Placi tectonice

Faliile

Oamenii de stiinta disting patru tipuri de falii, caracterizate de pozitia in care se gaseste suprafata cu falii, fisura din roca si miscarea celor doua blocuri de roca.
Intr-o falie normala, suprafata cu falii are o pozitie aproape verticala. Peretele suspendat, blocul de roca pozitionat deasupra suprafetei cu falii, este impins in jos de-a lungul peretelui inferior, care este blocul de roca aflat sub suprafata cu falii. La randul lui, peretele inferior este impins inspre peretele suspendat. Faliile apar in momentul in care scoarta este despartita, fiind trasa de limitele de divergenta a placilor.
Suprafata cu falii intr-o falie inversa este de asemenea aproape verticala, insa peretele suspendat este impins in sus iar peretele inferior este impins in jos. Acest fel de falie se produce in locul in care o placa tectonica este comprimata.

O falie comprimata se produce in acelasi fel ca o imperfectiune inversa, insa suprafata cu falii este aproape orizontala. In ceea ce priveste aceste falii, cauzate de comprimare, roca din peretele suspendat este impinsa pana in varful peretelui inferior. Aceasta imperfectiune are loc in cadrul limitelor de convergenta a placilor tectonice.

Intr-o falie "lovire-alunecare”, blocurile de roca se misca pe orizontala in directii opuse. Aceste falii apar atunci cand bucatile de scoarta aluneca una inspre cealalta, ca si in cazul limitelor de transformare.
In toate aceste tipuri de falii, blocurile de roca sunt impinse foarte mult una in alta, creand o frictiune puternica in timp ce se misca. Daca nivelul de frictiune este suficient de ridicat, cele doua blocuri sunt inlantuite – frictiunea le impiedica alunecarea una pe langa cealalta. Atunci cand acest lucru se intampla, fortele din placi continua sa impinga roca, marind presiunea aplicata suprafetei cu falii.

In cazul in care presiunea atinge un nivel suficient de ridicat, aceasta va invinge forta de frecare, iar blocurile vor tasni brusc inainte. Cu alte cuvinte, pe masura ce fortele tectonice imping blocurile inlantuite, se creeaza energie potentiala. Cand placile se misca in sfarsit, aceasta energie creata devine energie cinetica. Anumite deplasari ale suprafetelor cu falii creeaza schimbari vizibile la suprafata pamantului, insa alte deplasari se produc in roca la adancimi foarte mari, astfel incat nu se produc rupturi la suprafata.
Fisura initiala care creaza falia, impreuna cu aceste deplasari bruste ale suprafetelor cu falii deja formate reprezinta principala sursa a cutremurelor. Majoritatea cutremurelor se produc in zonele ce delimiteaza placile tectonice, deoarece acestea sunt locurile in care forta declansata prin miscarile placilor este resimtita cel mai intens, dand nastere la zone cu falii, grupuri de falii, aflate in interconexiune. Intr-o zona cu falii, eliberarea de energie cinetica la nivelul unei falii poate augmenta energia potentiala intr-o falie apropiata, conducand la aparitia altor cutremure. Acesta este unul dintre motivele pentru care se pot produce mai multe cutremure in acelasi loc intr-o scurta perioada de timp.

Din cand in cand, au loc cutremure si la mijlocul placilor tectonice. Chiar una dintre cele mai puternice serii de cutremure inregistrata vreodata in Statele Unite a avut loc in mijlocul placii continentale nord-americane. Aceste cutremure, care au zguduit cateva state in 1811 si 1812, a avut epicentrul in Missouri. In anii 1970, oamenii de stiinta au descoperit sursa posibila a acestui cutremur: o falie veche de 600 de milioane de ani, ingropata sub multe straturi de roca.