Reminescenta Syndication Wed, 31 Oct 2007 17:03:27 +0200 forum@roportal.ro (Forum Roportal) IP.Blog 60 Aici te-nvata cum sa-ti tii gura cand simti ca explodezi de nervi sau de durere. Tot aici te invata cum sa uiti sa plangi sau daca totusi simti nevoia de a o face lacrimile iau conturul fetei si se disperseaza in ridurile ascunse sub un strat gros de fond de ten si dispar, rand pe rand, fara a lasa vreo urma ca au fost acolo.
Aici, zambetul pe care il ai mereu intiparit pe buze nu e decat un joc perfid cu tine insati: 'Cat de mult poti tine un zambet fals pe buze?'
Toate gandurile ti se rasfrang. Visele ti le vezi spulberate rand pe rand pana ajungi sa-ti fie frica a mai visa stiind ca oricum esti predispus la esec.
Te intrebi cat te mai poti minti ca totul va fi bine si-apoi iti vezi ridurile in oglinda si realizezi ca in fiecare zi imbatranesti cate putin fara a face nimic concret.
Si-ti vine sa plangi in timp ce-ti vezi acelasi zambet fals intiparit pe buze si cu aceeasi intrebare nerostita in minte: Cand nu va mai durea?

L-am visat din nou aseara. Eram intr-un loc pe care nu-l recunosc si el ma tinea in brate... Ne certam pe o tema ce nu-mi vine in minte acum (banalitati, ca de obicei). Si-mi era atat de dor de el ca aproape plangeam... Cand nu va mai durea?]]> Thu, 14 Jun 2007 04:00:16 +0300 M-am saturat de iluzii si de vise. M-am saturat sa fiu naiva... Spune-mi, rogu-te iubite, cum voi trai fara a te mai strange-o data la pieptul meu?
Si daca totul e relativ, iar visele-s desarte, cum oare sa traim in universul asta trist si rece?
Da, nu-ti mai port iubire. Dar locul ti-e pastrat. Poate candva vei vrea ce azi ai alungat... Daca sinceritatea si devotamentul nu-s de-ajuns, apoi... eu nu stiu ce sa mai fac.
Si totusi a venit timpul sa-mi iau ADIO, caci am platit cu varf si indesat!]]> Tue, 12 Jun 2007 06:35:58 +0300 In drumul meu spre fericire am uitat sa privesc in jur. Am uitat sa-ti ofer placerea de a ma privi. Am uitat sa-astept acea sclipire si pe tine te-am lasat sa ma urmezi prin toate cosmarurile inconstientei mele perfide. Iarta-ma de ti-am gresit, iţi voi ierta si eu greseala. Pe tine eu nu te-am iubit. Te-am adorat si pe altarul vietii mele, pe-un pedestal, te-am asezat.
Inima imi striga neajutorata: Indurare! Dar eu nu o mai aud. Azi, eu o calc in picioare. Mi-am reprimat orice sentiment pe care inainte il nutream. Orice dorinta de a fi iubita mi-am alungat-o din sistem. Sa mai iubesc imi e cu neputinta, caci tu mi-ai facut atata rau.
Poate, in navalnica-mi fuga spre perfectionism, am uitat sa zambesc spre soare, am lasat sa treaca clipe fericite fara a le lua in seama si, poate, am uitat ca esti doar un om si ca nici un om nu poate atinge perfectiunea.
