Azi au plecat Alin si Alina. Nici nu stiu ce sa scriu. Trei ani au stat intre noi, si abia daca i-am remarcat. S-au facut ascunsi, au tacut, and we overlooked them. Poate ar fi fost mai bine asa. Dar m-a pus dracu sa-l descos pe el. Si am gasit, acolo unde credeam ca e obsesie patologica, o minte cu mult peste a noastra, a mediocrilor pe care ii numesc colegii mei, si a mediocrului care sunt si eu cateodata. Inca n-am gasit asa un vanator de greseli, de doritor de perfectiune... Are omul asta un mod de a vorbi si de a se exprima, ca scurge energia din interlocutor. Cum ziceam, n-am inca dreptul sa spun lumii nimic.
Am plecat, cativa colegi, la aeroport, sa-i conducem. Eu si inca doi am luat un taxi; a meritat, chiar de a costat. L-am luat pe Alin la un quick chat inainte de plecare, si-i spun cu incredere: "Sunt acum sigur ca in 10 ani vom auzi unul de altul, ca pana atunci unul din noi va zgudui Europa.." - si stii ce mi-a raspuns? "De mine sigur vei auzi mai repede. Trei ani, patru.".
No, asta numesc eu incredere. I-am condus pana la verificarea pasapoartelor. Inainte sa treaca de ultima poarta, Alin s-a intors si s-a uitat la mine, fix. Yes, farewell, my friend!
..Plecam spre casa. Si brusc, ma apuca o durere de cap, ascutita si intepatoare, focalizata intr-un punct. Nu realizam ce este, credeam ca e de la frigul de dimineata. Si brusc in autobuz am realizat: ei se gandesc inca la noi, desi se bucura ca pleaca la ceva "mai bine", totusi Alin a lasat in spate cateva minti care-i erau pe potriva. Am pretentia sa cred ca una era a mea. Unde merge trebuie sa reia de la 0, sa caute, sa descopere. Cand am realizat asta, cand m-am gandit la ei inapoi, mi-a trecut.
... inca privesc cerul instelat. By now trebuie sa fi trecut de Munchen, in drum spre Montreal... Da, dragii mei. Longing for the sky. Acolo va e locul. Ne vom intalni, one day, sunt sigur, la fel cum sunt sigur ca de cel putin 2 ori cate 5 minute, inimile noastre au batut la unison ...
(public acum insemnarea, desi este o dezvirginare a amintirilor. please, abtineti-va de la comentarii. chiar nu e nevoie.)
Am plecat, cativa colegi, la aeroport, sa-i conducem. Eu si inca doi am luat un taxi; a meritat, chiar de a costat. L-am luat pe Alin la un quick chat inainte de plecare, si-i spun cu incredere: "Sunt acum sigur ca in 10 ani vom auzi unul de altul, ca pana atunci unul din noi va zgudui Europa.." - si stii ce mi-a raspuns? "De mine sigur vei auzi mai repede. Trei ani, patru.".
No, asta numesc eu incredere. I-am condus pana la verificarea pasapoartelor. Inainte sa treaca de ultima poarta, Alin s-a intors si s-a uitat la mine, fix. Yes, farewell, my friend!..Plecam spre casa. Si brusc, ma apuca o durere de cap, ascutita si intepatoare, focalizata intr-un punct. Nu realizam ce este, credeam ca e de la frigul de dimineata. Si brusc in autobuz am realizat: ei se gandesc inca la noi, desi se bucura ca pleaca la ceva "mai bine", totusi Alin a lasat in spate cateva minti care-i erau pe potriva. Am pretentia sa cred ca una era a mea. Unde merge trebuie sa reia de la 0, sa caute, sa descopere. Cand am realizat asta, cand m-am gandit la ei inapoi, mi-a trecut.
... inca privesc cerul instelat. By now trebuie sa fi trecut de Munchen, in drum spre Montreal... Da, dragii mei. Longing for the sky. Acolo va e locul. Ne vom intalni, one day, sunt sigur, la fel cum sunt sigur ca de cel putin 2 ori cate 5 minute, inimile noastre au batut la unison ...
(public acum insemnarea, desi este o dezvirginare a amintirilor. please, abtineti-va de la comentarii. chiar nu e nevoie.)
Share This Entry:
