Inceputul

Ce-ar fi daca? Nu ce-ar fi fost, asa cum atatia oameni isi pierd timpul intrebandu-se, doar “Ce-ar fi daca?”. Dar tu, cititorule, vei spune “Daca ce?”. Asta este o intrebare la care voi alege sa nu raspund in mod direct, ci povestind de ce firul nebun al vietii m-a adus in fata ei, care au fost acele intamplari necontrolate ce mi-au pus aceste cuvinte pe varful limbii, cum de hazardul ce ne controleaza vietile a lucrat intr-un asemenea chip pentru mine incat sa-mi creeze intr-un mod atat de banal, atat de simplu, un ideal care ma va urmari pana cand ochii mi se vor rostogoli in cap pentru ultima oara, confuzi si obositi de privit o lume atat de nebuna.
Traiesc cu ea in fiecare centimetru de piele, in fiecare celula sau fir de par, se vede in fiecare privire pe care o arunc, in fiecare zambet sau lacrima varsata inutil, se simte in fiecare cuvant rostit sau pas facut. Capata forma in fiecare gand si asta pentru ca se afla la inceputul sau la sfarsitul lor, al tuturor ideilor mele.
Dar poti tu oare cititorule sa intelegi ceva din toata tumultoasa asta enumerare? Poti sa pricepi ce o declanseaza? Asta ramane de vazut… indura-ma putin si permite-mi sa-ti povestesc ultimii 4 ani din viata mea. Poate ca imi va fi imposibil sa-i povestesc asa cum i-am trait atunci, multe din simtiri fiind probabil acum inzecite de trecerea timpului si derularea faptelor, dar esenta lor va fi aceeasi, neschimbata.
Totul a inceput cu acea zi de duminica, 14 Martie 2004. Un mic orasel in munte, dar care la vremea aceea parca fierbea in agitatia necontenita a cateva mii de turisti dornici sa se bucure de ultimele zile de zapada din anul acela. Si chiar erau indreptatiti sa o faca, caci pe buna dreptate avea sa fie chiar ultima. Eram istovit, stateam inert intr-un scaun in acel restaurant si priveam in gol, mult prea obosit sa ma intrebuintez chiar si pentru cel mai banal gest, o ridicare a mainii pentru a chema o chelnerita bine trecuta de 40 de ani sa vina sa-mi ia comanda. Ziua anterioara petrecuta in intregime pe partie dar si cea care se consumase pana la jumatate imi golisera aproape in totalitate rezervoarele de energie.
Magda si Codrin, care se plimbasera in voie zilele acelea prin magazine, obosindu-se mult prea putin cu activitati mai istovitoare, ma priveau plini de energie, zburdau in scaunele din fata mea, in timp ce eu nici macar nu mai eram in stare sa le urmaresc miscarile frenetice ale mainilor in timp ce strigau cu disperare dupa chelnerita ce se incapatana sa nu mai vina. Priveam in gol, din cel mai departat loc in restaurant, spre usa pe care se perindau turistii grabiti sa se intoarca la casele lor, caci doar a doua zi urmau sa se intoarca la viata lor de robi intr-un oras de provincie sau in vesnic agitata capitala. Gandul ca si pe mine ma astepta aceeasi soarta ma scoatea din sarite, ma enerva la culme, era singurul lucru care se putea numi ca este in viata in mine acel moment.
Intr-un final apare si chelnerita, care, cu niste miscari robotizate si un discurs deja uzat, ne spulbera treptat toate visele pe care ni le formasem despre un pranz pe cinste, eliminand din vastul meniu pe care il invartisem infometati pe toate partile timp de vreo 20 de minute aproape tot ce se putea numi comestibil. Abia acum, in timp ce o ascultam repetand exasperant cuvintele “Nu avem”, intelegeam de ce toata lumea din localul acela avea acelasi fel de mancare in farfurii. Dar la ce ma asteptam pana la urma? Aveam de-a face cu un fast-food ce incerca neputincios sa imite un restaurant intr-o benzinarie Petrom.
Era clar, ne astepta resemnarea. Am comandat acelasi lucru ca toti ceilalti si m-am inarmat cu multa rabdare. Presimteam ca va fi o asteptare lunga, dar in fond, ce altceva aveam mai bun de facut?
Mi-am luat ochii de la usa restaurantului iar acum studiam cu un oarecare dezgust o familie ce lua masa in vecinatatea noastra. Era aceeasi placa pe care o traisem si eu o copilarie intreaga. Mama se chinuia sa-si convinga copiii sa termine de mancat, sub omniprezenta amenintare ca altfel nu vor primi desertul, iar in tot acest timp tatal infuleca nepasator, cu o pereche de ochi care, chiar daca ii vedeam pentru foarte scurt timp in putinele momente in care si-i ridica din farfurie, nu-mi transmiteau altceva decat o pura si animalica lacomie. Mi-era deja sila. Am continuat sa analizez sumar toate persoanele pe care le aveam in campul meu vizual. In dreapta mea, mai in fata, o tipa radea la glumele celui ce presupun ca era iubitul ei. Un altul astepta cu nerabdare nota de plata in timp ce in jurul mesei lor se formase deja o haita de lupi flamanzi ce vanau un loc unde sa cineze. Restaurantul, desi prost, era ticsit de oameni.
