haruca,in fine o raza de lumina si cineva care a avut rabdarea sa-mi citeasca postarile de pe acest topic.
Va merge destul de greu si cu traducerea si cu compilatul,dar sper sa-i dau de capat.
Cu Dumnezeu inainte!
PS.Nu uitati,eu trag cu arcul cu sageti si voi cu mitraliera?

[BigDefender]

Biserici în disidenţă
Neînţelegerile interne nu se află totuşi la originea tulburărilor pe care le vor suferi Bisericile în perioada care urmează.
ANI TRAGICI. începînd cu anul 58, Pavel este captiv, iar Bisericile pe care le-a fondat stau în aşteptarea unor veşti de la el. Vor afla într-o zi că a murit la Roma. Nu ştim în ce împrejurări, fără îndoială după procesu
pe care îl solicitase, în anul 64 sau mai devreme. E încă în viaţă atunci cînd, în 62, Iacov, fratele Domnului, este lapidat în condiţiile pe care le-am pomenit. Biserica Ierusalimului este lipsită de conducătorul său. Să se fi risipit comunitatea îndată după moartea lui Iacov? Nu ştim, aşa cum nu ştim adevărata acuzaţie adusă acestuia: călcarea Legii, spune Flavius Josephus, ceea ce nu concordă cu reputaţia de mare pioşenie pe care i-o consemnează acelaşi Josephus. După Hegesip, i s-ar fi cerut lui Iacov să-1 renege pe Hristos, iar el ar fi răspuns: „Pentru ce mă iscodiţi despre Fiul Omului ? Stă aşezat în ceruri, la dreapta Puterii celei Mari...", declaraţie care ar fi atras uciderea lui. în fine, Eusebiu, care reproduce povestirea lui Hegesip, are propria-i viziune asupra lucrurilor: după ce Pavel a scăpat din capcana întinsă de adversarii săi (răscoala din Templu şi tentativa de linşaj), aceştia din urmă „îşi îndreptară mînia împotriva lui Iacov şi, în faţa întregii mulţimi, îi cerură să se lepede de credinţa în Hristos". într-un cuvînt, atitudinile subversive ale lui Pavel i-ar fi ridicat pe iudeii zeloşi împotriva credinţei creştine în general, fie ea întrupată într-un iudeu atît de cucernic precum Iacov şi, prin urmare, contînd mai puţin ce acuzaţie i se aducea. Stranie răsturnare de situaţie, sugerată de Eusebiu: aşadar Iacov, care s-a împotrivit lui Pavel, susţinînd menţinerea practicilor iudaice în toate Bisericile, moare în locul acestuia. Se stinge la Ierusalim, în Templu (potrivit lui Hegesip) şi de mîna fraţilor lui iudei (să cutezăm a merge mai departe ?), în timp ce Pavel sfîrşeşte în capitala unui imperiu păgîn, de mîna acelor păgîni către care se socotea trimis.
Iacov era unul din „stîlpii" Bisericii, cum scria Pavel. în toiul acestei crize, unde se află ceilalţi doi stîlpi, Petru şi Ioan? Despre Petru nu avem nici o informaţie precisă. Tradiţii ulterioare şi care coincid menţionează moartea lui Petru la Roma (în 64 sau în 67?). Petru s-ar putea afla aşadar în capitală încă din 62 (fără să ţinem deloc seama de legendele care îi atribuie o şedere de douăzeci şi cinci de ani la Roma). Despre Ioan nu cunoaştem nimic referitor la această perioadă. La sfîrşitul veacului al II-lea, Irineu de Lyon, de origine asiată, semnalează o tradiţie potrivit căreia Ioan trăia încă la Efes în vremea domniei lui Traian (98-117). Lipsită de apostoli şi confruntată cu gravitatea evenimentelor, Biserica din Ierusalim a fost atît de dezorientată încît, potrivit lui Eusebiu, care este aici singura noastră sursă, cei ce au scăpat teferi au aşteptat opt ani pînă să-i dea un succesor lui Iacov, în persoana lui Simon, considerat văr al Domnului.
