...

Se intampla. ''Undeva, candva... lumea se intampla''. Si fara sa-ti dai seama , te afunzi , te pierzi in ea , te pierzi odata cu ea. Raman altii in urma ta , carora le e sortit exact acelasi end. Happy end nu ar putea fi niciodata.
E groaznic sa nu poti avea control asupra vietii tale. Ne nastem pentru a muri.
Fiecare zi e inca un pas mai aproape de moarte.
Ne obosim , ne strofocam , ne grabim sa fim cineva , sa avem ceva , sa realizam multe , sa ne cautam un locsor pe pamant , un rost , un gand , o personalitate.
Pur si simplu.. sa fim. But you never know what hits you.
Planuri marete? Se poate foarte bine sa te calce o masina la numai cateva minute dupa ce ti-ai facut atatea planuri pentru viata.
Ei si? Ii pasa cuiva? Vietii in niciun caz. Pentru ca ea merge inainte , isi urmeaza intocmai cursul firesc , cu noi in caruta sau la marginea unui sant.
Mi se strange inima cand vad oameni atat de speriati de moartea in sine.
Mi se strange inima cand vad oameni batrani si invechiti de vreme , abia umbland.
Si totusi , multi dintre ei zambesc. Asta imi invoca o stare de tristete si de liniste sufleteasca in acelasi timp.
Sa vezi un om albit , la sfarsitul vietii , zambind.
Nu stiu niciodata ce e in sufletul lor. Se poate sa sufere cumplit. Si totusi..zambesc. E oare un zambet fals , ca al nostru?
E oare un zambet tamp , cauzat din pura senilitate specifica?
Eh, dar mai conteaza? E un zambet.
Si ma trec fiori calzi de tulburare si liniste in acelasi timp , privind la ei , la fruntea si obrajii lor ridati profund , la mainile lor obosite peste masura.
I-as imbratisa pe toti , le-as da mana , i-as ocroti , le-as spune vorbe bune.
Ii iubesc cand ii intalnesc pe strada , desi suna foarte stupid.
Ii iubesc pe toti. Asa cum l-am iubit si pe el. Omul cu care mi-am petrecut o buna parte din copilarie , omul care a fost martor la primii mei pasi , care mi-a facut de mancare si care imi indesa in gurita mica ''soldatei'' cu sunca.
Care radea mereu , desi avea foarte multe probleme, inclusiv cele de sanatate , care nu l-au scutit nici pe el.
Atata bunatate in el.... N-a facut niciodata rau.
Daca nu putea ajuta , punea o vorba buna , care incalzea inima suferindului cu care mai statea ocazional de vorba.
Ma purta pe genunchi , ma mai ruga sa ma urc cu picioarele pe spatele lui si sa ma plimb ori sa sar incet.
Nu pricepeam de ce , dar ma supuneam.
Acum pricep...si ma doare ca am luat-o ca pe o distractie.
Nu pricepeam nici de ce se bandaja mereu pe picioare , nici cand ma ruga sa ii aduc spirtul si unguentele.
Acum pricep.. acum s-a facut lumina in minte , s-au inchis lacunele.
Suferea de o boala grava , la care s-a mai adaugat si obezitatea.
Si ma cutremur la gandul ca inainte cu o zi de a se intampla tragicul eveniment , m-a sunat si am schimbat cateva vorbe simple la telefon.
''Imi esti asa draga...'' Am zambit incurcata , nu stiam ce ii venise pe moment.
Am apreciat , dar am ramas confuza.
Acum mi-e atat de clar... Simtise. Simtise ca are sa se sfarseasca.
Si n-am fost acolo... n-am fost sa il sarut , sa-l tin de mana , sa-l cuprind plina de dragoste cu privirea inlacrimata.
N-am fost.
A fost doar un nenorocit de apel din care am aflat totul , dupa cateva ore de la deces.
Raman inmarmurita , simt ca ma pierd , ca voi cade jos daca nu imi controlez respiratia instabila. Sangele imi urca in cap , inima accelereaza , lacrimi fierbinti imi uda fiinta lovita.
