Pot percepe orbii ceva?

exista orbire totala?

Orbirea este un termen destul de permisiv in interpretari, presupunand o serie de limitari ale perceptiei vizuale pana la absenta oricarei comunicari pe aceasta linie. O persoana definita drept „oarba din punct de vedere functional" poate vedea putin, insa perceptia sa vizuala este insuficienta si intreaga sa existenta este afectata de acest lucru. O persoana „oarba din punct de vedere legal" nu indeplineste standardele prevazute de lege privitoare la exercitarea acuitatii vizuale. Interpretarile legate de „vederea partiala" (un alt termen destul de larg in interpretari) variaza si acestea.

Un bolnav de cataracta are o vedere incetosata sau neclara si se straduieste sa distinga formele, in vreme ce o persoana afectata de degenerare maculara si-ar putea pastra vederea periferica normala, insa o va pierde, treptat, pe cea centrala. Problemele vizuale ale unui diabetic se manifesta sub forma aparitiei unor „umbre" sau pete incetosate in campul sau vizual, iar suferinzii de glaucom ar putea fi afectati de neclaritatea vederii si asa numitul „efect de tunel".

Toate aceste afectiuni ale vederii permit o oarecare perceptie a luminii. Orbirea totala – numita, uneori, „absenta perceptiei luminii" este identificata la acele persoane carora le lipsesc chiar si aceste abilitati vizuale limitate. De fapt, suferinzii de orbire totala nu vad absolut nimic, nici macar un singur foton. Sau cel putin asa se credea pana nu demult. Anumite studii scot insa in evidenta faptul ca, in unele cazuri, chiar si persoanele afectate de „absenta perceptiei luminii" o vad, de fapt, dar la un mod non-vizual.

Aceasta posibilitate a fost luata in discutie dupa ce proaspatul absolvent al universitatii Harvard, Clyde Keeler, a descoperit (in 1926) ca soarecii lui de laborator suferisera o mutatie care a facut ca in ochii lor sa nu mai existe fotoreceptori – celulele sensibile la lumina, localizate in retina. Pentru Keeler aceasta constatare a fost un soc, deoarece rozatoare, care ar fi trebuit sa fie oarbe total, reactionau la lumina. Nu numai ca li se micsorau pupilele, dar corpul lor traia dupa ritmul circadian obisnuit, reglat de succesiunea luminii si intunericului.

Modelul vizual traditional spune ca perceptia este asigurata de doua tipuri de foto-receptori retinali, bastonasele si conurile. Intrigat de modul in care soarecii lui puteau „vedea" in absenta acestor foto-receptori, Keeler a ajuns la concluzia ca in retina mai exista un tip necunoscut de foto-receptor. Au trecut opt decenii de convingeri solide ca orbirea totala nu permite niciun fel de perceptie. Cercetari care i-au reevaluat descoperirea i-au si validat-o.

Keeler avea dreptate: ochii soarecilor, dar si ai oamenilor, contin celule specializate care detecteaza lumina fara sa contribuie la consolidarea perceptiei vizuale. Acestea sunt identificate astazi drept „celule ganglionare retinale intrinsec fotosensibile". De fapt, ele nu se gasesc in retina propriu-zisa, ci in reteaua de nervi care transmit semnale optice de la bastonasele si conurile retinei, spre creier.

Spre deosebire de informatiile transmise de foto-receptorii obisnuiti, ajunse in zona cerebrala responsabila cu procesarea de imagini, mesajele celulelor decelate in urma experientelor lui Clyde Keeler sunt distribuite in diferite parti ale creierului. Una dintre aceste destinatii cerebrale este asociata somnului, despre o alta se crede ca este implicata in reactii privitoare la suferinte tranzitorii. Aceasta din urma ar putea oferi explicatia pentru disconfortul simtit la lumina de persoanele afectate de migrene cronice.

Ceea ce numim „vedere" pare sa fie doar un colaj de elemente disparate asamblate de creier in mai multe regiuni ale sale, procesate si devenite coerente. Unele informatii sunt mentinute, altele sunt abandonate. Acuitatea vizuala scade odata cu varsta, poate fi tot mai dificila si „mesajul" perceput tot mai incetosat, dar nimeni nu este afectat de o orbire totala.