In neincetatea-mi cautare te-am gasit pe tine: frumosul si inteleptul print al visurilor mele. Si totusi am continuat sa caut.
Pe tine viata te-a inzestrat cu numeroase calitati. Dar unicul defect al tau, care apasa asupra intregii tale existente, este ca nu ai sentimente. Sau poate ai, dar le ascunzi cu-atata maiestrie si-atata frica pentru propria-ti simtire, incat orice incercare de a-ti penetra scutul care te apara de orice atingere delicata sau binevoitoare exterioara, este inutila.
Iarta-mi, te rog, orice greseala, oricat de grava a fost ea, caci n-as putea suporta povara de a te sti atat de instrainat de mine.
Te-am iubit! Poate inca te iubesc, inconstient, dar totul ar fi in van daca in schimb nu am primit decat nepasare. As vrea sa cred ca m-ai iubit. Inima mea are nevoie sa creada acest lucru, dar ma tem ca va trebui s-o dezamagesc din nou...]]> Fri, 08 Jun 2007 01:10:29 +0300 Ratacesc intr-o lume bizara, nevrotica si nemiloasa. Oare am sa am vreodata scapare? Ma uit in suflet si nu gasesc nimic... e prea pustiu aici... unde sa ma duc? Te-am cautat destul. Ma intorc in lumea mea de gheta si sper...
Ratacesc fara un scop anume prin locuri de mult uitate. Ma uit in jur si totul e inghetat. Azi e frig in mine si in jur. Nimic nu ma poate inveseli... rad doar ca sa nu plang. M-am saturat sa plang. Mi-e prea greu sufletul si nu-l mai pot usura...
Ratacesc prin gandurile mele si-mi amintesc toate visele pe care le-am avut si dintre care nici unul nu s-a realizat. Azi nu mai visez... am incetat. E prea dureros sa vad cum zi de zi lumea se uita cu o anume dezamagire in ochi, pentru ca am gresit din nou...
Ratacesc din nou pe o alee a vietii mai retrasa ca sa nu fiu bagata-n seama. Incerc din nou sa te gasesc dar te-am pierdut pe vecie... asta-nseamna cu adevarat saracie. Am o vaga impresie ca zbor, dar cand ma uit sub mine nu e gol...
Ratacesc... ma simt ca un lup fara haita lui, ca o floare fara soare, ca pamantul fara apa, ca norii fara cer, ca o carte fara foi, ca o scrisoare nescrisa, ca o vioara fara corzi, ca o pasare fara aripi, ca un inger decazut, ca un punct negru in mijlocul abisului, pierdut si fara vreo sansa de scapare...
Ratacesc aiurea necunoscandu-mi rostul si cu o umila incercare de a ma integra undeva. Dar nu-mi gasesc locul... e ca si cum m-am nascut de partea cealalta a lumii fara un scop anume. Poate doar acela de a incurca... sau de a rani fara mila pe cei din jur. Dar regretele sunt prea tarzii. Iar iluzia izbandei e prea dureroasa ca sa mai cred în ea...
Ratacesc... nimeni nu ma vede si nimeni nu-ncearca sa ma indrume spre ceva mai bun. De ce? De ce atata nerecunostinta si atata nepasare? Dar cine sa-mi raspunda? Nu mai am pe nimeni. Singura sunt intr-o lume cruda si nesigura...
Ratacesc... azi nu mai am nimic. Nici inima, nici suflet, nici iubire...

