Ploua

Ploua. Marunt, cetos, a toamna adevarata. Si miros de lemne arse vestind iarna ce sta sa vie. Sunt fericita. Si impacata cu mine. Ploaia asta repune lucrurile pe un fagas firesc…soarele de acum cateva zile ma zapacea, ma amortea, era o discrepanta prea mare intre ce asteptam si ce era… Natura se aliniaza, prin manifestare, in sfarsit, mie.
In sufletul meu e senin… de parca doar ploaia de azi putea spala neintelegerile zilei de ieri. Mi-e bine cu mine… mi-e bine cu tine… tacut, departe, neconturat… Nu mai sunt asteptari, le-a maturat vantul de octombrie..le-a dus in zari neaccesibile starii mele prezente. Sper sa ramana acolo, sa nu navaleasca iarasi peste mine, din senin, intr-o zi oarecare din viitor. Si daca o vor face, totusi? Treaba lor! Nu-mi mai pasa de ele, nu le mai simt ca fiind ale mele proprii…le-am eliberat, le-am dat drumul, le-am lasat sa plece, sa-si traiasca realitatea dincolo de mine… Si redandu-le libertatea…mi-am redat-o mie. As fi lipsita de modestie sa spun ca-s mandra de noi intelegeri? Meritam asta. Meritam sa ma linistesc, in sfarsit. Nu sa-mi impun s-o fac, asa cum incercam pana acum…ci sa inteleg, sa constientizez…
Ploua… si octombrie ma gaseste in octombrie…