Uciderea lui Iacov face parte dintr-un întreg context de violenţe care agită Ierusalimul de mai mulţi ani. După cum scrie Flavius Josephus, în vremea în care Felix era procurator al Iudeii (52-60), arhiereii (marii preoţi) ar fi iscat „tulburări împotriva preoţilor şi fruntaşilor poporului", oraşul căzînd pradă anarhiei. Gessius Florus, succesor al lui Felix, înăbuşă o răscoală, răstignindu-i pe iudei (66). Turbulenţele cuprind Cezareea, apoi întreaga ţară, iar în septembrie 66, la Ierusalim se instaurează o stăpînire insurecţională. Acesta este începutul „războiului iudeilor", povestit pe larg de Flavius Josephus. Aproape trei ani îi sînt necesari lui Vespasian pentru a recuceri Galileea, apoi cîmpia de coastă şi valea Iordanului (în
care intra şi Qumranul, după cum o atestă arheologia locului) şi, în sfîrşit, Iudeea. Răsculaţii îşi menţin poziţiile la Ierusalim şi în trei fortificaţii: Irodion, Masada şi Machaerus. Ierusalimul este asediat. întrucît Vespasian devine împărat, lui Titus îi revine încercuirea Ierusalimului, în care intră patru luni mai tîrziu, în vara lui 70. Romanii nu vor pătrunde la Masada decît în anul 74, după sinuciderea ultimilor ei apărători. Ţara e vlăguită: morţi nenumăraţi, prizonieri cu miile, oraşul în ruină, Templul incendiat, odoarele sfinte mărturisind la Roma triumful învingătorilor (în 71), tezaurul prădat, satele pustiite.
Să remarcăm că Biserica din Ierusalim a stat la distanţă. Dacă a părăsit într-adevăr oraşul, cum spune Eusebiu, „înainte de război [...], astfel încît bărbaţii sfinţi au lăsat cu totul capitala regală a evreilor şi întreg ţinutul Iudeii", înseamnă că credincioşii lui Hristos s-au desolidarizat de soarta poporului lor. Despre Biserica din Antiohia nu avem date care să ne arate cum s-a comportat în acele zile. Flavius Josephus relatează că, după insurecţie, în toată Siria, în fiecare oraş, populaţia iudee a fost masacrată. Este posibil ca obştea creştină, întemeiată de iudeii elenizaţi, să nu fi fost diferenţiată de restul populaţiei evreieşti. Care a fost reacţia în faţa acestui prăpăd general? Cu puţin înainte ca nenorocirea să ajungă la apogeu, un tana (maestru) fariseu, unul din învăţătorii tradiţiei orale, numit Iohanan ben Zakai, care dezaproba îndîrjirea aducătoare de moarte a răsculaţilor, reuşeşte să părăsească Ierusalimul şi obţine de la Vespasian — în calitate de „aliat" — autorizaţia de a merge în oraşul Iabne, unde exista deja un centru de studiu. Iohanan îl transformă într-o academie pe care în cîţiva ani izbuteşte să o dezvolte astfel încît să devină locul de supravieţuire al unei autorităţi în materie de Lege pentru întregul iudaism. Astfel ia naştere în pămîntul Iudeii un conciliu care preia în parte rolul Sinedriului şi care ajunge treptat să regleze practica religioasă iudaică după tradiţia fariseică, ce se revendică de la profeţi, prin Dreptul Simon şi Marea Adunare. Ulterior, numeroase academii, cu precădere galileene (Safed), vor lua parte la repunerea în ordine a tradiţiilor şi la fixarea prescripţiilor. La Iabne se va adera pentru totdeauna la interpretările mai suple ale lui Hilel în materie de halaha (ansamblu de reguli de conduită în viaţa obişnuită, religioasă şi juridică). Pe scurt, o dată cu iniţiativa lui Iohanan ben Zakai, iudaismul trece la refacerea cu răbdare a unităţii sale - Templul nemaifiind centrul prin excelenţă - în jurul predării şi practicării Torei, în special ale Torei orale.
