Bine ai venit vizitatorule ( Log-are | Inregistrare )
|
Nota
|
Continuare... Ceea ce e nou in Catehismul din 1892 al economului St. Calinescu, e accentul pe ideea, biblica de altfel, ca omul a fost creat sa stapaneasca "lucrurile si fiintele animale din lume", sa le dirijeze, sa se serveasca de ele, sa le perfectioneze si sa se perfectioneze si el insusi. E adevarat ca e chemat la aceasta, ca si in Catehismele anterioare, pentru a cunoaste pe Dumnezeu. Putem retine deci din aceasta serie de Catehisme ideea mare, a postularii "cunoasterii". E un pas substantial inainte, spre exercitiul abstract, incepem sa facem filozofie. Vom retine insa in plus din Catehismul economului St. Calinescu si realismul cu care i se da omului drept scop progresul lumii, concomitent cu progresul in cunoasterea de sine si in cunoasterea lui Dumnezeu, si mai e de retinut, chiar conditionarea reciproca a progresului in cunoastere si a progresului lumii. E o invatatura echilibrata, departe atat de comandamentele abstracte, unilaterale din alte Catehisme care vorbesc numai de cunoasterea lui Dumnezeu, cat si de excesul acelor curente mistice care cereau in numele unui radicalism excesiv, ascetico-monahal, desprinderea totala de cele pamantesti si consacrarea exclusiva desavarsirii spirituale, indumnezeirii prin izolare si rugaciune continua. Catehismul de la 1840 despre care am vorbit la inceput, desi mai vechi, degaja acelasi echilibru: Dumnezeu ne-a creat pentru ca noi insine sa ne facem fericirea, si pe pamant si in ceruri. Daca vom reusi, prin aceasta va fi preamarit Dumnezeu, autorul nostru. Criteriul faptelor noastre este in primul rand constiinta noastra - deci un criteriu imediat si pamantesc - care ne da sau nu "odihna si linistea cugetului". Semnul ca ne-am orientat bine vine insa nu numai de la constiinta, ci si de la Dumnezeu care ne da rasplata. Nu numai "dincolo", ci si "in lumea aceasta". In sfarsit, fericirea pentru care omul este facut, nu se poate dobandi prin izolare, prin relatii numai cu Dumnezeu printr-o credinta teoretica, ci si prin fapte. Catehismul din 1840 este ferm in indicarea datoriilor in mod egal in trei directii: "catre Dumnezeu, catre sine si catre ceilalti oameni". Datoriile catre ceilalti oameni, deci catre societate, catre lume cu tot ce implica aceasta, sunt indicate in mod expres. Ideea va apare de acum inainte si in alte Catehisme, tot asa de clar. Spre exemplu I. Stefanelli, intr-un Catehism "pentru scoalele superioare de fete", le indeamna la cultivarea si dezvoltarea calitatilor spirituale "ca sa justificati cum ca spiritul omenesc in fapta poate produce cele folositoare pentru omenire (s.n.) si pentru binele sau temporar si etern". Spiritualitatea ortodoxa romaneasca era in secolul al XIX-lea in plina mostenire paisiana. Paisie Velicicovschi, staretul de la Neamt, tocmai murise (1794), dupa ce reanimase in Romania un larg curent isihast, centrat pe rugaciunea mintii, pe desavarsire si pe indumnezeire, pe cea mai fidela linie palamita. Atunci s-au tradus in Romania toti marii Sfinti Parinti ai rugaciunii, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Simeon Noul Teolog, Isaac Sirul, Ioan Scararul, Efrem Sirul, si s-a scris in cativa ani cat intr-un secol. Stau marturie si azi multimea manuscriselor si tipariturilor produse in acea vreme. Ar fi fost de asteptat deci ca, la nivelul educatiei religioase a maselor, a tineretului, in Cateheza obisnuita a Bisericii, paisianismul sa-si fi lasat cat de cat pecetea, dar acest lucru nu se vede. Dimpotriva, Catehismele accentueaza datoria fata de lumea aceasta, tot atat cat si fata de cealalta. De altfel, chiar in spiritualitate, ucenicii romani l-au corectat imediat pe Paisie. Dintre acestia, Staretul Cheorghe, mitropolitul Grigorie Dascalul si apoi Sf. Calinic de la Cernica, vor inaugura o scoala noua, specific romaneasca si mai potrivita spiritului romanesc. Aceasta va fi scoala cernicana, cu accentul