Incerc sa constientizez totul , sa asimilez , sa imi aleg gandurile.
Kurt imi urla brusc in ureche , mai zgariat si marait ca niciodata.
''You're really nowhere''. A plecat.
Ca o floare ofilindu-se pe un drum prafuit si nestiut de nimeni.
Cad intr-o depresie adanca , ma gandesc la luciul perfid care zace pe polita.
Ma uit la brate , imi simt sangele alergand mai alert ca de obicei.
Not now , my sweet escape... Not now , not yet.
Zi neagra , steag negru care flutura tacut si trist in vant , cutremurand sufletele ramase in urma. Priveghi seara.
Nici nu-mi amintesc nimic.
Imi amintesc un rimel curs pe de-a-ntregul pe fata , o batista mare si udata pana la refuz , doua maini tremurande , o tigara fumata pe furis in spatele capelei , in incercarea disperata de calmare sau cel putin de omorare a starii deplorabile in care ma aflam.
Si simt si acum lacrimile ei care au curs pe umarul meu.
Lacrimi care s-au prelins incet in suflet.
M-a cuprins o stare de durere adanca , privind-o cum strangea mana inertului.
M-am uitat apoi la fata lui impietrita. Parea ca doarme.
Parea dus cu gandurile si simtirile intr-o visare dulce , pe alte taramuri , in alta viata..una mult mai fericita si colorata ca cea care ne e data noua s-o traim.
M-a indemnat sa il ating. De doua ori am intins si am retras mana. N-am putut.
O frica de nedescris mi-a innegrit fiinta , o groaza mi-a invadat sufletul.
Sa-l ating si sa nu-mi mai raspunda la atingere? I just can't do that.
Noapte alba in care mi-am plans toata durerea.
O dupa amiaza trista , in haine cernite , sub cerul care statea sa ploua.
Sub un nuc mare am stat... in ochii tuturor. Era si bunica langa mine...ma tinea strans sa nu ma prabusesc.
Explica tuturor de ce plang atat de mult.
Ceilalti raspundeau mecanic cu cate un ''aha'' scurt , mort.
Aud peste tot ''urarea'' atat de cliseica si seaca , cu care m-am hranit inca toata ziua , apoi. ''Condoleante...''
Mi-a fost rau cand au coborat sicriul din lemn lacuit , in pamant.
M-a incercat un junghi ascuntit in inima cand au aruncat tot pamantul rascolit , infundand complet groapa.
Iar ea plangea , repeta aceleasi cuvinte , tremura , mangaia pamantul.
Nu stiu nici cum am ajuns acasa.
La fiecare cotitura as putea sa-ti spun ce facusem odata cu toti oamenii dragi mie , la fiecare gard as putea sa-ti spun ce simteam si ce faceam , odata , demult , inconjurata de cei care nu mai sunt acum.
Si ne ducem... ca o frunza desprinsa din copacul mort care nu ne mai poate purta.
Viata e foarte scurta.
Iar maine ne putem dizolva in aer , ca si cum nici n-am fi fost vreodata.
Iar uitarea se va impregna treptat in sufletele lor , crucea va prinde praf si noroi , intr-un cimitir trist si sumbru.
Si?
Am fost si ne-am dus. Asta e viata...?
Atunci il inteleg... atunci chiar imi vine sa-l imbratisez pe omul care-mi maraie in urechi , trist si zgariat. Ii inteleg gestul.
Pentru ca cei mult prea simtitori si sensibili la orice miscare dura a lumii , se sting.
Pe ei ii elimina primii natura neinduplecata.
Iar viata... ce e viata? Ea isi continua cursul firesc, apatica, in aceeasi rutina...cu sau fara noi in caruta...

Oare pe el il vrea Iisus o raza de soare?
Congrats, ...te admir si te voi admira mereu.
Ai ajuns unde ti-ai dorit , ai ajuns deasupra noastra , a tuturor.
Acolo unde e infinitul si spiritualitatea divina , acolo unde ziduri si limite nu exista.
Esti in noi.
Congrats, my good old soul... Jesus really wanted you for a sunbeam.