Imi mai ramasese doar o masa de studiat. La ea erau asezate 3 persoane, 2 fete si un tip ce statea cu spatele spre mine. Asteptau ca si noi. Le-am privit pe cele doua pentru cateva secunde, dupa care mi-am reindreptat atentia spre Magda si Codrin. Purtau o discutie destul de banala, in care, de dragul trecerii timpului, as fi putut sa intervin. Mintea mea era insa mult prea departe, corpul meu intra treptat in ghearele unei ameteli covarsitoare, provocata de caldura sufocanta din restaurant. Vocile lor, desi atat de aproape, le auzeam acum foarte sterse, ca si cand am fi fost intr-o padure pe care plana o liniste mormantala iar ei vorbeau la sute de metri distanta.
Din cand in cand mai aruncam cate o privire in dreapta mea si le regaseam pe acele 2 fete. Fara sa-mi dau seama am ramas cu ochii atintiti in directia lor, dar privind in gol. Am stat in pozitia asta Dumnezeu stie cat, eram total pierdut in gandurile mele, majoritatea destul de triste… aveam sa ma intorc in Bucuresti, unde ma astepta un nou semestru de facultate. Nu stiu de cat timp ma privea si ea, dar in secunda in care mi-am dat seama ca ochii ei sunt indreptati inspre mine am simtit un fior nebun prin tot corpul. Simteam ca parca inghetasem insa in acelasi timp parca fierbeam cu totul. Era mult prea puternic sa mai rezist, trebuia sa ma scutur de senzatia asta, asa ca mi-am intors repede capul. Cum era posibil ca in starea aceea de letargie profunda in care ma aflam, sa ma strabata ceva atat de plin de viata care sa ma scuture de orice urma de oboseala? Inima imi batea ca unui cal de curse, de parca bausem 2 litri de cafea, 6 Red-Bull-uri si alergasem 10 km.
Mi-era insa clar un lucru: privirea ei fusese una aruncata fugitiv, fara nici o insemnatate, nici o incarcatura. Deodata mi-am dat seama ca nu ma mai interesa nimic din ce se intampla in jurul meu in afara de ea. Profitam de fiecare moment in care atentia ei era orientata spre prietenii cu care statea la masa pentru a o putea studia. Avea un chip de copil, suav, fara nici o exagerare pot spune chiar angelic, acoperit tot timpul de o expresie blanda si putin trista. Se pare ca era si ea destul de pierduta in lumea ei, serioasa, rareori schitand cate un zambet la glumele tipului din fata ei. Prietena ei radea insa in continuu, era plina de viata, se agita frenetic, o stare de spirit aproape la polul opus. Remarcasem asta in ciuda fortei imense cu care privirea mea se legase de aceasta fata. Din cand in cand, privirea ei se indrepta din nou spre mine: aceeasi senzatie insuportabila, acelasi fior, urmat de acelasi gest fulgerator al meu prin care ma scuturam de toata nebunia asta ce ma cuprindea: intorceam capul, cautam cu privirea aproape disperat ceva banal, rece, lipsit de viata.
Scenariul continua sa se repete, iar eu nu faceam nimic sa ma impotrivesc: o studiam cu un fanatism exagerat, precum un iubitor de arta ce savureaza pentru prima oara un Rembrandt, iar apoi, subit, ea imi curma cu o simpla privire toate gandurile ce prindeau viata in mintea mea. O priveam cu o exagerata teama, masurandu-mi si analizandu-mi excesiv de mult fiecare gest, ca atunci cand pasesti pe un lac inghetat. Tocmai imi amintisem de o banala experienta din copilarie: eram in Brasov, ma plimbam pe una din multele strazi inguste din acel oras, cand, din senin, un porumbel poposi pentru o secunda exagerat de aproape de piciorul meu, dupa care isi lua zborul si se opri cativa metri mai in fata. Ma apropiam de el cu teama de a nu-l speria, fiecare pas inainte il faceam prin spatele lui si incremeneam instantaneu atunci cand isi intorcea capul spre mine.
Eram un las? Un copil? Categoric. Si printr-un joc ciudat al subconstientului meu, primisem o palma de la propria-mi persoana. Acea amintire, cu care mintea mea vazuse instantaneu o puternica legatura cu situatia in care ma aflam in acel moment, m-a invrajbit.
Atat de preocupat eram de ce mi se intampla in acele clipe, incat trecuse neobservat pentru mine pana si momentul in care chelnerita ne adusese in sfarsit comanda.
- Andrei, tu ai de gand sa manaci azi? Stii ca trenul nu ne asteapta, nu?
Auzul vocii Magdei ma scuturase brusc de toate ideile si gandurile ce ma framantau in acel moment.
- Ce? Ah, da, bine, nu-ti fa griji, nu veti intarzia din cauza mea! i-am raspuns mecanic.
Desi eram destul de infometat, constatasem ca nu ma mai interesa nimic altceva decat ea, fata din dreapta mea. Continuam sa o privesc pe ascuns, cu aceeasi lacomie ca si pana atunci, intrerupta doar de scurtele momente in care ma fortam sa mananc, mai mult frugal. Intr-un final, un gand inevitabil ma lovi, un gand care pana atunci, intr-un mod bizar, ma ocolise: oare toate privirile pe care mi le oferea, scurt, fugitiv – si asta, bineinteles, din cauza mea – aveau si pentru ea un scop, un sens, sau era doar actiunea hazardului ce facea ca privirile noastre sa se intalneasca?
Indrazneam asadar sa ma intreb, sa sper putin macar, ca poate si in ea se aprindeau artificiile care ma faceau pe mine sa cutremur?