...

In tristetea mea goala, ca intr-o scoica de mare aruncata in nisip, se mai cuibareste inca, obosita, catifeaua privirilor tale. Doar ce m-am rupt de tine si-mi mestec nerabdarea de a te vedea din nou. De-abia astept sa ma afund in privirea ta ca-ntr-o padure, numarandu-ti, printre gene, cararile. Si iar astept sa treaca vremea peste mine, prin mine, pe langa mine, cum o vrea ea, numai sa treaca, iar cand am sa-i spun eu, atunci sa se opreasca-n loc, sa-ncremeneasca in asteptare si mutenie, sa contemple CLIPA… Acea clipa in care sa ne topim de bucuria revederii noastre, amandoi, impreuna, pentru totdeauna…

Dar tu pleci ochii si intorci cheia in lacatul cuvintelor, iar vorbele mele nu le mai auzi, caci departe esti, tot mai departe… Speli umbrele diafane ale imbratisarilor ramase in colturile odaii, chemand din inalturi vantul sa imprastie spuma lor ca pe un puf de papadii… Sa mai rostesc – a cata oara? - … „mi-e dor si dor si dor…” ?

Perfect inceput pentru o noapte a gesturilor albe, in care doar cerceafurile se intind calde intre marginile sentimentelor. Nu l-am ales eu acest inceput, a venit singur, netinand cont de oboseala trupului, ci doar de dorinta fireasca a sufletului de a-ti fi cat mai aproape… Trec ore, ore fara contur, ore de asteptare, ore care adunate laolalta nasc zile si luni si ani. Iar dincolo de ele, picaturile nelinistii, ale nerabdarii cad direct pe suflet, cad incandescente topind pe rand, franturi de suflet… Ai zice ca in curand nu voi mai avea suflet…! Dar sufletul meu… el, sufletul meu, se naste din propria-i cenusa, fiindca ursitoarele mi l-au pus in asternut la nasterea mea ca un dar din partea pasarii PHOENIX…