[dAImon]

Ok, ideea este simpla. Scrieti ce va trece prin cap. Cerinta mea umila ar fi sa scrieti mai mult, cate un paragraf sau chiar doua. Nu conteaza unde ajungem cu povestea, dar va rog sa nu iesiti in genuri ca SF sau romante tampite, ok? O linie cat de cat serioasa, si putin discernamant. Eu incep.

Era o zi torida de vara. La umbra unui cires, stateam si citeam. Vezi tu, asta se vrea biografia unui orasel de provincie, si poate biografia mea.. Poate e doar incercarea patetica sa uit umbrele trecutului, tenebros si negru, sau poate dorinta de a anima o viata stearpa. Crestem intre oameni ce vor a ne fi modele, si ajungem ca ei, uitand in timp de calatoria mirifica ce incepe in tinerete, si nu ar trebui sa se sfarseasca niciodata.. Pe-atunci zburam pe culmi nebanuite ale spiritului, citind pre Kant si Noica, visand la constructii nebanuite, si mai ales descoperind lumea pe fragmente, pe calupuri, mai dintr-un ziar mincinos, mai de la un radio batut de vremi, mai de la vecini.. Nu, niciodata n-oi uita zilele alea.

(ok, aici inchei eu. Voi continuati. Pentru curiosi, NU este autobiografia mea. Rugaminte: treceti la persoana a treia, sa naram ceva, eu doar am dat localizarea in timp si spatiu. Ne auzim. Faceti personajul sa creasca.)

[madalina-monica]

o idee excelenta... intotdeauna mi-au placut puzzle-urile, mai ales cele de felul acesta (sau mai bine zis, basmele in bucatele... pour les connaisseurs!). So, here goes...

<Lectura si filosofia nu erau singurele mele preocupari la vremea aceea. Imi descoperisem de curand pasiuni de detectiv (doar cei ce nu s-au simtit niciodata anonimi intr-un orasel de provincie nu-mi vor intelege pornirile) si imi urmaream vecinii din pozitia privilegiata a mansardei umbrite, nevazut, un sclav al propriei mele fantezii.
Peste drum locuia un personaj pe care l-am catalogat ca fiind de departe cel mai bizar - de fapt, sursa mea primordiala de inspiratie. Pasare de noapte, lup singuratic, spuneti-i cum vreti. Plecarile si sosirile lui la orele cele mai stranii au fost primele care mi-au dat de gandit. Iata cum a inceput totul...>

Mingea la fileu!

[Anna Condor]

Atat mai vroiau razele arzatoare sa imi dea dureri de cap,sau eventual sa ma alunge de unde eram,dar mie imi era atat de bine. Umbra ciresului si nemaipomenita carte imi erau companiile cele mai dragi pe atunci.
Traiam pe atunci mai mult cu nasul in carti. Iubeam tot ceea ce ma tinea departe de adevarata lume,rece si stearpa.Oameni stersi in jurul meu,fara culoare si fara pic de personalitate...iubitori de stat pe garduri,nefacand nimic,necautand nimic,neintrebamd nimic.
Si exact cand imi era lumea mai draga ,se trezea cineva sa vina dupa mine . De departe aud strigandu-ma pe nume.

(Va las pe voi sa alegeti un nume,ca eu nu's fana numelor romanesti !!
ah:Madalinooo ,omu' statea sub cires,nu in mansarda!! Si nu te supi )

Aceasta postare a fost editata de annacondor: 25 July 2006 - 05:53 PM

[dAImon]

(uf, ati mers in paralel. eu dupa care sa ma iau? o prefer pe Anna )

Era vecinu-meu. Un ciudat, dupa cum ziceam, dar simpatic tipul. In viata lui de zi cu zi, era absolut normal, se comporta exact ca orice persoana comuna si insipida pe care o cunosc. Si totusi, noptile, parca intra in priza. In casa lui se stingeau luminile si se aprindeau, de parca era Revelionul! Nu doar atat, pleca in lungi plimbari, doar spre a reveni dimineata acasa. Nu avea familie, foarte rar coresponda, nu avea comp sau alte utilitati care noi le numim indispensabile... La mai putin de 45 de ani, omul devenise o enigma. Si cum printre lecturile-mi disparate ii aveam la bord pe Freud si Jung, construiam sisteme care mai de care mai fanteziste spre a explica pornirile vecinului meu.

Oricum, ziua aia a fost revelatorie pentru mine. Nu prea vorbisem cu tipul, abia daca ne salutam pe strada cand ne intalneam, ca deh, eram vecini. Si mare-mi fu deci mirarea cand il auzii ca ma striga. Ce voia?

