[vektros]

Bine v-am gasit, dragi prieteni! Sa va servesc c-o cafeluta? Una mica si fierbinteee! Punem si-un degetel de rom daca vreti! :winca:


CEASCA DE CAFEA

sort Story by
Vera BOUCHARD

Pasesc tacuta pe podeaua rece a incaperii.
Umbre.
Un fosnet metalic.
Trebuie sa fiu atenta. Ei pot sa apara in orice moment...
Incetez sa respir. Ascult.
Tamplele isi urla mut vuietul de fluide.
Mai fac un pas.
Cosul pieptului zvacneste spasmodic. Aer! Respir.
Hmmm...poate ca nu e nimeni...poate ca m-am insel...
ZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZAAAAAAAAAAAANNNNNG!!!!!
Aratarea, venita de nicaieri, isi lateste buzele metalice intr-un ranjet descarnat. Ruginit.
Tresar. Imi apropii palma transpirata de anihilator. Bratul imi tremura. Respir sacadat.
Humanoidul priveste fix bratul tremurand.
Degetele-mi aluneca inspre centura. Un milimetru. Inca un milimetru. Hai! Trebuie!
Creatura se apropie. Aluneca pe podeaua intunecata.
Ii simt rasuflarea electrizanta pe piele. Porii mi se contracta intr-un fior.
Sar in laturi.
Ahhhhhh!
Fierbinteeeeeeeeeeeee!
Picaturi cafenii imi alearga pe pulpe.
Durerea imi inclesteaza buzele intr-un rictus.
Fir-ar a dracului de treaba!!!!
Am varsat cafeaua!!!
Ma ridic de pe scaun.
Apuc un prosop si sterg cu furie.
Adun cioburile cestii de pe covor.
Inchid calculatorul.
Casc.
Ma intind pe canapea.
Imi potrivesc perna.
Sting veioza.

[Andrei]

Salut vecatros,

Interesant!
Imi place povestioara. Sper sa mai scrii astfel de texte la noi pe forum!!

[Black CAT]

Ma asociez lui Andrei. Vecatros, bine ai venit la roportal!

Si mie mi-a plcut povestirea, dar acum te las ca imi bate cineva pe display-ul computerului, o fi Neo
:?:

CIAO

[Ben Ami]

Printesa Vera sparge cescuta cu cafea si frige inimile cititorilor sai. O aparitie reconfortanta si atat de placuta in peisajul SF de pretutindeni nu are cum sa treaca neobservata. Nu pot sa ma prefac ca nu-mi place. Doamneeeeeee, nu mai pot fi rau. Cineva mi-a descoperit sufletul. Ma indragostesc.

[Black CAT]

Citeaza

Cineva mi-a descoperit sufletul. Ma indragostesc.

Felicitari :!:

[Ben Ami]

Atmosfera destinsa de pe acest taram ma predispune!

[Black CAT]

Adica de pe Terra? Sau de pe forumul roportal?
Sau de altundeva?

[Ben Ami]

Pai, pe Terra, nu aici este ROPORTAL?

[Black CAT]

Citeaza

Pai, pe Terra, nu aici este ROPORTAL?

corect!
Azi sunt o pisica zapacita si doream sa intreb daca pe forumul roportal in special?!

Pana una alta (adica pana admin-ul publica articolul tau), nu postezi si pe forum niscaiva povestiri?

[Ben Ami]

[b][size=18]de(o)ar ZEI!
by Ben Ami

„Tu iartã...
Lasã-la saã curgã în mine ºi scaldã...
Scaldã-mi tot trupul în violetul sentimentelor tale,
Cu roºii scântei, pe buze aprinde-mi dulcea Culoare,
Strânge-te în juru-mi... cu albastra-þi Luminã
Ca Sufletul meu în adâncul Zeiþei saã vinã!”
Ela1

