[Renex]

Destin
prozã scurta
Vis sau realitate?

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de George Olah [Renex]

2004-08-28 |



M-am trezit transpirat. Eram acasã, în patul meu. Andreea dormea laângã mine. Am privit-o lung. Avea chipul obosit. A avut mult de lucru la servici în ziua precedentã si a venit frântã. Iar eu, în loc saã o las saã se odihneascã, am certat-o. Sufeream de o gelozie extrem de mare ºi nu ii permiteam saã se apropie de nici un barbat sau saã stea la servici dupã program. Nu înþelegeam de ce trebuie saã rãmânã atâte de mult când ceilalþi peãrãseau locul de muncã mult mai devreme. Doar ea stãtea atâte de teârziu. O acuzam de multe ºi o fãceam saã sufere. Eram un neghiob! Acum dormea adânc. Mã întrebam dacã ºi ea avea visele pe care le aveam eu. Privind-o, imi aminteam perfect visul.
Un râu. Aºteptam ceva sau pe cineva.O zi posomorâteã de toamnã. Cer întunecat. Nori grei. Oameni puþini pe alei. Câteva bãrci care se grãbeau saã ajungã la mal. Râul era învolburat. Niciodatã nu am vãzut un râu atâte de nervos. Mã ingrozise gândul cã aº putea vedea pe cineva purtat pe valurile lui. Îmi peãrea ciudat locul, dar totuºi cunoscut. În oraºul nostru era doar un râu mic, dar acesta era mult mai mare. Simþeam cã am mai fost în locul ãsta, dar nu îmi aminteam unde era.
Privind spre râu am vãzut o culoare ciudatã. Realizam cã apa era înegritã din cauza mizeriei ºi a nervozitãþii, dar roºie? Aºa ceva nu mai vãzusem niciodatã. Mi-am îndreptat privirea spre locul respectiv, încercând saã observ ce se întâmplã. ªi am vãzut...o fetiþã de 5-6 ani, cu peãrul blond, purtatã de valuri. În acelaºi moment am auzit un strigãte puternic, apoi am vãzut o femeie plângând.
- Fetiþa mea, sufletul meu! Nu! Nu poate fi adevãrat! Doamne! De ce? Era vocea femeii.
"Mama ei" mi-am spus. "Trebuie saã fac ceva." M-am ridicat de pe scândurile uscate ale podului pe care stãteam, ºi am fugit. Le simþeam clãtinându-se ºi scârþâind sub paºii mei. "Daca se rup si cad in apa, dubland victimele raului?" Imi era teama, eram ingrozit, dar stiam ca trebuie sa fac ceva. Am ajuns la capatul podului si am coborat spre rau. Am intrat in apa. Rece. Murdara. Adanca. Imi ajungea pana la gat, si imi veni in minte gandul ca nu pot inota. Eram aproape de fetita. I-am prins mana, apropiindu-i trupul de al meu. I-am verificat pulsul. Mama ei intrase in apa dupa mine, iar acum era in spatele meu. A inteles totul in momentul in care mi-a vazut fata, privirea, expresia. A fugit inspre noi. A ajuns la fetita, a prins-o de manuta dreapta. Iar eu am lasat-o. A luat-o in brate, lipind capul copilasului de pieptul ei. Avea tenul deschis. Un inger. Intrebarile imi fugeau in minte. "De ce sa-a intamplat asta? Cum sa-a intamplat? Destinul? Dumnezeu?". Mama ei ma privi, iar eu mi-am simtit inima franta.
- Imi pare rau. Am ajuns prea tarziu.