Cum au făcut faţă noii situaţii comunităţile „mişcării lui Iisus"? Nici un document nu ne-o spune, deşi toate comunităţile sînt apropiate de sinagogile din diaspora (este suficient să aşezăm harta aşezărilor creştine peste cea a sinagogilor din epocă, pentru a vedea că ele se suprapun aproape în totalitate). Totuşi, un eveniment important a avut loc, departe de tulburările din Iudeea, poate la Roma şi înainte de anul 70: un om a început să pună în scris ceea ce ştia din mărturiile despre Iisus. Dispune de ce a auzit din învăţătura primită de fraţii săi creştini, de amintirile apostolilor care se aflau printre ei, poate chiar de vreo măruntă schiţă despre ultimele zile ale lui Iisus. Pune puţină ordine în toate acestea şi le
povesteşte filă cu filă. Elina lui e aspră; nu compune ca un literat şi nu ştie că e pe punctul de a născoci o scriitură de tip nou, care nu ţine nici de roman, nici de istorie: simpla depozitare a unei memorii, cea a credinţei unei generaţii. O dată încheiat textul, se poate să fi fost modificat ici-colo, îndreptat, adăugit - puţin contează. Atunci cînd cărticica aceasta se va răspîndi, i se va da ca titlu „Evanghelie", potrivit conţinutului ei, şi îi va fi atribuită lui Marcu, binecunoscut ca a fi fost tovarăşul lui Pavel şi al lui Barnaba, dar din care tradiţia a făcut şi secretarul şi tălmaciul lui Petru, pînă să vadă în el pe primul episcop al Alexandriei. Primirea şi difuzarea acestui opuscul au întîmpinat destul interes în rîndul „sfinţilor" pentru ca şi alţii să preia proiectul.
TĂCERE, APOI ÎNFLORIRE LITERARĂ (70-120). Ceea ce este într-adevăr izbitor în perioada care urmează sînt cei cincisprezece sau douăzeci de ani în decursul cărora comunităţile creştine nu au produs nici o operă cît de cît importantă. Singurele informaţii pe care le avem sînt de sursă tardivă şi se referă la succesiunile de episcopi în fruntea Bisericilor cunoscute. Nu putem, evident, trece cu vederea dispariţia unor lucrări, cum e cea a lui Papias, în cinci cărţi, intitulată Tîlcuiri la cuvintele Domnului, cunoscută lui Irineu şi lui Eusebiu. De asemenea, fără îndoială că Bisericile trebuiau mai întîi să se organizeze pentru a supravieţui evenimentelor şi pierderii întemeietorilor lor, să-şi continue lucrarea de „amintiri", să-şi ţeasă legături interregionale şi să-şi reconsidere relaţiile cu sinagogile. Se află, desigur, într-o stare de disidenţă, dar de disidenţă iudaică, date fiind componenţa lor (mulţi dintre membrii acestor Biserici sînt iudei creştini) şi propovăduirea demonstrativă (care se întemeiază pe Scripturile iudaice): o problemă de identitate asupra căreia vom reveni. în unele locuri, creştinii s-ar fi putut chiar gîndi că situaţia neaşteptată în care se găseau iudeii permitea atragerea unora dintre ei către Evanghelie.
