Micaaaaaaa, cu primavara in ochi, vara in zambet, toamna in par si iarna...in vis! Te iubesc! Nu stiu ce ai inteles din ultimele mele mesaje. Am fost f obosit dupa calatoria in orasul vecin. Acum mi-am revenit si sunt iar gata de vizite.
Se apropie ziua de plecare acasa. Si imi aduc aminte de primele zile aici. Aveam senzatia ca is acasa la mine, in Bucuresti! Si ca vad chinezi pe strada mea, straini. Dar de fapt eu eram strainul. Ciudata situatie. Seara sau dimineata cand aparea inainte o figura din asta galbena, ma surprindea, ma treceau fiori pe sira spinarii. Parca vedeam stafii. Acum m-am obisnuit f mult cu ei. Ma simt tot ca acasa doar ca acasa acum inseamna si multi asiatici. Pe la inceputuri se uitau la mine curiosi, pt ca eram alb, exotic.Si ma simteam bine, nu ma deranja. Dupa aia au inceput sa vina si alte rase, negrii, blonzii, mulatrii. Toate rasele s-au adunat aici. Nu te mai privesc cu aceeiasi curiozitate dar cand esti singur intre japonezi, tot sari in ochi.
Tot in primele zile am avut o senzatie ciudata de claustrofobie.Cat eram in tara, daca vroiam, in cateva minute sau ore eram langa oamenii mei. Acum asta imi e imposibil. Sunt asa de departe de casa, tocmai de partea cealalta a lumii, la o zi si ceva de mers pe nori. Si nu poti pleca de aici decat la data stabilita. Pana atunci esti inchis ca intr-o sticla uriasa pe acest pamant.
Cand ai plecat in Turcia mi-a fost teama ca ai putea muri. Si daca mureai eu nu as fi putut fi acolo langa tine, nici macar sa iti dau o ultima sarutare, sa te mai strang o data in brate.
De fapt nu vreau sa ma gandesc la o astfel de situatie.
Cand vom fi batrani, batrani, f batrani, daca ai pleca inaintea mea, as sta la capataiul tau, te-as tine de mana, ti-as saruta ochisorii si ti-as spune "Buna dimineata, mico", asa cum ti-am spus in fiecare dimineata. Si tu te-ai trezi.
Si tu ai sta langa mine daca as muri, nu?
Sa stii, cand, la batranete, va trebui sa treci la urmatorul nivel al jocului, eu am sa fiu cu tine, chiar daca am murit deja. Si o sa traim impreuna si experienta asta,atat cat se poate impartasi.
Se apropie ziua de plecare acasa. Si imi aduc aminte de primele zile aici. Aveam senzatia ca is acasa la mine, in Bucuresti! Si ca vad chinezi pe strada mea, straini. Dar de fapt eu eram strainul. Ciudata situatie. Seara sau dimineata cand aparea inainte o figura din asta galbena, ma surprindea, ma treceau fiori pe sira spinarii. Parca vedeam stafii. Acum m-am obisnuit f mult cu ei. Ma simt tot ca acasa doar ca acasa acum inseamna si multi asiatici. Pe la inceputuri se uitau la mine curiosi, pt ca eram alb, exotic.Si ma simteam bine, nu ma deranja. Dupa aia au inceput sa vina si alte rase, negrii, blonzii, mulatrii. Toate rasele s-au adunat aici. Nu te mai privesc cu aceeiasi curiozitate dar cand esti singur intre japonezi, tot sari in ochi.
Tot in primele zile am avut o senzatie ciudata de claustrofobie.Cat eram in tara, daca vroiam, in cateva minute sau ore eram langa oamenii mei. Acum asta imi e imposibil. Sunt asa de departe de casa, tocmai de partea cealalta a lumii, la o zi si ceva de mers pe nori. Si nu poti pleca de aici decat la data stabilita. Pana atunci esti inchis ca intr-o sticla uriasa pe acest pamant.
Cand ai plecat in Turcia mi-a fost teama ca ai putea muri. Si daca mureai eu nu as fi putut fi acolo langa tine, nici macar sa iti dau o ultima sarutare, sa te mai strang o data in brate.
De fapt nu vreau sa ma gandesc la o astfel de situatie.
Cand vom fi batrani, batrani, f batrani, daca ai pleca inaintea mea, as sta la capataiul tau, te-as tine de mana, ti-as saruta ochisorii si ti-as spune "Buna dimineata, mico", asa cum ti-am spus in fiecare dimineata. Si tu te-ai trezi.
Si tu ai sta langa mine daca as muri, nu?
Sa stii, cand, la batranete, va trebui sa treci la urmatorul nivel al jocului, eu am sa fiu cu tine, chiar daca am murit deja. Si o sa traim impreuna si experienta asta,atat cat se poate impartasi.
Share This Entry:
0 Comentarii la aceasta intrare
3 useri care vad blogul
3 vizitatori
0 membri
0 membri anonimi
0 membri
0 membri anonimi