(asta aflati de la urmatorul postant )

[madalina-monica]

mansarda era un context general, ciresul era doar "in ziua aceea" - doar nu-si petrecea omul toata viata sub cires? si la urma urmei, poate ca mansarda era umbrita taman de crengile ciresului...
Deocamdata n-am inspiratie pentru altceva, mi se pare ca se cam amesteca stilurile... inevitabil?
Promit sa revin!

[Anna Condor]

Ajunse in sfarsit langa ciresul meu ,si ma privi jucaus.
-Pai ce faci dom'le ,tot cu cititiul? Nu te plictisisi de atata citit?
I'am raspuns scurt si rece:
-Nu.Ai vreo treaba cu mine? si in timp ce spuneam asta ma uitam la el.Fata prelunga si palida de la prea multe nopti nedormite ,ii era acoperita de stropi de sudoare.Ochii lui albastri priveau in jos la mine,si nu puteam citi pic de dispret in ochii lui...ceva totusi obisnuit ptr el.Cei care se ridicau mai presus de el,erau mereu dispretuiti-cumva-ptr ca el nu avea curajul sa se ridice la acel nivel,sau mai presus.Tind sa cred insa...ca undeva in inima lui dispretul era mai degraba admiratie! Fuma totusi prea mult ...ptr calmul pe care il afisa mai mereu .Statea in fata mea si ma privea linistit,cu privirea lui jucausa...mut ca un peste.
-Ei,ma repet,ai treaba cu mine? Sunt cam ocupat!

(inca nu stiu ce nume i s-ar potrivi,ptr un orasel de provincie ii trebuie un nume simplu,dar nici prea simplu...ce-ar fi Silviu? )

Aceasta postare a fost editata de annacondor: 26 July 2006 - 12:23 PM

[dan-marius]

- Am observat că mă urmăreşti noaptea de sus, de la mansardă, spuse omul făcîndu-mă să inghit in sec.
M-am ridicat in picioare dintr-o dată înfricosat: oare ce avea să imi facă? Nu mă temeam de el, precum de reputaţia lui şi de misterul nopţilor în care-l urmărisem.
- Cum aşa? m-am trezit intrebînd cu tupeu.
- Uite bine. Tocmai aşa. Si nu te strădui sa negi, n-are sens.
Am pus cartea între ramurile copacului si m-am aşezat într-o poziţie în care puteam să îi parez orice atac. Dar el se mulţumi să rîdă zgomotos de aerele mele de adolescent dus aproape cu forţa de cîteva ori la dojo.
- Ce vrei? am întrebat.
- Vreau sa îţi ofer o slujba. Ceva mai frumos decît vei găsi in orice carte de-a ta, arată el dispreţuitor spre ramurile copacului. Sau orice carte din biblioteca oraşului.
Am tresărit, ştia ca frecventam des biblioteca ceea ce spunea multe.
- De cit timp mă ai in vedere?
- Aproape de la bun inceput.
- Adică? Care început?
- De cînd m-am mutat aici.
Adica acum vreo doi ani şi jumătate, toamna. Zvonurile spuneau că venise dintr-unul din oraşele mari din Est. Refugiat într-un orăşel aproape rupt de lume.
- Ce slujbă?
- O să afli la noapte. Te aştept la apus.
S-a întors pe călcîie şi a început să se îndepărteze rapid, lăsîndu-mă lîngă copac cu ochii holbaţi în urma lui.
- A, şi încă ceva..., se întoarse el spre mine după cîţiva paşi de parcă tocmai şi-ar fi amintit ceva. Nu te osteni să baţi la poartă, nu-ţi va răspunde nimeni. Intră, te voi aştepta.
A dispărut după colţ. Eu eram în continuare în aceeaşi poziţie.

[dAImon]

Gândurile-mi fugeau răzleţe, încercând să pună cap la cap micile bucăţele de informaţii aflate; parcă mi se spărsese cerul pe cap, şi parcă cineva mă lăsase fără jucăriile-mi dragi. Auzi, ştia ce frecventez, ştia de pasiunile mele, şi mă lovise bine cu "o slujbă mai frumoasă decât orice carte a ta"; ghicise o bună bucată din mine, parcă printre rândurile vieţii mele.

Stăteam în cumpănă, şi mai ales gândurile -oh, gândurile!- nu-mi dădeau pace. Mereu la mijloc, evitând acţiunea dacă e posiibl, dar nefiind tentat să mă eschivez dacă se impunea, iată acum eram pus în faţa unei alegeri cu adevărat libere. Aproape adult, înarmat până-n dinţi cu vaste cunoştinţe din cele mai varii domenii, acum puteam să trasez o linie care putea să încline balanţa; acţiune sau non-acţiune?