M-am trezit in momentul in care am spus aceste vorbe. Acum stateam si o priveam pe Andreea. Imi parea atat de rau ca am certat-o, ca i-am spus acele cuvinte. Doream sa imi cer iertare, dar nu o puteam trezi. Stiam ca trebuie sa plec. Fetita nu a fost salvata in vis, dar poate as fi reusit sa o salvez in realitate. Exista o singura problema. Nu imi puteam aminti locul, raul in care murise fetita.
- Olanesti... auzisem vocea sotiei in somn.
Asta trebuia sa fie! Am fost la Olanesti cu 2 ani in urma si ne-am distrat grozav. Acum imi aminteam locul, si podul, si raul, si...tot. Era Olanesti! Mi-am pus cateva haine in bagaj, am scris un scurt bilet adresat Andreei,am sarutat-o si m-am pregatit sa plec.Dar inainte am intrat in camera copilului. Dormea. la-am pupat pe frunte cu o dragoste de tata care fierbea in mine mai mult ca niciodata. "Putea fi el in locul fetitei." Am iesit.
Am luat trenul si in cateva ore am ajuns in statiune. Imi aminteam locurile simtand un fior rece strabandu-mi intreg trupul in timp ce paseam prin oras repede, din ce in ce mai repede...spre pod. Aveam in fata doar chipul mort, palid al fetitei. Raul era linistit. Desi toamna, soarele era puternic, cerul senin, apa albastra. Am stat o ora, doua, trei, toata ziua. Nu sa-a intamplat nimic. Seara m-am intors in statiune, plimbandu-ma din casa in casa, cautand un loc unde sa dorm. Pe la 1 noaptea am gasit o casuta saraca, fara televizor, radio sau alte tehnologii, in care locuiau doi batrani. Dupa cum aratau le-as fi dat 78-80 de ani. Si nu ma inselasem. Chiar atat aveau. M-au primit cu bucurie, ca pe fiul lor. Am dormit adanc, dar pe la 4 dimineata visul a revenit. M-am ridicat, m-am imbracat si am pornit spre rau. Am stat toata ziua asteptand, dar nimic nu sa-a intamplat. Am venit acasa ostenit. A doua zi m-am dus inapoi, a treia la fel, timp de trei luni. Intr-o zi, batranii m-au chemat la ei si m-au intrebat de ce imi petrec tot timpul langa pod si de ce mi-am prelungit vacanta cu trei luni. Oamenii obisnuiau sa stea aici cateva zile. Le-am povestit visul, iar ei au plans. Mi-au povestit ca in tinerete au avut o fiica care a murit inecata, iar un om a incercat sa o salveze, dar intervenise mult prea tarziu. Exact ca in visul meu! Apoi mi-au spus ca au avut un baiat de o luna, dar pentru ca nu ar fi suportat durerea de a-la pierde inecat si pe el, la-au dat surorii femeii, care sa-a mutat in Salaj, unde a crescut copilul, departe de parinti. Mama adoptiva a murit cand copilul a implinit 10 ani, iar tatal cand baiatul avea 12 ani, ducand secretul cu ei in mormant. "Ursitoarele ne-au spus", povesti batranul, "ca ne vom pierde ochii din cap, ca vom ramane fara copii, nefericiti toata viata. Dar ne-au spus ca la batranete bucuria ne va reveni. Nimic nu e mai important decat familia." Am ramas putin uimit pentru ca mama murise cand am avut 10 ani, iar tatal doi ani mai tarziu.

Andreea era in doliu. Trecura trei luni de cand sotul ei plecase, lasand doar un bilet in urma. Incerca sa il caute peste tot, la prieteni, la verisori, la frati si surori dar nu il gasi. Nu lasase pe bilet locul unde plecase. Scria doar atat "Imi pare rau pentru tot ce am facut, dar nu si pentru asta.Am avut un vis pe care trebuie sa il indeplinesc. O viata trebuie salvata", nestiind ca era vorba viata lui.Acum era iarna.
Cineva suna la usa. Andreea se apropie, se uita pe vizor, si nu ii veni sa creada. Deschise usa. Era sotul ei. In spatele lui, doi batrani modesti, de aproximativ 78-80 de ani.
- M-am intors, zise el, si m-am salvat. Ei sunt parintii mei.

[Black CAT]

Buna, Renex. Nu ne-ai mai incantat de multisor cu o povestire noua. Ce spui?

Nota - pe Roportal sunt multi fani ai literaturii care abia asteapta noi povestiri

[-cAtA- AND tEam]

:: e si asta ceva... cam mult de citit :pee

[dorinand]

FRUMOS - pare rupta din realitate

[SanmariS]

Nu e chiar ce sa-ar putea scrie la Destin dar eu cred ca merge...daca intelegi mesajul...