Apoi, spre sfîrşitul secolului şi la începutul celui următor, asistăm h apariţia a circa douăzeci de scrieri de mai mică sau mai mare însemnătate, izvorîte din diverse regiuni ale Imperiului. Cel puţin aşa reiese din studiile efectuate asupra originii, datei şi atribuirii fiecăruia din aceste texte vreunui autor, măcar că trebuie păstrate nu puţine semne de întrebare. Să luăm doar un exemplu extrem: Epistola întîi a lui Petru, rescrisă de Silvan, secretarul său, citat în scrisoare, ar proveni într-adevăr de la Petru însuşi, care ar fi expediat-o de la Roma, înainte de persecuţia neroniană (în 64). Este opinia unui anumit număr de critici, în vreme ce alţii văd în epistolă o scriere pseudoepigrafă, originară din mediile petrine, trimisă de la Roma în timpul domniei lui Domiţian (81-96). Argumentele (pe care nu le expunem aici) unora şi ale celorlalţi au la fel de multă greutate şi fac ca problema datării să rămînă nelămurită. S-ar putea ca autorul însuşi să fi dat scrisorii sale către Bisericile din provinciile Asiei Mici această turnură atemporală, potrivită unei enciclice. Să observăm doar în treacăt că, prea adeseori, critica asociază cea mai mică aluzie la injurii, calomnii, încercări şi suferinţe unor perioade
de persecuţie: în timpul domniei lui Nero, cînd numai creştinii sînt învinuiţi de incendierea Romei, cîtă vreme, de fapt, iudeii nu fuseseră neapărat diferenţiaţi de iudeii creştini; sub Domiţian (95), cînd iudaismul a fost vizat anume, fără ca autorităţile să discearnă între romanii convertiţi la iudaism sau la creştinism... Din fericire, nu la fel se întîmplă cu cea mai mare parte a scrierilor, cu toate că se păstrează o marjă inevitabilă de inexactitate (se propune, în general, „între anul... şi anul..."), la care se adaugă dificultatea clasării în funcţie de cunoaşterea sau de citarea unei scrieri de către o alta. De exemplu, dacă un document citează Apocalipsa, trebuie oare să împingem înainte data Apocalipsei sau să o întoarcem în timp pe cea a documentului ce o citează, în condiţiile în care dispunem de bune indicii pentru o datare destul de exactă a respectivului document? Ajungem atunci la unele „ambuteiaje" pe cuprinsul unor perioade scurte, aşa cum vom vedea în cazul domniei lui Domiţian. în orice caz, iată un scurt tablou al acestei explozii literare, clasificată în funcţie de locul şi de mediul de origine ale scrierilor, urmînd de cele mai multe ori poziţiile general reţinute de critică (menţiunea „pseudoepigrafă" indică faptul că scrierea este aşezată sub numele unui personaj care nu îi este autorul):
Roma: Epistola întîi a lui Petru (posibil pseudoepigrafă, dată incertă); ansamblul Luca-Faptele Apostolilor (către 80-90, Roma fiind locul posibil al scrierii, mediul paulin); Epistola către Corinteni, atribuită lui Clement, episcop al Romei (către 95, cel mai devreme); A doua epistolă epigrafă a lui Clement (omilie din secolul al II-lea, autor necunoscut); Păstorul lui Herma (autor necunoscut; către 140).
Siria-Palestina: Evanghelia zisă după Matei (90-95; Siria, poate Antiohia); Epistola pseudoepigrafă a lui Iacov (80-90; poate Palestina); Didahia (sfîrşitul secolului I; Siria apuseană); Epistola pseudoepigrafă a lui Iuda (către 90; poate Palestina); Epistola pseudoepigrafă a lui Barnaba (125-150).
Asia: a doua şi a treia epistolă pseudoepigrafe ale lui Ioan (dată incertă); Epistola întîi pseudoepigrafă a lui Ioan (posterioară celor de dinainte; către 90); Apocalipsa zisă a lui Ioan (91-96; Asia Mîcă); Evanghelia zisă după Ioan (100-110; Asia Mică); scrisorile lui Ignatie al Antiohiei (alcătuire controversată a corpusului, posibilă intervenţie a unui corector, data propusă: 107-108); scrisoarea lui Policarp din Smirna către Filipeni (puţin după precedentele).
Mediul eleniştilor palestinieni: originea posibilă a Epistolei către Evrei (între 86 şi 96).
Mediul paulin: Luca şi Faptele Apostolilor, vezi mai sus; epistole pastorale (către 85-90; locul necunoscut, mediul paulin; destinate Bisericilor pauline, a căror situaţie s-a schimbat începînd de la Pavel); Epistola către Efeseni (către 85-90; moştenitoarea paulinismului, a cărui ecleziologie o dezvoltă).