În fine, cireşul acela mi-a fost mereu sprijin şi reazem de-a lungul copilăriei, adesea aducându-mi la fereastra mansardei fructele-i zemoase. La umbra lui am zăcut zile şi nopţi atemporale, fumând ţigări de foi şi citind sau scriind în beznă, uneori desenând... Îl cunoşteam până la sevă, şi el pe mine. Astăzi, i-am cerut sfatul. Simplu. După ce silueta lui Antoniu pieri din zare, mă tolănii la loc, comfortabil, pe locul meu dintotdeauna. Şi m-am adresat copacului: "De-mi eşti prieten, ajută-mă. Adu înapoi zilele însorite când eram neştiutor. Fă ca vântul să foşnească la fel. Lasă-mă să mă sprijin de tine, ca de un prieten adevărat." Şi-am aţipit.

Nu ştiu cât am dormit, sau cum am reuşit să dorm. M-am trezit cu un potop de frunze căzând peste obrazu-mi; iar scoarţa mă împungea la spate, aspră şi dură. Dormisem pe o rădăcină, şi spatele mă durea. M-am ridicat. Soarele apunea cu paşi repezi. Am luat distanţă faţă de camaradul meu vechi, şi m-a străfulgerat deodată. "Nu mă mai vrei. Nu mă ajuţi. Mă alungi de lângă tine. Sunt prea vremelnic pentru perenitatea-ţi. Înţeleg totul. Şi plec." Pornire stranie, avânt venit din senin, am aruncat cartea ce-o citisem până atunci, şi am apucat pe drum. Mă despărţeau câţiva metri de fosta Casă Hoffmann; cu pumnul ezitant, am ciocănit o singură dată în poartă. Şi am intrat. În depărtare, ceasul bătea ora 9. O, tu, Destin, ce vrei de la mine?

(ştiu, am amplifcat poate puţin prea tare, şi am şi dramatizat. Îs curios să aflu de la voi ce slujbă a primit tânărul nostru încă fără nume..)

[Lily Anne]

Ma uitam la el cum se indeparta .Poc ..pac..poc ...pac se auzea lovind asfaltul bastonul lui ."Eh, mi-am zis in gandul meu , inca unu ce ascunde o idee."

Ma indreptam spre casa ...gandurile imi zburau la copilaria mea.Avusesem 4 pisici pe care uneori ii bateam cu capatana de pietre ...nu stiu de ce mi-am amintit momentul asta ."Poc ..pac..poc ...pac "inca se mai zvarcolea in mintea mea...imi imaginam pisicii cum ii loveam :poc ..pac..poc ...pac .unul mi-a scapat din mana ..s-a uitat la mine de dupa un gard .L-am chemat inapoi , ma indreptam incet spre el ..eram si eu la panda, era o jucarie a mea.

Avusesem papusi (ale Adinei ), imi amintesc mai bine de una fara par...cu ochii sfidatori .Vroiam sa ii scot de fiecare data , sa ii arunc in mijlocul unui rau ce il stiam eu departe de casa.Cu anii am uitat si de ochii papusii si de pisici si de Adina mea.


Poc ..pac..poc ...pac ..enervant om ....Misterul asta ma facea sa ma simt tensionat ...capata ceva din romanele politiste ...."Nu ma duc "mi-am zis atunci in gand .Si am plecat in cautare .

Aceasta postare a fost editata de Lily Anne: 26 July 2006 - 10:06 PM

[dAImon]

De fapt, ce cautam? Cautam un colt de lume, in care sa fiu eu insumi, in care sa pot sa ma desfasor in voie. In care sa nu fiu nevoit sa raspund curiozitatii mele bolnave care ma impinsese sa-mi studiez vecinul. Care ma facuse sa citesc; citisem mult, si citisem sterp. Viata mea se putea insira zi cu zi pe un fir de ata, si numara evenimentele importante. Mai o aniversare, mai moartea vreunui bunic constipat de ani.. nu multumesc, domnilor! E timpul sa scot nasul la aer!
Si totusi, ma rodea gandul ca nu putusem sa duc pana la capat promisiunea. Am lasat un biletel pe usa, ce zicea cam asa: "Nu ma intereseaza slujba. Orice ar fi fost.". Si pasii m-au purtat spre malul raului.

(Lily, ai dreptate cu romanul politist. Daca o lasam asa, aparea imediat si un cadavru Totusi, undeva trebuie sa inceapa actiunea.)

Aceasta postare a fost editata de daemon: 27 July 2006 - 02:01 PM