În clipa în care m-am trezit am inceput sa inteleg. Fãrã pic de logicã, de raþiune. ªtiam pur ºi simplu. I se putea întâmpla oricui. Mi se întâmplase mie.
peãrea ceva neverosimil. Nu conteneam saã mã întreb… de ce tocmai eu? Înainte fusesem ca oricare altul. Normal, fãrã doar ºi poate. De atunci însã, trecuserã câteva ore bune ºi nu încetam saã mã minunez aflând noi ºi noi lucruri. Lumea prinsese culoare, peãrea alta. Eu eram altul. Aveam impresia cã cineva o fãcuse dinadins. Ca saã mã deruteze, saã profite de tainele sufletului meu.
Parcã nefiind îndeajuns de straniu, îmi mai veneau ºi tot felul de gânduri ciudate. Toatã copilãria mea fusese aruncatã undeva, departe, într-o ladã de gunoi. Dar, oare, avusesem o copilãrie? Nu mã pomenisem dintr-odatã matur? Îmi era fricã.
Nu era bine saã fii matur. Asta am aflat-o de la EI. De la ZEI.
Stãteam ascuns în realul acela imens bântuit de viziuni înºelãtoare ºi le ascultam vocile. Le interpretam iluziile. În felul meu… Nu trebuia neapãrat saã cred cã visez, dar aº fi preferat saã fi fost aºa. Multe zgomote se zvârcoleau prin preajmã, iar EI – ca un fãcut – vorbeau numai prostii. Cel puþin atunci, eu aºa credeam!
Erau doi ZEI maturi. ZEIÞA Pepsica – îmi aducea aminte de cineva, dar nu eram prea sigur, fiindcã nu erau amintirile mele – ºi ZEUL Cocacol.
ZEIÞA era o frumoasã… Mi-ar fi plãcut saã împãrtãºim iluzii. saã-i miros de aproape parfumul violet care mã înnebunise încã din prima clipã. saã-i fac puþinã curte.
Lumea LOR m-a atras uºor. Am alunecat pe luciul unui real împodobit cu simboluri magice. Erau atâte de diferiti, gândirea lor era atâte de complicatã! Era de parcã cu asta îmi imaginasem din totdeauna cã voi avea de-a face. Oriunde m-aº fi dus ºi orice aº fi fãcut întâlneam glasurile LOR. Simþeam tot. Când am fost chemat la împãrtãºirea întru organic am avut impresia cã iluzia sa-a frânt. Dar era doar o peãrere. Continuam saã le înregistrez – fãrã saã depun nici cel mai mic efort – toate dialogurile… Chiar ºi iluziile.
Cred cã abia atunci a început saã mi se facã cu adevãrat albastru. Când mi-am dat seama cã, deºi sperasem – în adâncul sufletului – saã fie un vis urâte, realitatea se transforma într-o deziluzie. Mã invadase o ceaþã albã, lipicioasã, prin care-mi era imposibil saã mã orientez. Cuvintele o strãbãteau ºi continuau saã-mi râcâie intimitatea cu gheruþele lor mici de gheaþã… Reuºeau saã mã înspãimânte.
Dupã ce m-am împãrtãºit întru organic, m-am izolat din nou de grup. Remarcaserã apatia mea, lipsa de zel.
Nu i-am contrazis când m-au etichetat ca rezidual. Aveau dreptate mai mult decâte îºi puteau închipui. Numai cã uneori nu-i mai puteam suporta, nu le mai rãbdam senzaþiile de culoare putredã… Toatã viaþa ºi-o petreceau imaginând viziuni, pe care le descompuneau, mai apoi, în doar câteva adieri fãrã de importanþã. Jocuri pervertite de imagini hipnagogice. Aiureli hrãnitoare de iluzii. Suflete minuscule…
Mi-am închipuit cã – dupã tot ce fãcusem pentru grup cu o zi mai înainte – meritam puþinã intimitate. Dar, oare ce fãcusem cu o zi mai înainte?
Amintirile mi se teârau prin fisurile sufletului. Mã smulgeau din arborele neamului meu neºtiutor, din trunchiul comun al grupului. Îmi îngreunau starea – presupunând cã mai aveam vreuna - care-mi împãca temerile apãrute pe marginea abisului… unde-mi pierdusem cumpãtul.
Mã simþeam teribil de singur, de refuzat.... Deºi nu ºtiam de ce, de cãtre cine sau în ce fel. Vroiam saã pun ordine în senzaþiile care-mi tot peãtrundeau în minte. Aveam disperatã nevoie de o stare de dragoste. Doream saã fiu ajutat, înþeles, tratat cu respect. Chiar ºi cu teamã. Ori asta era ceva cu totul nou pentru mine.

*

Continuarea in Lumea lui Ben Ami