Blogul despre concubinajul dintre alcool si tentativele de luciditate se incheie aici.Nu am unde sa-l mai duc.As risca sa repet la nesfarsit niste lucruri de care sincer sa fiu, eu insumi m-am plictisit.Ce folos sa mai plictisesc si pe altii cu vesnica poveste a lui vineri ce devine luni dupa ce trece prin pisoarele bodegilor.Ma gandeam sa scriu despre cum a inceput, sa fac o analiza amanuntita a drumurilor care m-au adus in desertul asta, dar ar fi vorba de alta calatorie.Asta se incheie aici.Ma gandesc sa incep un alt blog in care sa vorbesc despre lucruri ce ma preocupa, dar nu sunt inca hotarat.Le multumesc celor care au avut bunavointa sa citeasca si sa comenteze, pentru ca mi-au dat senzatia ca nu intreprind un demers inutil.

Sfarsit

Lucrurile s-au intors la normal.Am renuntat la incercarile de socializare.Au aparut colegi si sefi noi amestecati in aceiasi veche si obisnuita ciorba a rutinei.Un timp m-am temut ca voi ramane fara lucru ceea ce in contextul actual ar insemna o catastrofa.Inca ma mai tem dar nu prea am ce face.In fond ce-o fi o fi.Gasesc eu un loc unde sa-mi castig berea ce pune capat saptamanii.Deocamdata scap de angoase pitindu-le printre prieteni care isi ofera generos serviciile de cate ori e nevoie.Mai este si munca ce are rol de pansament steril. Printre mici evenimente mai incerc uneori sa-mi gasesc o pereche, dar de fiecare data ma intorc cu mai mare placere la solitudine, ca la un teren sterp si uscat dar sigur ca gravitatia.
Weekendul trecut a iesit bine.Prin norii grosi ai betiei am facut descoperirea ca singura varianta de a trai decent pe care o am, e sa ma zbat sa-mi depasesc conditia, chiar daca sentimentul inutilitatii muta stacheta la radacina infinitului.Noroc cu ratia saptamanala de bere ce le inghite pe toate pentru a le vomita la loc luni dimineata.

Incercarile mele de socializare au cam esuat.Driblingurile verbale, conversatiile usoare, glumitele frivole imi sunt straine si antipatice.Sunt prea serios si incordat ca sa le fac fata, uneori nici nu le pot urmari.Grupurile gata formate au un limbaj si un vocabular propriu care mi-e strain.Ca si cum am vorbi limbi diferite.Incerc doar sa nu fac nota disonanta, sa nu par extraterestru.Intre colegi ma simt sters, fara personalitate si identitate.Nici ei nu imi gasesc locul, si fara sa intentioneze, ma plaseaza in rolul putin placut al unei mobile.Un scaun subred aruncat intr-un colt, pe care nimeni nu se aseaza, nici cand e criza de scaune.In general cunostintele noi ma obosesc, si integrarea intr-un grup cere un efort mai mare decat pot sau vreau sa fac.Sunt urmarit de senzatia neplacuta ca am pierdut contactul cu realitatea si, insingurandu-ma, am creat o lume paralela pe care ma straduiesc sa o mentin intacta.Amintirea altor vremuri in care stiam ce se poate spune si ce nu, in care instinctul si intuitia isi jucau rolul in mod inconstient par duse.Intre mine si ei mai este si o diferenta de varsta notabila intr-o lume ce trece in viteza de la gerontocratie la pedocratie.

M-am enervat destul de rau la un joc in retea.L-am si sters.E incredibil ce puternica-i implicarea emotionala la prostioarele astea care te arunca intr-o lume fara miros, gust sau pipait dar cu sunet si imagine, in care impuscaturile te salta de pe scaun si iti aduc pe buze injuraturi groase de caprar.Mi-a trebuit cam jumatate de ora sa ies de sub stapanirea starii de nervi, si abia dupa ce l-am ras de pe hard m-am linistit.
In alta ordine de idei ziua a trecut fara evenimente majore, la fel ca oricare alta, la fel ca ultima luna din care nu am inteles nimic.Timp fara identitate, fara vreo realizare, pierdut uneori cu pofta alteori cu resemnare sau chiar cu enervare.Mi-e teama ca incep sa ma resemnez, sa accept lucrurile in forma in care mi se propun, fara a mai face vreun efort de intelegere ci doar unul de integrare.