21 Octombrie 2004

]]> Tue, 05 Jun 2007 02:08:14 +0300 De ce trebuie oare sa ne crucificam pentru orice greseala? Sa ne torturam singuri pana uitam de ce am gresit in primul rand. Oare nu vedem cat rau ne facem? Greselile sunt facute pentru a invata din ele. Acesta e singurul adevar...

Adevarul e intotdeauna undeva la mijloc. Dar il prefer de mii de ori mai mult. Mai bine purul adevar si o durere de moment, decat o viata in nestiinta si un deznodamant cutremurator, traind mereu cu frica: "Poate-am facut eu ceva rau..."]]> Mon, 04 Jun 2007 02:16:57 +0300 Inca te mai visez, iubite. Inca las ochii a-mi plange dupa tine. Inca te iubesc si nu-mi pot face inima sa treaca peste a ta nepasare. Peste cruda ta alegere.
Ai fost o piatra. O piatra pe care o puteam inmuia uneori. O raza de soare in universu-mi trist. Acum esti al altcuiva. Si doare... si plang... si inca visez.
Poate-ntr-o zi te voi uita sau poate macar voi trece peste dezamagirea pe care inca o simt apasand, ca o menghina, asupra mea.

24 Ianuarie 2007

]]> Sat, 02 Jun 2007 22:10:01 +0300 Sa rad inca nu pot. Doar cate-un zambet mai las din cand in cand sa-mi mangaie buzele prea uscate de vant.
Mi-e dor de somnul prelung al tineretii mele furate, cand nu visam decat aievea la lucruri roz, neinsemnate. Cand seara usor se asternea peste oras, iar stelele incepeau a licari, ma inveleam cu al meu gand ca maine va fi bine. Azi, seara cand apare nu se asterne lin ca la-nceput. Acum apasa si e rece si ma indeamna spre trecut. Asa adorm, seara de seara, chinuita de al meu gand ca va veni si maine si va trece la fel de cruda, surazand de-al meu necaz, la fel cum a trecut si azi.
Mai ies din timp in timp din casa, privesc spre orizontul trist, colind aiurea parcul si ma intreb daca mai vii. Dar tu ramai in universul tau, gandind la alte teluri.
Ascult cum timpul isi scurge nisipul din clepsidra, privesc prin ceata nemuririi. Ating cu mintea norii albi, iar cerul se deschide. Alerg printre visele ce le-am lasat sa se destrame, admir privelistea de raze ce-n fata imi apare.
Din camera alaturata se aude un crampei. Ascult fiecare sonet in parte, apoi il fac sa taca. Sunetul suav de vioara apasa asupra-mi cu putere si ma doare. Atinge sufletul si-n cel mai indepartat colt, aduce la suprafata tot ce-am ascuns cu-atata dibacie si ma face sa plang.
A fost odata ca-n povesti... dar poate n-a fost niciodata. De cat sa-mi aduc aminte mereu de tot ce viata mi-a luat, prefer sa uit si sa ascund orice farama a acelui trecut pentru a nu ma mai putea rani vreodata.
Dar viata e sireata, mereu a fost asa. Cand tu iti lasi garda jos, ea, mai tare ca oricand te loveste. Si-ntr-un final cedezi, total dezamagit, si poate uiti de ce-i frumos si cum e sa fii iubit, te pierzi in amanunte si-n universul tau perfid.

14 Martie 2006

]]> Wed, 30 May 2007 19:52:10 +0300 Oricat ai crede ca poti continua, mai mult te afunzi in noroi. Cu capul plecat astepti linistit osanda. Dar calaul intarzie, iar taisul racoros al sabiei ce te va cruta de asta lume isi lasa asteptat prezenta. Si plangi incet dar lacrimile nu iti mai curg. Crud iti e destinul si nu mai poti gusta veninul. Amar in jur ca si in suflet si totu-ti pare aspru. Dar inca nu ti-a venit randul si rasul ti-e sarcastic.]]> Wed, 30 May 2007 01:37:33 +0300 Cat de gresita era gandirea asta! Azi nici macar in timpul zilei nu mai zambesc... dimineata cand soarele ma trezeste ii raspund cu un gest furios. Apa cu care-mi clatesc ochii mi se pare din ce in ce mai rece, micul dejun nu mai are gust, iar hainele parca nu mai sunt ale mele.
Ma uit cateodata in oglinda. Nu stiu de ce o fac, eu tot aceeasi raman, doar ea parca-si schimba culoarea. Cafeaua de zi cu zi aroma nu-si mai pastreaza, azi are gustul lin, maine imi pare mult prea amara...
Nici flori in casa nu mai tin. Ma fac sa ma simt prea batrana. O gura de aer sa iau, pe balcon, nu-mi vine pentru ca e gunoi si miroase-a poluat in spatele blocurilor.
Prin parc sa ma plimb as vrea cate-o data. Pe-o banca sub un tei sa m-asez. Dar gandul imi iese din minte caci sunt prea multe cupluri si asta ma face sa plang.
Sa iau bicicleta, un pic de miscare sa fac... poate mai tarziu cand nu vor mai fi copiii prin parc.
Plec intr-un tarziu de acasa, iau si umbrela cu mine. E soare afara dar cine stie cand m-oi intoarce cum o sa fie.
Ma plimb linistita prin fum si noroi. M-asez ingrozita pe un murdar butoi. Azi parcul nu mai e. L-au distrus cei „bine intentionati”.
„Munciti zi de zi cu spor” citesc pe un zid. Imi vine sa rad dar m-abtin. Ma uit la un gardian derutat de un copil, e dulce-n felul lui naiv.
Ma intorc acasa obosita, mai beau o cafea fara gust si sarata. Ma uit inc-o data la televizor dar il inchid imediat. Prea multe crime arata.
Patul e tot nefacut. M-asteapta asa de dimineata. O muzica buna s-ascult e mai bine, dar combina toarce ca o felina. O mai lovesc inca o data, gentil, sa-si revina.
Sa dorm parca as vrea... oare sa dorm? Poate o las pe alta data. In seara asta sunt prea obosita pentru asta.
Imi vine sa plang din nou... mai bine lasa. Ce rost are acum daca n-am facut-o atunci?
Sa vii din nou as vrea, sa pot sa te mai strang in brate. Sa dorm langa pieptul tau gol, sa-ti simt respiratia fierbinte. Si bratul tau puternic sa ma cuprinda, sa pot suav sa te alin. Sarutul un foc sa ne fie, sa fim cum eram la-nceput.
Mai bine dorm. Mai bine asa decat sa ma gandesc constant la tine.

