.....

Am deschis Jurnalul. Nu stiu de ce. Ca sa scriu ceva. Ce o fi o fi. Un roman, o nuvela, un eseu, o piesa de teatru. Habar nu am. Poate doar confesiunile unui suflet in deriva. Nu ma gandesc la ce scriu, nu vreau cuvinte mari, pur si simplu astern emotii pe hartie. Daca pe urma le voi strivi in pumn si le voi arunca in mare, cine poate sa spuna?

Am inceput sa plang de cand am inceput sa ascult cantecul asta. Am o gramada de idei, si toate se reduc la un singur nume, un nume pe care-l cant in mine de ceva timp incoace.
Ce crud e cerul uneori… de ce ma mira? Ma prefac, sunt o mincinoasa si plata pacatului e moartea. Insa chinul pe cruce a durat cateva ore. Al meu tine de ani buni… cuie infipte milimetru cu milimetru in carne, sange ce se incapataneaza sa nu paraseasca trupul pentru a colora cerul, si mana care se incordeaza, trasand forme indefinite in tarana. Ce greu e sa mori zi de zi in tine.

De asta te-am asteptat. Nu pentru ca esti chipes, nici pentru ca esti talentat. Nici macar pentru ca esti genial. Pentru ca am crezut ca vom fi amandoi doi talhari rastigniti, tu cel care face glume pe seama Omului, eu cel care isi cere iertare. Te-as fi convins pana la urma sa te smeresti si tu. Chiar de m-as fi dat Eu jos de pe cruce sa te iau de guler si sa te oblig. Acum te urmez si eu in Iad. Ma primesti? Doar stii ca acolo suntem toti singuri…nu te-as deranja cu nimic. Doar atunci cand ar aprinde oamenii o lumanare, as putea sa imi intorc capul catre tine. Iar tu ai sta acolo trist asteptand-o pe ea, uitandu-te in zari necunoscute mie. Nici nu m-ai observa. Asa cum nu m-ai cunoscut nici aici pe pamant. Ce ironica e soarta. Ti-am spus ca te iubesc, nici nu te-ai sinchisit. Si ce egoista sunt pentru ca ma asteptam sa iti pese. Poate ca toata suferinta din dragoste e manifestarea unui orgoliu ranit. Tu ne ranesti pe amandoi. Pentru ca ignorandu-ma pe mine, iti negi valorile. Si negi un om asemenea tie.
I’m nothing much and I know it. Ce pot eu sa iti ofer? Doar un suflet stricat la fel ca al tau, un trup nu foarte reusit, un zambet schimonosit de durere. Insa as fi gasit resurse pentru tine, nemarginite resurse de iubire, pentru a picta cu fericire ochii tai. Ce ochi frumosi ai. Stiu, ti s-a mai spus. Ce pot eu sa iti spun si nu ti s-a mai spus? Ce pot eu sa fac si nu s-a facut pana acum pentru tine? Sa te las in pace, da. Dar m-ai tarat in iadul tau, nu e vina mea. M-am lasat tarata insa prea dulci iti erau ochii si prea irezistibile lacrimile.
Am inceput sa cobor treapta cu treapta, nici nu stiu cand s-a facut atat de cald de am inceput sa ma sufoc. Nici lacrimile n-au mai fost lacrimi. Se usuca atunci cand nici nu apuca sa tasneasca. Ochii imi sunt sterpi. Oare nemernicul ala de diavol nici sa suferim intr-un mod cat de cat estetic nu ne lasa?! As fi vrut sa pot sa fiu frumoasa pentru tine… si flacarile imi usuca pielea, ochii mi se topesc, mainile se transforma intr-un fel de crengi. Poti sa te apuci de una sa te cateri…poate ajungi asa la suprafata. Foloseste-ma drept scara, te rog. Ah, nu vrei. Bine, iarta-ma a fost o propunere absurda. Nu merit. Si totusi, printre multimea de condamnati inca te caut. Ii imbrancesc pe sarmani si incerc sa te gasesc. Vreau sa te mai vad o data. Imi refuzi si asta? Nu am dreptul nici sa te privesc? Ce ochi frumosi ai. Iarta-ma, ma repet. Inainte imi pasa de ceilalti exilati, acum am inceput sa-I vad pe toti pana la unul in ochelarii tai. Sa nu ti-I dai jos, iti dau un aer intelectual. Ce porcarii iti spun. Ce toanta sunt.


…si ce ochi frumosi ai.