Nevrozele au disparut.Au facut loc unei stari bune.Asa ca pentru mijlocul de saptamana.Amintirile angoasante s-au dus si ele in trecut unde le este locul si peste toate s-a asternut o relaxare vecina cu indiferenta.Am constatat ca vorbesc atat despre mine pentru ca doar pe mine ma am in vizor.Sunt singuratic, ma feresc de oameni in masura in care pot, si astfel, preocuparile se aseaza de la sine in jurul propriului ego.In ultimul timp insa, am avut incercari timide de a iesi din carcera pe care mi-am construit-o singur, dar ma port ca un scolar.Fiecare propozitie e un efort si exprimarile imi sunt adesea bolovanoase si ciudate.Ma simt ca iesit din grota printre oameni cu obisnuinta conversatiei.Cred ca si aici e vorba de exercitiu in fond, si de rutina.Oricum am impresia ca lumea se aranjeaza peste tot in bisericute si grupulete cu modul propriu de a exista.Fiecare zi aduce lucruri noi si ma surprind pe mine insumi uneori placut alteori neplacut.Conversatia cere spontaneitate, iar conversatia placuta cere si exercitiu si spontaneitate.
Mie imi lipsesc deocamdata toata ingredientele astea dar nu descurajez.Vreau o schimbare fie ea buna sau rea.Daca uneori ma simt ca o masinarie ciudata, tot la fel mi se intampla sa vad si lumea.O ciudata retea de rutine banale, simpatii, antipatii, respingeri si apropieri care pufaie zilnic antrenate de nu stiu ce combustibil miraculos.Viata trece mai usor daca iti gasesti si tu locul undeva prin noianul de mici intamplari care alcatuiesc angrenajul unei zile obisnuite.

Randurile scrise luni ma urmaresc.Ar trebui sa incetez cu obsesia asta dezgustatoare asupra propriei persoane si sa-mi gasesc alte preocupari.Am inceput sa ma simt ca un trombon ce bubuie intr-o ureche pe un deal.In lumina lunii pline.Ma intreb cati pot fi interesati de spectacolul unui eu insumi supradimensionat, cu fruntea ingusta si ochi bulbucati, ce urla slogane publicitare spre celelalte parti ale sinelui.Uneori am senzatia ca seman cu o masinarie.Unele parti din masina functioneaza decent, altele mai trebuiesc unse ori reparate, cu altele nu se mai poate face nimic pentru ca au fost distruse cu mult timp in urma si la asa ceva nu exista piese de schimb.Singura problema cu aceasta masinarie este ca a incaput in mainile unui mecanic betiv si nebun.Care crede ca teava de esapament e un cimpoi, volanul vreun dispozitiv circular de stors rufe si motorul o flasneta stricata numai buna de asezat berea pe ea.Si ce-i mai rau e ca se crede dirijor.

Ma intorc cu mari reticente la blog.Il simt departe de mine ca preocupare.Timpul si poate nesinceritatea au facut din el altceva decat intentionam.Mi-e greu sa povestesc lucruri ce ma pun intr-o lumina proasta, si in ultimul timp s-au intamplat astfel de lucruri, care tind sa demonteze bruma de imagine buna ce o mai am despre mine.Incercarea de a scapa de singuratate m-a pus in situatii ridicole si total nepotrivite cu rolurile pe care sunt obisnuit sa le joc.M-am trezit singur si stingher printre oameni, ferindu-ma de ei in mod nefiresc, cautandu-le prezenta insa, stresandu-i cu nevroze incurcate, cu slabiciuni nepermise, cu bariere invizibile care apar de nicaieri in timpul unor banale conversatii.Uneori ma intreb cum am reusit sa trec prin viata asa, ascunzandu-ma de cei din jur, renuntand la ceea ce sunt de fiecare data cand ar fi trebuit sa scot in fata ce simteam.Dar pentru asta e nevoie de curaj, ingredient care lipseste din ciorba lunga a unui vesnic mine insumi sufocat in paienjenisuri de angoase puerile.
Nu mai pot da vina pe alcool pentru personalitatea asta contorsionata nefiresc, franta de prea multe esecuri si renuntari, unsa cu o lene vascoasa si asezata prosteste in forme cu identitate dubioasa.Uneori am ca singura dorinta evadarea de sub povara unei firi stigmatizata de lasitate care are drept scop inventarea unor siruri nesfarsite de scuze ce se preling caldut innecand cu ceara lor orice initiativa sanatoasa si fireasca.Alcoolul nu face decat sa dilueze colorat o entitate cenusie ingrozita de efortul permanent la care viata o supune.