29 Iulie 2005

]]> Tue, 29 May 2007 20:05:52 +0300 Septembrie. Si totul e ud. Astept sa-mi cada-n cale cate o frunza, pentru a o calca cu ciuda, fara scuza.
Pe malul marii o ultima rafala de vant varatic mangaie usor nisipul. In larg valurile se contopesc unele in altele, se unduie si-apoi dispar. Mai fac un ultim retus portretului fara nume, apoi il las sa fie mangaiat de-al marii albe spume.
Pornesc agale inspre casa si sper ca vantul sa nu ma rataceasca. Alerg prin parcul plin de stele aurii, le strang pe toate pentru a-mi realiza o masca.
Pe drumul ce de-atatea ori am mers nu recunosc nimic. Incerc sa scap de amnezie si fug prin mintea-mi mult prea senila, alerg dupa un gand. Dar nu-l gasesc. Inspaimantata privesc iar spre trecut, dar nu gasesc nimic acolo caci am ingropat totul demult.
Potecile din fata se incurca. In spate e un mare haos. Aleg o cale mai ingusta si sper sa fie cea usoara. Gasesc o banca si obosita ma asez. Ea imi ingaduie sa atipesc o clipa si sa-mi amintesc de-al ei decor. Cu ochii inchisi o vad , aievea, asa cum trebuia sa fie. Cum inainte proteja adolescenti indragostiti de romantism, de basme si de iubire. Cum el pe ea o ajuta sa se aseze si-apoi, pe inserate, ii soptea dulce la ureche. Isi daruiau toata credinta, iar dragostea ii indemna sa isi peceptluiasca destinele si sa isi dea fagaduinta.
Pe cand la radio ascult o veche melodie, din podul casei un alt decor al nemuririi ma-ndeamna sa-mi aduc aminte. Admir portrete de demult, din anii tineretii, ce ma privesc, zambind cam tamp, din rame ale pozelor sterse de timp. Privind atent in lada amintirilor, gasesc cutia muzicala ce imi alina durerea fiintei mele vii atunci cand zilele erau mai scurte si noptile erau tarzii.
Citesc din nou scrisori ce-au stat atata vreme nedeschise, iar literele din ele dor, sunt grele şi apasa. Revad capitole din viata, crampeie de iubire si nu-mi pot opri inima de a revedea o amintire. Un sloi de gheata – atat stiu – si-o inima de rege, o farama de trecut cu universu-i rece.
Pe cand din camera de alaturi un ras sarcastic şi demonic imi zgaraie urechea, aici domneste inca pacea, nimic nu ma goneste.
Podeaua este uda de lacrimi prea tarzii. Privesc tavanul cu-a lui urme si vise mult prea gri. Oglinda nu ma mai priveste. Reflecta numai ganduri mult prea sumbre, sperante ce au fost odata vii. Cuprind cu mintea universul, incerc de capat sa ii dau. Imi amintesc de lucruri de mult moarte, gandesc doar la prostii. Caci mintea-mi nu mai are curajul sa contemple spre trecut, isi aminteste viitorul si cartile de copii.

Decembrie. Si totul este alb. Pe patinoarul din gradina se-ngramadesc ca altadata, cu mic cu mare, patine albe, dar straine.
Zapada pare mult prea alba, iar stelele sunt argintii. Privesc nepasatoare, acum, la fulgii grei ce se astern pe strada si as iesi ca sa ii gust dar stiu ca azi ei sunt atat de abominabili. Ma multumesc doar a-i privi printr-o fereastra sparta ce-mi da senzatia ca sunt vii si plini de speranta.
Privesc perplexa un decor al tineretii mele: cetina verde, protectoare, cu multe daruri – bucurii - , costumul rosu cu barba alba, colindele zglobii.
Un tonomat vechi imi zambeste. Ma indeamna sa-l ascult. Dar eu, de ciuda, nu-l privesc. Reneg orice simtire. Privesc absenta la un text ce altadata ma facea sa simt iubire si imi gasesc pretext sa ocolesc paragraful cu pricina.
Pe soba toarce un motan, uitand de ghemul ravasit al bunicii. Bunica, cu ochii blanzi, impleteste un capat de panza. Nu i-a ramas decat un fir, dar nu-si mai ia un altul. Isi lasa opera neterminata. Poate se ia de ea, altcineva, la anul.
Ceasonicul de pe perete isi numara neincetat secundele. Din cand in cand, la ora fixa, mai spune un cuvant sau doua. I s-a acrit si lui de cand nu i s-a pus o limba noua. La miezul noptii el vesteste o noua zi ce incepe deja a se scurge. Azi insa este mai speciala. Caci inca o fila a anilor ce trec, fara oprire, a rupt din calendar.