Citeaza

Stateam pe iarba si priveam cerul instelat. Urmaream o stea. Nu, nu una oarecare.
Ma uitam la cea mai stralucitoare dintre ele. Si ea imi zambea. Am inchis incet ochii
si am inceput sa visez. In fata aveam o carare lunga, umbrita de copaci.
Era un alt taram. Am pasit inainte. Mergeam incet. Uitasem ceva. Intunericul
cuprindea totul. M-am intins pe iarba si m-am uitat in sus. Nu era nimic. Am ramas
asa, privind insistent cerul, si deodata sa-a ivit un licar de lumina. Apoi a aparut steaua.
Am recunoscut-o. Si mi-a zambit.

[AnMar]

Povestea unui inger
11Ani am jucat un joc absurd si totusi atatde precis,un joc al vietii si al mortii pe muchie de cutit,cu o limita prestabilita de undeva de acolo de sus...Intr-o clipa de neatentie acel TOT ce era pentru mine viata ta atat de pretioasa,sa-a prabusit,sa-a naruit luand in valurile ei speranta, lumina si vitalitatea mea!sa-a naruit un Univers,daruit mie de catre tine,sa-a spulberat un vis!Dar noi vom fi mereu impreuna,nu-i asa puiule?
Nascut din dragoste pentru dragoste,intr-o zi de noiembrie,sa-a ivit ca o flacara,ca un bulgare de aur ce avea sa-mi umple singuratatea si nevoia acuta de a darui si a primi iubire,copilul meu sfant,un inger frumos si luminos-Andrei Cristian.
Nu stiam ca, fara sa vreau sau asa ii fusese sortit sa-la chemeAndrei si cristian.A acoperit in zborul lui prin aceasta lume nedreapta toata suferintele posibile.A adunat in trupul lui curat prea multa durere si, ca o minune ce mi-a fost poate harazita,sufletul lui nu a ranit,nu a cerut nimic altceva decat multa,foarte multa caldura,lumina,tandrete.El nu a putut sa daruiasca mangaieri fizice,dar blandetea privirii lui era pentru mine mai mult decat o mangaiere.
sa-a stins lumina ochilor lui dragi, dar sufletul lui a prins si mai multa putere.Il simt mereu alaturi de mine,ma mangaie,ma invata sa fiu puternica,sa fiu buna ,sa nu bag seama la rautatile din jurul meu.
Andrei a fost un vis frumos care sa-a terminat mult pre repede pentru cata dragoste mai aveam de oferit.A fost un geniu al iubirii!

Epilog
A fost un vis frumos...
A fost o lumina a sufletului meu...
Poate intr-o zi se va intoarce barbat...

[amoramo44]

Frumos...

[AnMar]

Realitate!!!Traita de mine cu copilul meu.

[Crystal_C]

Eu am fost cu atat mai socata cand am citit povestioara. Acum doua saptamani am fost la Olanesti. :blinca: Stiu acum podul, stiu raul.... creepy.

AnMar, despre povestea ta ....nu stiu ce sa spun... cum definesti o o "frumusete trista"? Sau o "tristete frumoasa"? ...poate "o tristete frumos expusa", asa ca o sa-i las forma asta. Pentru mine e cu atat mai coplesitor si zdruncinator, cu cat stiu ca cineva a trait asta "pe viu" (pleonasmul are rolul de a accentua ideea).

As adauga si eu aici:

Un vis frumos, asa cum la-ai numit tu pe Andrei, este foarte scurt; dar iti poate schimba existenta pentru totdeauna. Trebuie sa ai incredere in visele tale. Ai incredere in el chiar daca nu mereu esti sigura.

Daca tii minte piesa pe care ti-am trimis-o, suna asa:

" There-sa holes in the floor of heaven,
And her tears are pouring down,
There-sa how you canow se-sa watching...
Wisin' se could be here now" ...asta e un cantec trist si frumos.

Curaj!

[AnMar]

Multumesc Crystal_C!Voi mai scrie si despre tigrisorul meu,Teo.