Zi innegrita de pacura inceputului saptamanii, noua dar ingropata adanc printre altele asemenea ei.Singurul mod in care o pot scoate din anonimat este sa fac din ea un eveniment.Sa descopar ceva, sa schimb perceptia despre mine insumi si despre lume.Sa imi privesc altfel trecutul reusind astfel sa imi modific viitorul, sa fac din entuziasmele care stau sa-si dea duhul, materie prima pentru un motor sufletesc cam gripat si cu multe rotite lipsa.Slabe sperante insa.E doar o apasatoare zi de luni monotona si tembela.
Weekendul a trecut innecat in alcool ca de obicei.Desi am baut mai putin ca in alte dati, m-am imbatat mai rau.La un moment dat un amic m-a invitat in oras.Am stat pe o terasa rapciugoasa din centru, ingrozitor de urata si de trista.Imi amintesc doar ca ii povesteam prietenului cu entuziasm despre viata minunata pe care o duc si despre faptul ca nu imi doresc nici o schimbare.Alcoolul ma facuse fericitul detinator al unei vieti perfecte.
Din nou am senzatia ca ma aflu in plin camp pe drumul spre nicaieri, si merg in gol, fara sa ma preocupe directia, ci doar ritmul sustinut al pasilor.

In sfarsit am inceput sa ma urnesc la lucru.Perioadele incarcate de munca imi deschid o uriasa pofta de contemplare.Sau mai pe romaneste de leneveala.Dar trebuie pastrata masura si in asta.Lenea te indeamna la viciu, plictiseala ajunge sa te stranga ca o balaceala-n marmelada, iar timpul, cand nu faci nimic, se dilata peste masura ajungand sa-ti fie dusman.Pana si somnul vine nemeritat, ingropat in grasimea nesanatoasa a lipsei de ocupatie.Lucrurile din jur se uratesc si ele peste masura, ajungand de nerecunoscut.Pofta de viata pleaca in pustiul grotesc administrat de absenta unui obiectiv.La fel de rea este insa munca fara scop, doar de dragul de a umple vremea si a da o noima secundelor.De preferat este efortul facut din pasiune, de obicei pentru bucuria celor din jur sau daca altfel nu se poate, pentru uzul lor.Cand intri in jocul asta parca iti meriti locul pe lume, si universul intreg capata inteles si rost.Suntem creati sa ne fim utili unii altora si adeseori uitam asta dintr-un motiv sau altul.
Toate cugetarile astea sunt scrise pe muzica de club data tare, intr-un birou suprapopulat, cu oameni care se agita sub presiunea deadline-urilor, dintr-un colt de camera aflat sub aerul conditionat care nu functioneaza, la o temperatura calduta, de catre un om pe care il rod pantofii luati pe graba.La capatul a trei saptamani de pierdere de vreme intensiva.

Oricat as incerca, nu pot sa lucrez.Am timp liber berechet si in loc sa profit de el, joc Ricochet si Tetris.Trec mii de clipe degeaba si fiecare moment pe care il pierd ma incarca de vinovatie.Ca sa scap de asta dau vina pe context, pe imprejurari, pe lipsa de chef, pe orice lucru care se poate constitui intr-o scuza.Imi fur singur caciula, apoi o ascund de mine intr-un loc stiut doar de mine, si la intrebarile puse de mine, zic ca nu stiu unde am pus-o.Se spune ca pofta vine mancand dar e cam greu sa gust din munca si s-o asociez cu placerea.Mai ales cand rezultatele muncii se lasa indelung asteptate sau nu vor aparea niciodata.Desi am avut ocazia sa constat de-a lungul timpului un lucru care se repeta constant.De cate ori lucrez dezinteresat, incercand sa-mi descopar pasiunea pentru ce fac, mai devreme ori mai tarziu rezultatele apar si munca e rasplatita intr-un fel sau altul.Dar timpul pierdut nu se mai intoarce, deci e vorba de o paguba.Pierzand vremea ma pagubesc singur.Toate aceste argumente nu valoreaza se pare nimic pe langa pofta de a sta pur si simplu, de a pierde vremea in mod stupid ca si cum asta ar fi natural sa fac.