Martie. Si florile invie. Pe malul lacului ce se dezgheata o fata culege papadie. Iar paru-i despletit pe spate e mangaiat de raze iarasi calde. Si vantul sprinten se rareste lasand crengile sa isi plece florile in iarba inverzita.
Copiii alerga veseli in parcul plin de triluri, iar mamele privesc la ei incantate de a lor bucurie. E verde si e bine! Privesc spre soarele ce acum zambeste si e primitor. Ascult cum vantul isi incepe iarasi fuga, dar se opreste imediat, caci azi a obosit si nu vrea sa se grabeasca. Va ajunge, poate într-o zi, la destinatie si atunci nu va mai avea de ce sa alerge.
Totul e viu, vibreaza. Ma las purtata iar spre lacul limpede si rece. Fiind copil il vizitam de-atatea ori sperand ca voi putea vreodata sa transform o broasca intr-un print cu un simplu sarut. Acum rad de-al meu vis pueril dar lacrimile se preling pe obrajii mult prea albi udand iarba inmiresmata de parfumul florilor ce se trezesc, rand pe rand, la viata.
Umila, admir cerul clar si nepatat. Ma absoarbe si ma adoarme. Un somn dulce ma cuprinde asa cum stau pe pajistea plina de vise si imi culeg din ele unul singur ce l-am lasat candva sa piara din mintea-mi mult prea clara.
Azi nu regret nimic. Azi cant de veselie. Iar melodia e scrisa in inima. Asa ca incetez sa o mai cant, acum doar cat o simt. Si e de ajuns caci imi reprima gandurile negre ce le-am strans in sufletul meu trist. Privesc doar, cu uimire, spre orizontul stins.
E dimineata, iar roua ma trezeste lin. Ma imbrac iar cu speranta in timp ce miros un crin. Lalelele zambesc cu inteles din glastra, in curte alte flori surad spre mine. Eu, cu privire calda, rad vesel si le salut. Va fi o zi frumoasa caci soarele incalzeste pamantul cu putere, lumina lui inunda si cel mai negru colt.

Iunie. Si toate sunt coapte. In livada s-au strans multe manute ce aduna roadele copacilor. Roadele sunt dulci sau inca acre, dar copiilor nu le pasa, rontaie la ele fara sa bage in seama norii ce se aduna, unul cate unul, pentru a uda din nou pamantul.
Ploua cu stropi mari si calzi. In suflet simt cum imi plange de dor. Dor de varsta la care ploaia nu conta ca e rece sau calda, eu o primeam cu bratele deschise. Azi o primesc doar pentru a-mi alina durerea si pentru a-mi ascunde lacrimile ce curg neincetat pe albii mei obraji.
Pe banca, in gradina, admir privelistea ce se asterne deasupra: stele mii si mii se aprind, una cate una, formand cai lactee si constelatii cu forme ciudate, necunoscute. In iarba greierii canta. Ascult cu bucurie a lor dulce melodie. Mi-e tare dor de varsta copilariei mele furate cand nu conta ca a doua zi va fi mai rau sau poate bine ci doar traiam ziua de azi.
Acum nu mai gandesc la fel. Acum, ziua de azi nici nu o mai iau in seama. Ieri parca nici nu a fost. Astept doar ziua de maine cu sufletul la gura si mare interes.
Pe cand cu melancolie privesc la un album cu poze ingalbenit de timp, imi las un zambet sa-mi lumineze fata mult prea intunecata de aceleasi lacrimi prea tarzii. Revad cu bucurie farame de trecut, portrete ce si-au pus amprenta asupra vietii mele, acum ma fac sa rad.
Pierduta, cu gandul mult prea departe, hoinaresc pe plaja cu nisipul ud. Inca doi pasi si pot sa simt atingerea marii calde, iar briza ei ma infioara caci e mult prea cald, asud.
Un copilas isi ia colacul si pleaca, fara sa anunte, inspre valuri. Vrea sa-si arate maretia. Mult prea devreme vrea sa ia viata in piept. Eu, privind la dansul, rad cu pofta. Caci imi aminteste de cum eram si eu la varsta lui.

16 Martie 2006

]]> Tue, 29 May 2007 06:19:11 +0300