Un zambet...

Azi am mai trecut si eu pe la bunicul meu...
Am plecat cu scarba de acasa pentru ca la halul in care ma simteam nu vroiam sa dau ochii cu nimeni...
In nici un caz cu parintii si bunicul meu... vroiam sa stau singur insa nu am putut evita asta...
Toata dimineata am fost... nu, am parut doar trist si abatut... desi eu ma simteam mult mai groaznic in realitate. Ma abtineam cu greu sa nu incep sa plang in public...
Mama a incercat sa ma mai binedispuna cumva...
Mi-a spus sa ma duc in gradina.. sa vad puii proaspati iesiti din ou...
M-am dus si am vazut trei puisori mici... dragalasi... ciuguleau alaturi de mamica lor...
Si in acel moment nu am putut sa ma abtin si am zambit. A fost un zambet sincer. Un zambet cald. Un zambet din inima. Si ceea ce a fost tragic a fost ca m-a durut! M-a durut sa zambesc! Pentru o clipa nu am stiut ce se intampla cu mine... Dupa care, in momentul in care am zambit fara sa pot sa ma abtin pentru a doua oara... am izbucnit in plans. M-a durut sa zambesc! M-a durut sa fiu fericit macar pentru o clipa!
M-au durut muschii fetei... M-a durut sufletul... Dupa care nu am mai putut sa ma mai controlez si am plans. Dupa ce reusisem sa imi opresc lacrimile atatea ore un simplu zambet le-a adus la suprafata...
Si nu e prima data cand patesc asa ceva...
Parca nu mai pot sa fiu fericit!
Parca orice motiv de bucurie... de fericire... imi aduce aminte de cat de trist sunt...
Si nu vreau sa fiu asa... nu mai vreau...
Dar nu pot! Nu mai pot!
Pentru cateva zile reusisem sa imi revin... sau mai bine zis credeam ca mi-am revenit...
Si totusi... aseara... cred ca am plans jumatate de ora.. singurul lucru care m-a ajutat sa imi opresc lacrimile a fost sa imi spun obsesiv "Nu imi pasa!" pana cand mi-au amortit muschii gurii si am continuat sa repet asta doar in gand...
Sunt curios daca imi voi reveni vreodata...
Daca o sa mai am puterea sa ma ridic iar...