in acelasi timp si cu aceeasi pondere pe munca, pe slujire, chiar pe slujirea sociala (opere de binefacere, spitale), si pe rugaciune. Paisianismul s-a impus mai usor decat la noi, in Rusia secolului al XIX-lea, unde Paisie si-a trimis manuscrisele cu traduceri isihaste in ruseste, si care au dat nastere asa numitei scoli sau miscari a staretilor, care a cuprins si laici, dintre care pot fi citati Dostoievski, Gogol, Leontieff s.a. Doua Catehisme rusesti din secolul al XIX-lea, traduse si in romaneste, sunt mai lapidare in raspunsurile la intrebarea ce face obiectul cercetarii noastre, si parca mai aproape de spiritul palsian decat Catehismele noastre. Iata de pilda ce spune Catehismul lui Filaret al Moscovei: Dumnezeu l-a facut pe om "pentru ca el sa cunoasca pe Dumnezeu, sa-L iubeasca si sa-L adore si asltfel in veci sa fie fericit". Catehismul Mitropolitului Antonie al Kievului da aproape acelasi raspuns: "Intrebare: Cu ce scop a creat Dumnezeu pe om? Raspuns: Pentru ca sa cunoasca pe Dumnezeu, sa-L iubeasca si sa-L pramareasca si prin aceasta sa se fericeasca pe sine pentru eternitate". Romanii au tradus adesea din cartile vecinilor ortodocsi. Dar nu s-au lasat condusi de excesele lor, cand acestea au existat. Un anumit filtru local a tinut intotdeauna balanta intre preocuparile strict spirituale, avand in vedere cu exclusivitate mantuirea si desavarsirea, si activitatea sociala, indeplinirea indatoririlor pamantesti celor mai obisnuite. Atitudinea credinciosilor ca si a preotilor de altfel, in receptarea raspunsurilor, a fost realista, niciodata unilaterala. A fost tradus spre exemplu Catehismul lui Diomid Kyriacos, la care accentul e net unilateral, cazand pe desavarsire ca scop unic al vietii, pe realizarea asemanarii cu Dumnezeu, pe unirea cu Dumnezeu. Fericirea este identificata cu desavarsirea spirituala, care trebuie raportata numai la vederea lui Dumnezeu, la indumnezeire, ca si in cel mai avansat palamism: "Astfel, fiind unit omul cu Dumnezeu, afla in El, ca in fiinta cea mai perfecta, implinirea dorintelor sale spirituale cele mai inalte, si desavarsirea sau fericirea. Aceasta este menirea cea mai inalta a omului. Spre menirea aceasta este dator sa itinda tot omul, si trebuie sa doreasca si sa contribuie, ca si ceilalti oameni, semeni ai lui, sa se grabeasca spre aceasta menire". Grecii, mai aproape de marii parinti isihasti, in majoritate greci sau vorbitori si scriitori de limba greaca, au inclinat si ei mai mult spre idealul desavarsirii. Kyriacos era grec si era firesc sa gandeasca asa. Palamas si Nicodim Aghioritul, cel care alcatuieste Filocalia, erau greci, pe care el ii cunostea desigur foarte bine. Totusi "cest raspuns - bine primit in manastiri si de catre oamenii cu preocupari mai profund spirituale - n-a pus in incurcatura pe crestinii nostri obisnuiti carora le era adresat Catehismul. Ei s-au echilibrat alegandu-si o masura mai modesta, exprimata prin respectarea indatoririlor elementare catre Dumnezeu, catre sine si catre societate. ( Va continua) Eugenia Enescu
|
Linkurile mele
Ultimele comentarii
Cauta in Jurnal
Poza mea
1 Utilizator(i) activi in Jurnal
1 vizitator(i)
0 membru/membri 0 membru/membri anonim(i) Albumele mele foto
Imagine aleatoare din album
 Ultimele insemnari
Dragobetele, o sarbatoare straveche de iubire la Români
Sanatate si bunastare - Xango-Mangosteen Juice (Suc de Mangustan) Puteti fi generosi ! Virati 2% din impozit Fundatiei "Sfântul Ierarh Calinic" Fundatia "Sfântul Ierarh Calinic" Saptamana Nationala a Voluntariatului 11 - 17 mai 2009 Sfantul Ioan Scararul - icoana infranarii si a ascezei "Examenul de maturitate Europeana" sau Destinul unei românce la Bruxelles Anunt! Proiect Phare, februarie 2009 - beneficiari someri Comunicat Adevarul despre Eminescu Sfantul Antonie cel Mare - viata si opera |
Aug 30 2008, 04:19 PM
Powered By IP.Blog
1.3.3 © 2010 IPS, Inc.
Licensed to: Roportal SRL
Licensed to: Roportal SRL