în sfirşit, să mai menţionăm şi a doua epistolă pseudoepigrafă a lui Petru (către 125), care ar putea fi o reeditare revăzută şi adăugită a epistolei lui Iuda.
Ce observaţii putem extrage din acest mic catalog? Pe de o parte, un număr consistent de scrieri, reţinute mai tîrziu de tradiţie în colecţia care va alcătui Noul Testament, circulă în acelaşi timp cu altele care nu vor împărtăşi aceeaşi soartă. în orice caz, nimeni nu scrie la acea dată cu gîndul de a intra într-un canon, a cărui existenţă nu era nici măcar întrezărită. Pe de altă parte, majoritatea acestor scrieri sînt opera celei de-a doua generaţii creştine şi se aşază sub patronajul unor figuri apar-ţinînd generaţiei apostolilor, a căror autoritate este mai presus de orice discuţie şi asigură validitatea a ceea ce se scrie (pseudoepigrafia este o practică obişnuită în iudaism şi în Antichitate în general). In sfîrşit, toate regiunile sau aproape toate sînt reprezentate (cu excepţia Ierusalimului -lucru de înţeles - şi a Egiptului, ceea ce subliniază şi explică în parte totala noastră lipsă de cunoaştere asupra începuturilor creştinismului egiptean, din care se vor ivi totuşi Părinţii alexandrini); toate regiunile şi, de asemenea, toate curentele care se făceau simţite în primele decenii: paulin, petrin, iudaizant (eleniştii, totuşi, lipsesc la apel; care le-au fost continuatorii?). Ele au moştenitori, dar adesea lipsiţi de vigoarea gîndirii maeştrilor dispăruţi; unii îi repetă, răpindu-le din savoare, alţii tind să moralizeze cam strict, alţii se văd ameninţaţi din toate părţile de adversari de temut. Să lăsăm deoparte cele trei Evanghelii care se străduiesc asupra începuturilor istoriei lor şi care, cu trecerea timpului, înţeleg trecutul în lumina încleştărilor lor prezente. Lucrarea atribuită lui Luca se preocupă de cadrul teologic care trebuie conferit acestei istorii şi, fidel viziunii pauline asupra mîntuirii ce trebuie vestite neiudeilor, îi povesteşte cititorului de limbă elină împlinirea acestei izbăviri. Evanghelia a patra, probabil rezultat al unei istorii îndelungate, reciteşte mesajul iniţial în contextul controverselor pe care le cunoaşte comunitatea asiată cu sinagoga (faimoşii „iudei" din Evanghelia după Ioan), cu cercurile baptismale vecine, care stăruiesc în polemica lor cu creştinii şi, în sfîrşit, cu cei care neagă divinitatea lui Hristos sau îi uită deplina întrupare. Cît priveşte Evanghelia după Matei, ea cunoaşte foarte bine iudaismul, cu noua-i înfăţişare dobîndită la Iabne: de unde şi stăruinţa evanghelistului de a denunţa, la aceşti „farisei" pe care-i întîlneşte, practicile fondate pe tradiţii ce riscă să-i atragă pe acei iudei sau simpatizanţi care trebuie cîştigaţi întru Hristos ori păstraţi în comunitate. Dovadă, dacă mai era nevoie, că la acel moment creştinii se află tocmai în acea formă de disidenţă în care disputa, invectiva, violenţa chiar, a relaţiilor înseamnă că legăturile, deşi slăbite, nu sînt rupte, în ciuda măsurilor de excludere luate de sinagogi faţă de iudeii creştini, despre care mărturiseşte Evanghelia a patra (In 9, 22). Dacă „Binecuvîntarea minim-ilor*", inclusă în cele Optsprezece binecuvîntări rostite zilnic în slujba sinagogală, nu-i vizează în primul rînd pe creştini, ea i-a inclus în mod sigur în rîndul minim-ilor cel tîrziu la sfîrşitul secolului I.